zilele astea scurte si reci de inceput de noiembrie au darul sa imi reduca in mod considerabil interesul pentru activitati de orice fel care sa-mi umple timpul liber. prefer din ce in ce mai des sa raman in casa, cu o ceasca de ceai sau un pahar de vin si cu o carte in mana sau un film pe monitor.
ultimul film vazut a fost "Je t'aime, moi non plus", un film de prin anii 70 frantuzesc, realist, straniu (chiar reuseste sa socheze privitorii mai conventionali), insa care prezinta o poveste de dragoste de o frumusete barbara, atipica si cruda. Fiecare caracter este aparte (Jane Birkin este de o frumusete ciudata, androgina si trista), fiecare impresioneaza, destinele li se incruciseaza intamplator insa deznodamantul este inexorabil.
Filmul reuseste sa trezeasca nostalgia iubirilor imposibile. A acelei iubiri pe care o stii sortita esecului, pe care o traiesti cu toata fiinta tocmai pentru ca ii constientizezi condamnarea, de care te agati cu fiecare suflare si pe care o pierzi intr-o singura miscare gresita. Iubirea pe care incerci sa o retii cu fiecare celula desi simti in fiecare zi cum iti aluneca printre degete. Intr-un final capitulezi, intelegi ca iubirea inseamna sa acorzi libertate si accepti ceea ce refuzai sa privesti in fata in tot timpul asta.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu