tropait de ganduri pe diverse campuri

marea ipocrizie

2012-02-17T17:59:00.001+02:00

Uitandu-ma zilele astea in jurul meu, cu ceva mai multa atentie decat de obicei, mi-am zis ca probabil cea mai supraestimata valoare din istoria gandirii omenesti este adevarul. Palimpsestele greu lizibile, tomurile carturarilor si filosofilor si pana si paginile de internet scrise in graba abunda de paragrafe cliseistice si moralizatoare, care incearca sa ne convinga ca adevarul e pur si luminos, omniprezent si eliberator. Vieti intregi au fost irosite in cautarea adevarului, desi singurul consens la care au reusit sa ajung armatele de ganditori e ca nu exista adevar. Aud peste tot in jur indivizi care sustin ca prefera o viata mizera in lumina adevarului decat sa traiasca o minciuna. Nu pot decat sa ridic dintr-o spranceana si sa ii suspectez fie de o mare naivitate, fie de o si mai mare ipocrizie.

Sa fim un pic seriosi, cine are cu adevarat nevoie de adevar? Cine poate spune, cu mana pe inima, ca e in cautarea adevarului dintr-o nevoie sincera, imperioasa de a iesi din intuneric, si ca nu e doar o curiozitate morbida, care il framanta, ii tulbura somnul si il determina sa caute raspunsuri chiar atunci cand presimte ca raspunsurile ar aduce cu sine nefericire si mai multe intrebari? Decidem ca avem nevoie de adevar, atata timp cat adevarul ne prieste, cat banuim ca in spatele usilor se gaseste o realitate care sa corespunda nazuintelor noastre, un netagaduit digerabil. E adevarat, exista si cativa nebuni care cauta adevarul dur, sec si neplacut, sacrificand multumirea de sine si linistea noptilor, insa odata gasit realul se dovedeste nemultumitor, insuficient, asa ca nebunii nostri se apuca din nou, cu si mai multa indaratnicie, de cautat si pierdut noptile.

Daca, insa, adevarul ne copleseste, preferam sa il ocolim, sa il ignoram, cautand mai departe si deschizand alte usi, sau sa il negam pur si simplu, creandu-ne propria versiune a adevarului.Iar asta nici macar nu e atat de greu de facut, daca tinem cont de multele fete ale adevarului. In fond, cine ma poate convinge ca realitatea lui e veridica pe cand a mea nu e? Pretiosul adevar are calitatea de a fi alunecos cat sa iti scape printre degete, dar destul de lipicios cat sa iti lase iluzia unei comori. In plus, poate fi cu usurinta contrafacut, deci daca nu gasesc adevarul pot oricand sa imi fabric unul sau sa iau unul gata facut, din paginile unei carti deschise aleatoriu.

In viata de zi cu zi minciuna este cu atat mai intalnita cu atat mai dispretuita. Societatea are nevoie de o mentinere a ipocriziei pentru a supravietui. Daca, dintr-o data, ni s-ar nazari sa fim pe deplin sinceri unul cu celalalt, probabil intr-o saptamana jumatate in populatie ar disparea de mana celorlalti, iar supravietuitorii nu si-ar mai gasi rostul. Ar disparea meserii precum avocatura sau diplomatia, nu s-ar mai pomeni de fictiune sau arta, copiii ar creste stiind exact ca au talente de instalator sau chelnerita si nu de deveni astronauti, supermodele sau actori celebri, iar politetea ar fi scoasa din dictionar de la primul "nu mi-a facut deloc placere sa stau de vorba cu tine. De fapt te gasesc anost, conversatia, ca si persoana ta, nu au nimic atragator. La nevedere!"

Ca sa nu mai vorbim de iubire. Iubirea romantica este pe jumatate minciuna. Cand ne indragostim, nu ne indragostim de omul in carne si oase, cu defectele si lipsurile lui, ci de imaginea idealizata a acestuia, de o creatie proprie, infrumusetata si poleita de reflectiile inimii noastre avantate si nesabuite. Abia mai tarziu, daca stam zi de zi langa cel iubit, incepem sa descoperim ca nu e chiar rupt din soare, ca nu tot ceea ce gandeste e genial si ca dimineata parca nu-i miroase gura a trandafiri. Dar atunci indragostirea e inlocuita de altfel de dragoste, mai linistita si poate mai reala, care insa nu ar fi fost posibila fara etapa premergatoare si fara minciunile aferente. Va mai amintiti de Ioana? Credeti ca tanti Ioana ar mai fi batut zi de zi zeci de kilometri daca l-ar fi vazut pe B'Aurel asa cum il vedeam noi, batran, certat cu curatenia si duhnind a alcool si tigari ieftine?

Daca vrem sa fim sinceri ar trebui sa vorbim mai putin despre adevar, sa ne recunoastem si sa ne acceptam ipocrizia, ca pe o necesitate. Acceptandu-mi propria ipocrizie o pot intelege mult mai usor pe a celui de langa mine si pot deveni mai tolerant. Stiind ca nu detin, ca nu pot si ca nu vreau sa detin adevarul, nu ma pot erija in judecator al celorlalti si ma multumesc sa vad realitatea ca o intersectare a realitatilor individuale, si, prin asta, mult mai usor de suportat.

le vampire de M. Baudelaire

2012-02-17T14:30:00.000+02:00

Toi qui, comme un coup de couteau,
Dans mon coeur plaintif es entrée;
Toi qui, forte comme un troupeau
De démons, vins, folle et parée,

De mon esprit humilié
Faire ton lit et ton domaine;
— Infâme à qui je suis lié
Comme le forçat à la chaîne,

Comme au jeu le joueur têtu,
Comme à la bouteille l'ivrogne,
Comme aux vermines la charogne
— Maudite, maudite sois-tu!

J'ai prié le glaive rapide
De conquérir ma liberté,
Et j'ai dit au poison perfide
De secourir ma lâcheté.

Hélas! le poison et le glaive
M'ont pris en dédain et m'ont dit:
«Tu n'es pas digne qu'on t'enlève
À ton esclavage maudit,

Imbécile! — de son empire
Si nos efforts te délivraient,
Tes baisers ressusciteraient
Le cadavre de ton vampire!»

Charles Baudelaire

despre cum sa fii mediocru si fericit

2012-02-10T20:07:00.002+02:00

Vreau sa fim dintru inceput intelesi: fericirea presupune acceptarea unei doze de mediocritate. Spiritele superioare, cei cu o bruma de geniu, care traiesc intru perpetua devenire si nu pot accepta ca au facut umbra pamantului degeaba, vrand sa lase o urma suficient de adanc intiparita in scoarta telurica incat sa fie vizibila si recunoscuta de umanitatea de peste secole, pot tinde spre toate astea doar renuntand la fericirea traiului curent. Mereu patrunsi de rolul pe care cauta sa si-l atribuie, sacrifica viata prezenta gloriei viitoare. Nu pot eu sa judec in ce masura sacrificiul este justificat, si nici macar generatiile urmatoare nu o pot face, pentru ca nici unul din exponentii generatiilor de peste secole nu va putea masura, macar in mica parte, costul inovatiei sau al operei culturale exprimat in unitati de fericire.

Am mai vorbit despre limitele si volatilitatea fericirii pe blog, inca pe la primele posturi: http://selasspot.blogspot.com/2008/11/putem-fi-fericiti.html, despre imposibilitatea de a ramane fericit si despre necesitatea suferintei. Inca sustin opiniile exprimate in trecut si nu consider echivalente fericirea cu noroiul caldut al autosuficientei. Mai mult, cred ca ceea ce ne diferentiaza, ca specie umana de speciile necuvantatoare, este dorinta de a gasi raspunsuri si un rost ontologic. Dar nu despre asta vreau sa vorbesc acum, ci despre cateva cai practice de a ocoli nefericirea, mai ales nefericirea din cauze extrinseci (cele marunte, bineinteles. exclud suferintele profunde cauzate de pierderi sau catastrofe incontrolabile).

Primul aspect, intotdeauna subapreciat dar, cred eu, de maxima importanta, este bunul simt. trebuie sa renuntam la meschinarie si la a da vina pe ceilalti. Calitatile sau reusitele altora nu trebuie sa se transforme in surse ale nefericirii proprii, nu trebuie sa aruncam povara nereusitelor personale pe umerii celor de langa. Asumarea responsabilitatii pentru propria existenta este primul pas spre fericire si inseamna sa constientizezi ca tu iti controlezi viata si nimeni altcineva nu iti poate justifica trairile, reusitele sau esecurile, implinirile sau frustrarile, salturile si caderile. In ultima instanta, tu esti cel care decizi daca alegi sa fii fericit sau nefericit. Dupa ce ai devenit constient de aceasta stare de fapt, atitudinea fata de lume si fata de aproape devine mult mai binevoitoare si degajata.

A doua conditie e strans legata de prima: trebuie sa ne scuturam de lene. Mai usor de zis decat de facut, stiu, mai ales ca resursele de scuze sunt inepuizabile. De cate ori nu ne-am zis ca e prea frig sau prea cald, prea devreme sau prea tarziu, o zi prea incarcata la serviciu a justificat o dupa amiaza in amorteala sau, evocand nereusita viitoare, am renuntat la a mai incerca. Din vasta-mi experienta in lupta cu lenea congenitala, lupta in care am castigat cateva batalii dar mai am mult pana la a castiga razboiul, stiu ca nu exista nici o tactica secreta care sa asigura capitularea subita si irevocabila a adversarului. Pur si simplu trebuie sa te dai jos din pat si sa te apuci de lucru. Bunica Lucretia avea o vorba: "ochii sperie, mainile bucura". Cu alte cuvinte, activitatea predispune la fericire, si asta prin mai multe cai: in primul rand placerea activitatii in sine, odata depasit inconvenientul presupus de iesirea din starea de confort. Apoi, activitatea iti mentine mintea ocupata, reducand direct proportional numarul de neuroni aflati la dispozitia gandurilor negre. Si in al treilea rand, si poate cel mai important, micile reusite ale activitatii curente ridica starea de spirit, sporesc increderea in sine si ajuta la depasirea esecurilor trecute.

O alta cale de evitare a nefericirii este de a rationa si de a nu mai crede in romantisme ieftine sau prejudecati. Sa fie clar, nu exista suflet pereche (grav ar fi daca ar exista. calculati voi probabilitatea de a-l intalni la o populatie de 7 miliarde si, invers proportional, deduceti care e probabilitatea de a fi nefericit) precum nu exista feti frumosi tandri, respectuosi, cu six pack si ochi albastri si nici femeia intelectuala, gospodina, nerusinata in dormitor si devreme acasa. Dragostea nu vine sa bata la usa, indiferent ca tu poti sa juri ca ti-e scris in stele, iar relatiile nu functioneaza dupa reguli (cu atat mai putin dupa cele din revistele siropoase). Nu exista o conduita recomandabila pentru femei si una pentru barbati. Si barbatii si femeile sunt oameni, iubesc, sufera si au dorinte sexuale. Asadar, indiferent de sex, iubeste si impartaseste-ti dragostea (celalalt nu are cum banui ce e in sufletul tau daca nu ii spui). Daca ai norocul ca sentimentele sa iti fie impartasite, ai gasit calea spre fericire. Daca nu, mergi mai departe (chiar daca simti ca mori un pic la fiecare pas) si nu il invinovati pe cel a carui inima nu a reusit sa tresalte la sunetul glasului tau.

In stransa legatura cu cele de mai sus, comunicarea, deschiderea si sinceritatea sunt o alta cale de a te feri de mizerie. Ceilalti sunt la fel de oameni ca si tine, si pot cadea usor prada prejudecatilor, isi pot forma opinii insuficient fundamentate, pot interpreta gresit gesturi sau atitudini sau pot apleca urechea la barfe. Doar pentru ca suspectezi o atitudine lipsita de bunavointa nu inseamna ca, la randul tau, trebuie sa renunti la a mai fi binevoitor. Incearca sa iei oamenii asa cum sunt si incearca sa le comunici cat mai deschis si clar ce gandesti. Nu inseamna neaparat ca vor fi de acord cu tine sau ca iti vor deveni toti prieteni, dar sanse sunt ca mare parte sa adopte o atitudine cordiala sau macar respecuoasa. Cat despre ceilalti, ei bine, cred ca solutia e, pe cat posibil, sa ii ignori.

In fine, ar mai fi cateva solutii igienice de evitare a nefericirii: nu trebuie sa uitam ca serviciul (sau job-ul ca sa ma exprim in termenii uzitati unanim pe internet) este doar job, adica un mijloc de a ne asigura resursele financiare pentru ziua de maine, si, desi trebuie tratat cu maxim de seriozitate, nu trebuie confundat cu viata. Si nu in ultimul rand, trebuie sa ne respectam corpul, sa mancam cat de cat sanatos, sa nu abuzam de nici un fel de substante care pot fi introduse in organism si care nu au drept scop aportul de nutrienti si sa facem miscare. Pentru mine sportul e printre cele mai scurte si sigure cai de a ridica nivelul endorfinelor si buna dispozitie.

timbrele - ultima parte

2012-02-07T21:58:00.004+02:00

inainte de a incep: in cazul in care e cineva care nu are rabdare sau caute pe site, si vrea totusi sa inteleaga despre ce e vorba, mai jos sunt linkurile pentru primele 3 parti:
http://selasspot.blogspot.com/2011/09/timbrele-incercare.html
http://selasspot.blogspot.com/2011/09/timbrele-part-2.html
http://selasspot.blogspot.com/2011/12/timbrele-3.html

Din fericire, vacanţele nu durau decât trei luni. Toamna se reîntâlneau şi reluau drumurile împreună spre casă, drumuri care deveneau din ce în ce mai lungi şi mai ocolitoare. Finalul liceului avea să îl determine pe tânărul Ionescu, pentru prima dată în viaţă, să dea dovadă de iniţiativă într-o situaţie socială. Drumurile de întoarcere spre casă îi deveniseră din ce în ce mai agreabile şi nu de puţine ori seara, când aşeza metodic pentru a suta oara timbrele în clasor, sau la cină în timp ce părinţii încercau, fără prea mult succes, să îl atragă într-o conversaţie privind evenimentele monotone şi cvasiinexistente de peste zi, se surprindea gândindu-se la fata înaltă şi stângace, la privirea-i întunecată şi serioasă şi la cuta pe care o făcea între sprâncene atunci când atacau un subiect care o intriga. În discuţii, ea dovedea spirit combativ, curiozitate analitică şi profunzime şi uneori aduce în lumină aspecte pe care el le omisese sau le tratase cu superficialitate. Cu convingerea şi entuziasmul specific tinereţii, intrau fără sfială pe teritoriile aride şi reci ale filosofiei sau străbăteau câmpiile întinse şi roditoare ale literaturii. Dezbăteau, interpretau dialectic, se aprindeau şi credeau cu toată buna-credinţă că soluţiile găsite de ei ar putea schimba, într-o bună zi, omenirea.

Latura asta serioasă şi rezerva de care dădea dovadă în relaţiile cu ceilalţi (fiind prea timid el însuşi, tânărul Ionescu nu reuşea să distingă timiditatea celorlalţi) îl atrăsese de la început către ea, şi îl făcuse să îi aprecieze din ce în ce mai mult prietenia şi opiniile. De la o vreme însă, descoperise lucruri noi. Seara se gândea mai degrabă la sclipirea care apărea în ochii negri atunci când ea zâmbea, care îi încălzea chipul şi o făcea să arate tânără de tot, aproape copilăreşte. De când descoperise această sclipire îşi propusese să o facă să zâmbească mai des, să zâmbească tot timpul, şi în fiecare seară aducea conversaţia spre un făgaş care să îi faciliteze dezideratul. Serile când conversaţia era spumoasă şi curgătoare, când ea zâmbea cu tot chipul sau râdea nestăpânit, erau serile în care se întorcea acasă euforic, cu o senzaţie de căldură care îl sufoca şi îl copleşea, mândru că lui i se datora fericirea ei trecătoare din acea zi. In celelalte seri, când cuvintele lâncezeau pe buze, când se întorceau spre casă gânditori şi posomorâţi, chinuindu-de fără noroc să găsească subiecte de conversaţie şi despărţindu-se sec, în faţa porţii, cu o uşoară stânjeneală, intra în casă deşi ar mai fi rămas, iar după ce intra stătea ore recapitulând în minte expresiile care trecuseră fugitiv pe chipul ei, încercând să îşi dea seama care a fost cauza răcelii de peste zi, dacă era tristă sau doar obosită, dacă făcuse el ceva sau se întamplase ceva ce el ar fi trebuit să observe şi, cu lipsa lui de pricepere în ale sentimentelor, ignorase jignitor frământările ei. În astfel de seri îşi dorea să poată citi pe chipurile şi in inimile oamenilor, să dea dovadă de intuiţie şi sensibilitate, şi, pentru prima dată, îi părea rău că preferase compania timbrelor celei umane, lipsindu-se astfel de ocazia de a-şi dezvolta orice fel de aptitudini sociale.

Finalul liceului îl prinseseră în acest vălmăşag de gânduri şi emoţii, fără să le fi conştientizat în totalitate şi fără să le fi identificat cauza. Cu cât se apropia de ultima vacanţă de vară, însă, devenea din ce în ce mai agitat, sub imperiul unei nesiguranţe care îl măcina şi îi consuma steril serile. În una din seri, ea se dovedise neobişnuit de tăcută şi în cele din urmă îi dezvălui că dăduse examen la o universitate din capitală şi că plănuia ca din toamnă să plece din oraş pentru studii. Rămăsese mut, căutând sprijin în stâlpul porţii, cu întreg cerul prăvălit pe umeri, în timp ce ea îi dădea detalii şi explicaţii pe care nu le mai auzea. O noapte întreagă nu dormise iar a doua zi, cu o garoafă roşie pe jumătate ofilită de la strâns în pumn, se înfiinţase le uşa ei cu un nod în gât şi cu invitaţia solemnă de a ieşi la un film la cinematograf şi la o cofetărie după.

„.... şi de fiecare dată când încerc să te fac să vorbeşti despre sentimentele tale pentru mine, sau despre planurile pe care le fac eu pentru amândoi şi pe care tu le accepţi cu indiferenţă şi apatie. De fiecare dată când vine vorba despre noi, mă întâmpini cu aceeaşi figură condescendentă şi aceeaşi lipsă de răbdare. De ceva vreme am impresia că prezenţa mea a devenit pentru tine mai degrabă o povară decât o bucurie, de asta am hotărât să plec. Dar, pentru că în continuare te iubesc cum n-am iubit şi cum nu cred să mai găsesc loc în inima mea pentru nimeni, îmi fac griji pentru tine.

De ceva vreme te urmăresc şi văd cum devii din ce în ce mai înstrăinat de lume şi mai ursuz. În afară de preţioasele tale timbre, nimic şi nimeni nu poate să îţi capteze interesul. La început nu m-a deranjat. Nici eu nu am fost niciodată foarte sociabilă şi apoi, noi doi ne eram însene suficienţi. Felul nostru de a exista, departe de oameni şi făcând abstracţie de problemele meschine ale societăţii, dragostea noastră ireală, atemporală şi închisă între pereţii acestei case, mi se părea nespus de romantică şi de promiţătoare. În sinea mea simţeam din ce în ce mai acut că traiul ăsta imi devine de netrăit, îmi dădeam seama nelămurit că ceilalţi sunt asemenea mie şi mă regăsesc în ei ca într-o oglindă, şi aveam nevoie de oameni, aşa răi, mărunţi şi pieritori cum sunt, la fel de mult cum avem nevoie de apă sau de aer. Dar când te vedeam în fiecare dimineaţă, când mă strângeai seara în braţe, simţeam că lumea mea eşti tu şi că tu singur îmi dai tot oxigenul de care plămânii mei însetaţi aveau nevoie.

Bineînţeles, a fost o perioadă în care am încercat să te împing un compromis. Mai ales după ce bătrânul nostru prieten, preşedintele clubului de filatelie, a murit, ghicind că odată cu el se duce şi ultimul tău prieten, am încercat să te conving să socializăm mai mult. Rând pe rând, te-am târât către cele mai diverse activităţi şi împrejurări: grupuri de prieteni, cunoştinţe de-ale cunoştinţelor din facultate, cluburi de pasionaţi de literatură sua fotografie, cinefili sau şahişti, familia restrânsă sau îndepărtată. De fiecare dată participai cu o obedienţă remarcabilă însă cu o lipsă de interes care o depăşea. Spre final căpătaseşi o fizionomie atât de chinuită încât am hotărât să abandonez orice tentativă de a te transforma în om de lume.

De atunci ne-am închis între pereţii acestei case, ieşim doar în serile frumoase de vară să luăm ceaiul în foişor, şi din când în când schimbăm o vorbă cu vecinii care au început să ne evite, suspicioşi.”

Ea îl privi lung, aşteptând un răspuns care întârzia şi încercând să ghicească emoţiile din spatele chipului calm şi imperturbabil. Ochii o priveau cu o uşoară mirare, însă buzele nu se desprinseră. Ea oftă lung, şi continuă:

„Ai putea să crezi, din tot ce îţi spun, că vreau să plec pentru că vreau să trăiesc, să simt şi să mă bucur de compania oamenilor. În fond încă sunt tânără, n-am nici 35 de ani, şi oricine ar fi de părere că viaţa are încă multe să îmi ofere. Însă nu ăsta e motivul pentru care plec şi tu, care mă cunoşti de atâta timp, ştii că dragostea mea pentru tine mi-ar fi suficientă pentru încă 35 de ani de izolare socială. Mult timp de acum în colo tu ai putea înlocui lumea iar eu aş putea uita că mai există alţi oameni în afară de tine. Dar ce nu pot suporta, e singurătatea compleă.

De la o vreme privirea ta este tot timpul îndreptată spre un punct îndepărtat, undeva în spatele meu, braţele îţi sunt reci şi neprimitoare şi nu mă mai caută noaptea, pe întuneric, buzele abia ti se mai deschid pentru a răspunde la „Bună dimineaţa” şi limba ta a uitat să mai articuleze cuvinte de dragoste. Din când în când, în ochii tăi albaştri, care înainte se luminau de fiecare dată când îmi întâlneau privirea, mi se pare că recunosc o urmă de recunoaştere, dar e părelnică şi trecătoare, şi nu ştiu dacă pot să mă încred în ea.

În schimb, când intri în bibliotecă şi îţi arunci ochii pe clasoarele tale prăfuite, îţi zăresc în privire lumina care înainte îmi era destinată numai mie, şi mă simt sfâşiată de gelozie. De mii de ori m-am gandit să le distrug, să le arunc departe, unde nimeni să nu le mai găsească, sau să le dau foc odată cu casa asta care nu mă mai încape. Dar ştiu că aşa te-aş omorî şi pe tine şi ar trebui să mă omor şi eu.

Vezi tu, nu pot decât să plec. Fiecare zi în care rămân aici, cu tine dar fără tine, în fapt, mă consumă şi mă înrăieşte, ajung să nu mă recunosc şi să mă urăsc, ca pe unul din miile de necunoscuţi pe care îi privim cu teamă şi suspiciune din spatele porţii. Şi ştiu că eu, cea nouă, n-aş mai putea fi cu tine, deci trebuie să plec atâta timp cât pot să o mă mai salvez pe mine, cea veche..”

Ionescu o privea gânditor şi, deşi înţelegea ireversibilitatea lucrurilor, deşi ar vrut să îi spună să nu plece, să îi declare că o iubeşte încă, deşi simţea o nesfârşită milă văzând-o cum stătea pierdută în uşă, cu stângăcia ei dintotdeauna şi cu lacrimile şiroindu-i pe obraji, urâţită de plâns şi de înverşunare, cuvintele refuzau să iasă pe gură. Simţea totodată un gol imens dar şi o senzaţie de uşurare, ca şi cum ea ar fi fost singurul obstacol între el şi timbrele cărora acum li s-ar fi putut dedica în totalitate. Poarta se inchise în urma ei iar Ionescu se îndreptă spre camera care avea să se transforme în singura cameră locuită din conac.

În dimineaţa aceea, poate şi datorită dispoziţiei ciudate şi melancolice cu care se trezise, şi care refuza să îl părăsească, se întrebă ce-o mai face ea. Dacă o fi găsit pe altcineva, s-o fi căsătorit şi o fi făcut copii, sau poate a rămas singură, hrănindu-se din amintirea iubirii lor apuse. Găsea ciudate şi sâcâitoare gândurile astea, mai ales că trecuseră ani buni de zile de când îşi ştersese amintirea ei din memorie.

Dl. Ionescu rămase o bucată bună de timp pe gânduri, în fotoliul din piele uzată, cu mânere de lemn lustruite. Când se ridică, îndreptându-şi încetişor spatele amorţit, afară începea să se însereze iar soarele arunca pe fereastră reflexe roşiatice peste cotoarele cartonate din bibliotecă, dându-le un aspect vechi şi preţios. Dl. Ionescu pufni, îşi îndreptă încă o dată spatele şi îşi scutură mâinile ca să şi le dezmorţească, şi se îndreptă spre peretele din dreapta lui, cel cu clasoarele de început, pe care începu să le ia şi sa le aşeze ordonat, unul peste celălalt, în teancuri egale, pe birou.

După ce goli biroul, cu aceeaşi meticulozitate, luă fiecare teanc în parte, îl duse în curte, în spaţiul liber curăţat din faţa foişorului, aprinse un chibrit şi îl aruncă asupra stivei de carton. Câteva minute privi coperţile care se dilatau, se încolăceau îmbrăţişând aerul de toamnă, deveneau alburii şi roşietice şi transmiteau o flacără albăstruie micilor pete de hartie colorată din interior. Un zâmbet vag îi apăru pe buze: „cred ca n-ar fi rău să mănânc o îngheţată. Mă întreb dacă o mai fi existând cofetăria aia veche, din stânga cinematografului...”. Intră în casă, îşi scutură pălăria care rămăsese uitată în cuierul prăfuit şi se îndreptă, fluierând uşurel, spre poartă.

solutia lui Papini

2012-01-31T23:16:00.000+02:00

"Numai poezia ar fi putut sa faca si mai cumplita senzatia ingrozitoare a vietii, asa cum e, amortita zi de zi de inconstienta obisnuintei noastre; sa starneasca din nou spaimele, sa reaprinda toate tristetile, sa destepte iar rusinea, sa preschimbe tocmai tihna acomodarii cu lucrurile intr-un chin de nesuportat. Teoriile nu au inraurire. Teoriile nu-i conving decat pe cativa si-i plictisesc pe cei mai multi. Insa arta vie, poezia cea atotputernica si ademenitoare ... ar fi induplecat oamenii sa se priveasca in marea moarta a existentei umane si sa se traga inapoi ingroziti - cuprinsi de dorinta de a fugi, de-a fi altfel. Pentru Narcis, oglindirea in lacul inconjurat de margarete a fost pricina mortii; pentru omenire, ar fi fost prilejul unei noi vieti."
G. Papini - Un om sfarsit

arabeasca perla sintetica

2012-01-30T17:33:00.002+02:00

Recent m-am intors din Dubai. Am mai vorbit pe blog, mai demult, despre impresiile lasate de vizitele mele in lumea araba, pornind de la un alt subiect:
http://selasspot.blogspot.com/2009/08/o-alta-lume.html

Poate parea frapant pentru cei care cunosc Dubaiul din auzite, din excesiva mediatizare si cosmetizare de pe internet sau din media, sau din ofertele bombastice ale agentiilor de turism, insa pentru mine aceasta vizita a intarit impresiile legate de lumea araba si a adus, la intoarcerea in tara, aceeasi senzatie de gratitudine pentru privilegiul de a ma fi nascut pe taramuri romanesti. Imaginea "perlei arabesti" construita cu exces de cheltuieli, campanii de imagine in presa internationala si vise vandute in lung si in lat, se prabuseste cu zgomot si praf fierbinte de desert dupa cativa pasi pe strazile laturalnice ale Dubaiului.

Mai fusesem in Dubai cu cateva luni in urma, insa doar pentru doua zile, in care am reusit sa vizitez doar partea noua a orasului. Am gasit, intr-adevar, impresionant orasul care rasarise in numai 30 de ani de zile, din nisip, cu cladirile moderne si stralucitoare in soarele fierbinte arabesc, cu zgarie norii extravaganti, mall-urile imprastiate peste tot, ca sa nu mai zic de insulele ridicate in mijlocul marii. Inca de atunci, insa, am gasit suparatoare pentru bunul simt grandomania afisata peste tot. Acolo toate trebuie sa fie daca nu cele mai mari, macar cele mai stralucitoare sau cele mai scumpe.

Am vazut cel mai mare turn din lume - la cei 828 m ai lui poate fi considerat o mare realizare a arhitecturii moderne, iar probabil unii l-ar categori drept capodopera (nu si eu, care a trebuit sa imi inving claustrofobia pentru a urca 129 de etaje cu un lift groaznic de stramt), cel mai mare mall din lume - paradis consumerist, cu un imens acvariu interior, patinoar artificial si in jur de 1200 magazine, daca nu ma inseala memoria, si cea mai mare fantana muzicala din lume - la adresa careia nu am cum sa aduc critici, pentru ca spectacolul oferit la fiecare jumatate de ora seara este intr-adevar superb. Am apreciat ospitalitatea si serviciile oferite in hotelurile de 4 si 5 stele, care se gasesc cu duiumul si se intrec in servicii si am ramas cu gandul la potentialele aventuri terestre (safari in desert, ski in mall sau pe dune), acvatice (inot cu delfinii sau waterpark-uri) sau aeriene (sarituri cu parapanta sau para-sailing) pe care Dubaiul le ofera turistilor largi la punga.

De data asta, insa, am avut mai mult timp la dispozitie, mai multa curiozitate si rabdare, astfel ca am trecut de imaginea sclipitoare si am observat detalii invizibile turistilor grabiti si infometati de senzatii.daca pasesti dincolo de splendoarea sau kitschul centrului, gasesti aceleasi stradute inguste si mizere pe care le poti gasi in orice oras arabesc, cu mii de maghernite in care se vinde tot ce gandul poate gandi, marea majoritatea fabricate in China, cu mirosuri grele, statute si cladiri insalubre. Pe strada nu vezi urma de arab. Locuitorii Dubaiului, privilegiati de stat si minoritari (din populatia Dubaiului numai 17% sunt localnici, restul sunt imigranti, cea mai mare parte indieni - aprox. 40% -, dar si din bangladesh, Pakistan, tarile din Asia de Sud-est si cativa europeni), sunt vazuti coborand in in masini luxoase, de teren sau plimbandu-se prin mall-urile nesfarsite.

Desi resursele de petrol au potentat o dezvoltare economica fulgeratoare, in numai 30 de ani, si au facut posibil importul de tehnologie, forta de munca, arhitectura si management vestic, acesti 30 de ani nu au adus nici o schimbare in cultura sau mentalitatea araba. Femeile, in marea lor majoritate, sunt imbracate in abaie negre, acoperite din cap pana in picioare, si mentinute la statutul de supusenie casnica dintotdeauna. Am vazut numeroase femei lucrand, ocupand pozitii de top management, de birou sau de chelnerite in hotel, insa nici una nu era de nationalitate araba (probabil or fi cateva, dar ma hazadrez sa zic ca procentul lor e nesemnificativ). Barbatii afiseaza aceeasi atitudine aroganta si intransigenta si, in spatele bunavointei afisate fata de turisti si imigranti, se ghiceste lipsa de rabdare si consideratie. In plus, din muzica care rasuna in restaurante sau in masini, din vestimentatia localnicilor si opulenta bijuteriilor aurite din suk-uri, transpare rigiditatea culturala, un traditionalism paradoxal, tinand cont de modernitatea frapanta a arhitecturii urbane.

In metro sau pe strada vezi mii de indieni sau asiatici, slabi, cu imbracaminte mizera si cu fizionomii lipsite de expresie. In fapt, ei sunt cei care au pus umarul la constructia Dubaiului de astazi, formeaza marea majoritate a dubaiezilor, insa in Emirate imigrantii nu se bucura de nici un fel de drepturi civile. Povestile despre sclavia mascata a Dubaiului au ajuns nu de putine ori in presa iar, privind fetele tacute si resemnate din metrouri, poti ghici ca articolele disparate care au mai ajuns prin presa occidentala nu reusesc sa prezinte decat mica parte din povestile imigrantilor din Dubai.

Una peste alta, orasul lasa impresia unui mar mare, lucios, dar putred in interior, si o senzatie acuta de artificial, incat de la un moment la altul te astepti ca uriasa bula de sapun sa plesneasca pentru a lasa vederii, goala si dezolanta, imaginea adevaratului Dubai, cel ascuns cu grija privirii turistilor.

poze:

cine mai numara?

2012-01-09T17:03:00.000+02:00

cand a mai trecut un an? m-am intrebat eu mirata pe data de 9 ianuarie. da, da, stiu ca anul se incheie pe 31 decembrie, in fiecare an, dar anul asta am avut niste sarbatori atat de super-mega-grozave ca m-am dumirit cand era deja 9 ianuarie si eu intrasem cu maxima hotarare si entuziasm intre hartii, tastaturi si telefoane. pai cum sa nu fii entuziast daca te intorci dupa o saptamana si un strop de vacanta la Dorna, singurul loc din Nord-Estul Romaniei (probabil) unde a fost zapada pe toata perioada Sarbatorilor?
Sarbatorile au fost grozave nu numai pentru rar-intalnita boierie (n-am mai pomenit vacanta de o saptamana si un strop de..... niciodata ) dar si pentru ca la Dorna ne-am intalnit toti mesedicii.
paranteza necesara pentru a-mi fi iertat jargonul: termenul e seulement pour les connaisseurs si semnifica vajnic descendent al lui Mesedic. la randul lui Mesedic, omulet cu merite deosebite, printre care si cel de a organiza sezatori in Duminici si sarbatori si de a fi contribuit la venirea pe lume a bunicului meu din partea tatalui, era mic la stat, mare la sfat si cu un nume pe masura: Melchisedec. restul e usor de dedus...
asadar, Dorna, zapada, munte, mesedicii toti in par, plus inca vreo 10 mesedici prin alianta sau afiliere ideologica, mancare cat pentru o armata, bautura cat pentru doua, haladuit pe munti in ciuda crivatului (exact, am avut parte de viscol, crivat si alte fenomene hibernale), pana sa bag eu de seama trecusem binisor in alt an.
ehhh, si cu forte proaspete am recapitulat si intarit traditionalele hotarari de inceput de an (pe care de data asta musai, musai le duc la inceplinire, nu ca anul trecut si cu un an inainte su cu...), gen "sa citesc 10 carti pe luna, sa scriu cat Dostoievski, sa fac sport in fiecare zi si de doua ori in weekend, sa slabesc 10 kile" si tot de astea cumpatate si realizabile. dar, in acelasi timp, mi-am mai propus eu vreo doua lucruri mai putin avantate dar mai ambitioase. atat de ambitioase incat nu dau nici un indiciu pe blog din superstitie si secretomanie.
pentru necredinciosi, iaca poze sa va convingeti:

un an nou mai bun, linistit si in care sa va indepliniti si cele mai negandibile si improbabile dorinte ascunse pe fund de ventricul :D

strainul misterios

2011-12-19T23:51:00.002+02:00

al lui Mark Twain. Am descoperit de curand cartea on-line (pornind de la un fragment dintr-o editie in limba romana) si am citit-o pe nerasuflate. poate ca nu e cea mai valoroasa opera a lui Twain, insa randurile ei cuprind atata resemnare si tristete, incat iti spui ca numai un om greu incercat ar fi putut sa le scrie. iar randurile astea vin de la unul din cei mai indragiti umoristi din toata literatura...
ororile vietii sunt descrise cu o naturalete si nevinovatie care imi amintesc de Candide sau de Thyl Ulenspiegel. insa, spre deosebire de Voltaire sau de De Coster, Twain emite fara ocolisuri sau menajamente o serie de consideratii filosofice acuzatoare si pesimiste la adresa umanitatii. citez:

"No, it was a human thing. You should not insult the brutes by such a misuse of that word; they have not deserved it," and he went on talking like that." It is like your paltry race - always lying, always claiming virtues which it hasn't got, always denying them to the higher animals, which alone posses them. No brute ever does a cruel thing - that is the monopoly of those with the Moral Sense.

Oh, it's true. I know your race. It is made up of sheep. It is governed by minorities, seldom or never by majorities. It suppresses its feelings and its beliefs and follows the handful that makes the most noise. Sometimes the noisy handful is right, sometimes wrong; but no matter, the crowd follows it. The vast majority of the race, whether savage or civilized, are secretly kind-hearted and shrink from inflicting pain, but in the presence of the aggressive and pitiless minority they don't dare to assert themselves.

Monarchies, aristocracies, and religions are all based upon that large defect in your race - the individual's distrust of his neighbor, and his desire, for safety's or comfort's sake, to stand well in his neighbor's eye. These institutions will always remain, and always flourish, and always oppress you, affront you, and degrade you, because you will always be and remain slaves of minorities. There was never a country where the majority of the people were in their secret hearts loyal to any of these institutions.

"What an ass you are!" he said. "Are you so unobservant as not to have found out that sanity and happiness are an impossible combination?

Will a day come when the race will detect the funniness of these juvenilities and laugh at them - and by laughing at them destroy them? For your race, in its poverty, has unquestionably one really effective weapon - laughter. Power, money, persuasion, supplication, persecution - these can lift at a colossal humbug - push it a little - weaken it a little, century by century; but only laughter can blow it to rags and atoms at a blast. Against the assault of laughter nothing can stand.

Life itself is only a vision, a dream... Strange, indeed, that you should not have suspected that your universe and its contents were only dreams, visions, fiction! Strange, because they are so frankly and hysterically insane - like all dreams: a God who could make good children as easily as bad, yet preferred to make bad ones; who could have made every one of them happy, yet never made a single happy one; who made them prize their bitter life, yet stingily cut it short; who gave his angels eternal happiness unearned, yet required his other children to earn it; who gave his angels painless lives, yet cursed his other children with biting miseries and maladies of mind and body; who mouths justice and invented hell - mouths mercy and invented hell - mouths Golden Rules, and forgiveness multiplied by seventy times seven, and invented hell; who mouths morals to other people and has none himself; who frowns upon crimes, yet commits them all; who created man without invitation, then tries to shuffle the responsibility for man's acts upon man, instead of honorably placing it where it belongs, upon himself; and finally, with altogether divine obtuseness, invites this poor, abused slave to worship him!

sursa: http://www.shsu.edu/~eng_wpf/authors/Twain/Mysterious-Stranger.htm

timbrele 3

2011-12-18T18:26:00.000+02:00

Primul clasor, cadou din partea părinților, era un caiet gros, cu coperți dintr-un carton ieftin, asrpu la pipăit, colorat în albastru și cu marginile încadrate într-un chenar negru-gri, simplu, fără vreo literă pe copertă sau pe cotor care să aducă vreun indiciu relativ la conținut. Copilul privise cu scepticism caietul neprietenos însă, după ce dădu la o parte coperta, fu cuprins de entuziasm. Clasorul, cumpărat cu un leu cincizeci din librărie, venea deja populat pe jumătate cu timbre divers colorate, multe dintre ele în două sau trei exemplare.

Copilul nu avea încă destulă pricepere pentru a observa aspectul ponosit sau amestecul stereotip de imagini care alcătuia conținutul clasorului. Pentru el, coperta albastră era ușa către o lume magică, numai a lui, în care fluturi enormi, de dimensiuni supraomenești, colorați intens, zburau în zig-zag, vorbind între ei în latinește și strigându-se după niște denumiri imposibil de reținut de către neinițiați. Dedesubt erau plante exotice, cu frunze enorme și flori mari, colorate în roșu-ocru-oranj, deschizându-se avid și amenințător către cer, astfel încât fluturii aveau nevoie de întreaga lor îndemânare pentru a poposi deasupra lor cât să le asigure polenizarea, însă nu atât de mult încât să riște să fie înghițiți de petalele nesățioase. Ca să se odihnească poposeau pe coșurile înalte ale uzinelor care apăreau aleatoriu, o masă de ciment gri, emițând caiere de fum negru, care urmau toate aceeași traiectorie oblică spre dreapta și se pierdeau brusc în neant. Uzinele formau mici curți interioare în centrul cărora gimnaste în costume alb-albastre, lipite de corp, săreau agile printre fotbaliști veșnic cu mingea la picior, sau traversau grațioase curtea prin intermediul unor bare transversale, aceleași bare care serveau drept porți fotbaliștilor.

Încântat, micul Ionescu își investi toată energia și economiile pentru completarea colecției. Ajunse pe la cele mai îndepărtate librării din oraș și consultă toate oficiile poștale, încă curând fu nevoit să decopere că oferta, la fel ca și economiile, erau limitate. De aceea, mare îi fu încântarea când descoperi că și alți copii de seama lui primiseră în dar câte un clasor și că putea schimba unele din timbrele în dublu exemplar. Curând se înscrise în clubul de filatelie din oraș, de unde se întorcea de fiecare dată încălzit și surescitat, și pe toată durata serii povestea părinților istoria primului timbru cu cap de bour sau felul în care convinsese un coleg de club să schimbe un timbru cu marginile dantelate contra unui timbru cu marginile drepte, neobliterat.

Părinții erau încântați. In societate, copilul era în continuare la fel de liniștit și timid, însă când era vorba de timbre se însuflețea, ba chiar dovedise curajul de a interpela oameni necunoscuți în vederea unui schimb sau pentru a primi o opinie de la un cunoscător.

În liceu fusese un adolescent studios, cu înclinație spre literatură, imaginație fertilă și o atitudine serioasă și distantă care îi atrăsese aprecierea profesorilor și antipatia generalizată a colegilor. Încercările de a înfiripa o conversație, ca și glumele, binevoitoare la început și din ce în ce mai răutăcioase mai târziu, rămăseseră fără răspuns din partea tânărului Ionescu, astfel încât în cele din urmă colegii se mulțumiră să îl lase în pace, catalogându-l drept ciudat și cu-nasul-pe-sus. În schimb, populația feminină a liceului era fascinată de tînărul brunet, palid, înalt și subțire, cu privirea întunecată și nepăsătoare, cu mâini frumoase, cu degete lungi și îndemânatice, și gesturi calme. El însă ignora puterea de atracție pe care o avea asupra fetelor cum ignora și ironiile acide ale băieților. Cu toate acestea, singurii prieteni pe care îi avusese vreodată au fost cei pe care îi cunoscuse în perioada liceului.

Unul dintre ei era președintele clubului de filatelie, in bătrânel simpatic, jovial, ușor adus de spate, purtând ochelari cu dioptrii mari care îi deformau ochii și îi dădeau o înfățișare de bufniță binevoitoare. Avea părul pe jumătate încărunțit și o față fină, fără riduri, cu excepția încrețiturilor din colțul ochilor care apăreau de fiecare dată când zâmbea - și zâmbea aproape tot timpul – astfel încât era imposibil să îi ghicești vârsta. Avea o cultură prodigioasă iar tânărul Ionescu petrecea ore întregi în compania lui, discutând despre cele mai diverse subiecte dar în special despre timbre. De la el aflase că în Iași fusese tipărit primul timbru gumat din Europa de Est, în valoare de 27 de parale, și tot de la el primise cadou, la 18 ani, un timbru rar, înfățișându-l pe Carol cu favoriți, pentru care risca pușcăria dacă cineva ar fi aflat că se află în posesia lui.

Președintele clubului îl învățase tot ce știa despre timbre și curând ucenicul avea să-și depășească maestrul. Dovedind un talent natural și o dedicare rar întîlnite, tânărul învățase să recunoască timbrele false de cele autentice, să aprecieze diferitele exemplare și ediția din care proveneau în funcție de tipul hîrtiei, al cernelei și al modului de imprimare și știa pe de rost istoria serviciilor postale, emisiunile importante și tirajele. Nedispunând de mijloacele materiale sau de libertatea de a călători, se dedicase unei corespondențe asidue cu membrii a numeroase cluburi de filatelie din toată lumea, iar rezultatele se vedeau în clasoarele care se adunau în bibliotecă.

Al doilea prieten era de fapt o prietenă. O fată blondă, cu ochi albaștri, limpezi, înaltă, și care ar fi putut trece chiar frumoasă dacă n-ar fi avut o permanentă stângăcie în mișcări și o timiditate care aproape o întrecea pe a lui. Dacă ajungeai să o cunoști, însă, se dovedea o fată inteligentă, sensibilă și visătoare, mereu dornică să sară în ajutor însă de cele mai multe ori prea timidă pentru a o face. Era pasionată de poezie - citea pe ascuns din poeziile lui Blaga sau ale lui Baudelaire – și filosofie iar in drumul pe care îl parcurgeau împreună de la liceu spre casă cei doi se avântau în lungi discuții care plecau de la sensul vieții și imperiul voinței și ajungeau la verdele plopului din fața blocului comunist sau vacanța de vară. Datorită ei, vacanța începuse să nu mai fie pe placul adolescentului Ionescu, pentru că asta însemna să nu o mai vadă pentru o perioadă de trei luni, ceea ce era din ce în ce mai greu de acceptat.

tropait in haine noi

2011-12-16T13:42:00.000+02:00

procastination is my middle name. de ceva timp imi tot propun sa mai improspatez un pic frumosul blog, al carui aspect imi provoca accese teribile de cascat, si in sfarsit m-am indurat si de el.

am umblat un pic la design (bagati seama la noul fundal, atat de complet diferit incat schimbarea e cvasi-insesizabila) si am filtrat lista de bloguri citite. am eliminat toate blogurile care n-au mai venit cu nimic nou in ultimul an (cu parere de rau pentru Paul, Costin si Snuf, dar trag nadejde ca decizia mea nemiloasa se dovedeste mobilizatoare) sau pe care pur si simplu nu le-am mai consultat de ceva timp, si am postat o serie de bloguri pe care le citesc cu mare interes si care cred ca ar merita citite si de altii. unele sunt de-a dreptul geniale, rogu-va zaboviti cu mouse-ul asupra listei din dreapta si o sa va convingeti.

m-am gandit sa modific cu un gram si aranjarea in pagina si cu ocazia asta am observat ca arhiva mea se intinde pana in 2008 oh-la-la.. asta inseamna aproape 4 ani, blogul meu deja e in grupa mare. dupa ce m-am minunat singura de propria-mi perseverenta in a insira cuvinte in spatiul virtual, m-am lasat purtata de o nostalgie hibernala si am citit cateva din postarile mai vechi. multe s-au intamplat in aproape 4 ani, in viata reala cu ecouri rasucite in viata virtuala.

s-ar parea ca perioadele cele mai agitate, in care aveam sufletul tandari si imi foloseam toata energia pentru a-mi canaliza gandurile spre chestiuni cat mai indepartate, au fost si cele mai prolifice. in ultimul an m-am linistit considerabil iar numarul de posturi pe blog s-a redus la fel de considerabil. retrospectiv, as renunta la unele postari iar pe altele le-as publica cu bold. dar, precum cioara mandra de puii ei, ma declar multumita de blog si-i fac cadou doar haine noi nu si operatii estetice. si-mi jur in barba sa scriu mai mult si mai bine.

live and let live

2011-11-26T14:57:00.000+02:00

putine lucruri pot fi afirmate cu certitudine, insa ma hazardez sa cred ca acesta este unul dintre ele: noi, oamenii, ca fiinte sociale, suntem dependenti de ceilalti. mai mult de atat, tot ceea ce spunem, facem, gandim sau proiectam este adresat sau cauzat intr-un fel sau altul de catre cei de langa noi. daca e o binecuvantare sau un blestem e greu de spus (depinde de dispozitia in care ma trezesc dimineata), dar e un fapt care trebuie acceptat si de care trebuie sa luam seama.

instinctul de apartenenta la grup ne face sa cautam bunavointa si aprobarea celor de langa noi, astfel incat nu doar actiunile marunte, zilnice sunt cantarite si filtrate prin prisma a ceea ce noi consideram acceptabil pentru cei din jur, ci si visele si ambitiile personale, in fapt, vizeaza realizari care sa castige admiratia si aprecierea celorlalti. independenta si anarhismul sunt o iluzie in lipsa factorului social. cei care se proclama independenti de fapt au nevoie sa constientizeze zilnic prezenta si actiunile celorlalti, de care "n-au nevoie", iar rebelii, in lipsa unei opinii colective pe care sa o combata, sunt redusi la inexistenta.

fara oglinda in care sa ne reflectam si care sa ne confirme calitatile si defectele, sa ne dea masura justetii noastre existentiale si sa trezeasca in noi sentimente care sa ne faca sa ne simtim vii, existenta insasi ar fi pusa la indoiala. fie ca imi place sa recunosc sau nu, orice actiune intreprinsa urmareste o reactie din partea cuiva, fie ca e vorba de cel mai apropiat prieten sau un necunoscut. in lipsa acestei confirmari, probabil as renunta rand pe rand la orice tip de actiuni si in cele din urma la existenta in sine.

odata constient de toate astea, provocarea e sa traiesti si sa lasi sa traiasca. sa spun ca prin asta am fi fericiti probabil e prea mult. insa, cu siguranta, pentru a ne feri de nefericire, trebuie sa invatam sa ii privim pe ceilalti si sa ii acceptam asa cum sunt, ca pe un dat natural si ineluctabil, si sa nu incercam sa ii schimbam dupa asteptarile si preferintele noastre. mai mult, trebuie sa incercam, pe cat posibil, sa ramanem credinciosi noua insene, sa reusim sa ne dam seama ce suntem si unde vrem sa ajungem, si sa nu ne lasam personalitatea alterata pentru a corespunde unui ideal social aparent sau, dimpotriva, pentru a demonstra un punct de vedere contrar.

asta nu presupune renuntarea la politete sau bunavointa, dimpotriva. trebuie sa incercam sa ne dovedim intelegatori, de buna credinta si afabili, pastrandu-ne autenticitatea. sunt oameni care reusesc asta natural, care se simt intre oameni ca pestele in apa, sunt increzatori si isi cunosc atu-urile, si pentru care live and let live e subinteles. majoritatea insa (myself included) trebuie sa depaseasca nesiguranta sau timiditatea sau, dimpotriva, sa renunte la infatuare si sa invete sa deschida ochii in jur. pentru astfel de oameni live and let live e o provocare.

chagrins d'amour

2011-11-21T22:28:00.000+02:00

la inceputul uneia din orele de franceza din liceu profesoara, pe care o admiram pentru personalitatea predominant pozitiva dar si usor excentrica, a asternut urmatoarele versuri pe tabla:
"plaisir d'amour ne dure qu'un instant, chagrin d'amour, ca dure toute la vie"

reproducerea e din memorie, nu sunt sigura daca intr-adevar asa sunau, insa versurile mi-au ramas in minte inscriptionate cu toata forta impresiei produse asupra imaginatiei adolescentine de la acea vreme. nu am avut curiozitatea, mai tarziu, sa caut sursa banuind ca trebuie sa apartina vreunui poem sau cantec dulceag care ar fi diminuat pana la ridicol amintirea acelei impresii.

pe atunci cuvintele prindeau forma, prevedeam infinite placeri si chinuri viitoare, si abia asteptam sa trec din adolescenta in maturitate (din motive care acum imi scapa eram convinsa ca trecerea se va face brusc si fara loc de tagada odata cu terminarea liceului) ca sa gust cu toata voluptatea intreaga gama de placeri si, mai ales, de dureri ale dragostei. mi se parea mie ca orice chin e justificat de o pasiune adevarata, si ca lumea e plina de fosti indragostiti care savureaza o suferinta demna, hranindu-se din amintirea mereu vie a clipelor romantice din tinerete.

mai tarziu, dupa o serie de relatii esuate, mai lungi sau mai scurte, mai pasionale sau mai linistite, am descoperit ca aceste chagrins d'amour nu sunt chiar atat de dezirabile sau romantice. si, cu atat mai putin pentru tot restul vietii...iertata-mi fie superficialitatea si lipsa de idealism, dar nu stiu cine ar putea supravietui in compania fantomelor tuturor iubirilor moarte. e adevarat ca se poate intampla, printr-un mare noroc (sau nenoroc, daca vreti) sa intalnesti acea dragoste, Dragostea, marea pasiune, care sa lase urme de nesters si ale carei chagrins sa fie greu, poate chiar imposibil, de vindecat.

o astfel de dragoste de fiecare data lasa urme pentru ca, inevitabil, este sortita pieirii. nu vorbesc de iubirea asezata si calduta, pe care o simtim in grade diferite pentru frati, prieteni sau partener de viata, care, desi incontestabila, nu are acea forta acaparatoare, capabila sa ne ridice deasupra, sa ne duca pe campiile adevarului, sa ne smulga din absurdul existential, de sub imperiul vointei si sa ne faca sa tremuram la presimtirea absolutului. doar dragostea adevarata, cea care apare o data, sau, daca suntem extrem de norocosi, de doua ori in viata, are aceasta capacitate eliberatoare, dandu-ne o intelegere diferita asupra lumii si a noastra insene.

daca religia e accesibila numai celor dispusi sa renunte la cercetare, iar arta e dintru inceput aceptata ca efemera, dragostea ne pare ca singura cale viabila de refugiu in atemporalitate. iubind uitam dezgustul teluric si zbaterea ni se pare nefondata, lumea e departe si straina iar absolutul intr-atat de accesibil incat aproape ca respingem existenta noastra pre-indragostire. dar starea asta de exaltare e prea nefireasca, prea departe de lumesc, de omenesc. inevitabil, dragostea se auto-consuma sau sfarseste prin a-si consuma protagonistii.

cazul fericit e, paradoxal, cel in care circumstantele nu o lasa sa evolueze. atunci amandoi pastreaza nostalgia unei neimpliniri, umbra tacuta al lui "ce-ar fi fost daca"... gasesc acest caz drept fericit pentru ca aici protagonistii nu se invinovatesc reciproc sau pe ei insisi, au trebuit sa renunte la iubire inainte de a-i cuprinde promisiunile, vremurile sau evenimentele au fost mai puternice decat ei, dar ca daca vremurile ar fi fost mai indulgente....

la polul opus, unul din cei doi oboseste sau, pur si simplu, intr-o buna zi, nu mai iubeste. atunci celalalt e sfasiat, perplex, negasindu-si locul in existenta in care a recazut brusc, cu praf, zgomot si contuzii dureroase. intru-nceput nu pricepe si nu poate sa priceapa. ar renunta la orice, nici o umilinta nu i-ar parea prea mare, s-ar incolaci pe presul din fata usii si ar cersi macar o privire. cand isi da seama ca toate astea nu i-s de vreun folos, renunta si rataceste aiurea, incercand sa regaseasca maruntele motivatii zilnice care il ajutasera sa supravietuiasca atata timp si care dintr-o data nu mai sunt de ajuns. exerseaza zilnic voiosia, imbratiseaza visul, pana ajunge sa se convinga de noua stare de echilibru si ocoleste cu grija cenusa vechii iubiri.

daca circumstantele sunt favorabile iar cei doi se iubesc in proportii egale, dragostea se dilueaza de la sine, usor si insesizabil, trecand la starea de iubire calduta, casnica si rutiniera, cu ani egali si concedii la mare, copii de crescut si rate de platit. nostalgiile de noiembrie, acele chagrins d'amour, sunt uitate, copiii cresc, primavara-vara-toamna-iarna-primavara, integrare fara cracnire in mecanismul universal si multumirea unei vieti indestulatoare.

sa nu uit sa va povestesc de profesoara de franceza....

pseudovieti

2011-10-17T21:48:00.000+03:00

nenumarate, cvasitraite, suprapuse partial si vremelnic, interimare.

viata burgheza, trezire de dimineata, iluzie de rationalitate si constiinta, nevoie de activitate si piramida lui Maslow, intrebari si scari de urcat, actiune si rezultate. totul poate fi explicat, simplificat, inteles, ingradit, cuantificat - costul benzinei si al radacinilor de telina, prietenii si animozitati, cersetorul de la colt si rochia verde care mi-ar veni daca as avea fundul mai mic sau sanii mai mari. mananc un sandvis, il transform in glucoza, aminoacizi si lipide, ma misc, imi stabilesc tinte, planific si pun in fapta, cunosc oameni, ii privesc si ii vad asemeni mie, imi vorbesc si ii ascult partial. uneori vorbele lor ajung la mine si atunci simt. si imi zic cu multumire ca sunt vie si toate semnele par favorabile unei asemenea concluzii.

viata in cautare, oscilare nelinistita intre scepticism si credinta oarba. nepretuind nici unul din argumentele vietii burgheze si staruind sa cred ca undeva trebuie sa se ascunda ceva-ul. nedesprinzandu-ma complet de acest tip de viata, care mi-e totusi atat de necesara, cantaresc din ochi absurdul dar nu ma pot convinge sa il inghit asa cum mi se infatiseaza: stupid, sordid, grotesc, injustificabil, de netagaduit. toate se intampla fara mine, rotile se invart dupa aceleasi legi de cand e lumea, soarele tot de la est rasare iar oamenii nu sunt mai buni sau mai rai decat acum 2000 de ani. de zeci de mii de ani ne trezim, mancam, defecam, procreem, ne razboim, facem pace, fara sa ne oprim, fara sa intelegem daca o mana nevazuta ne stabileste locul in marele angrenaj sau daca singuri nu putem sta departe, uitandu-ne unii la altii perplecsi, indiferenti sau condescendenti. in zilele in care nu ma pot hotari sa accept irefutabilitatea absurdului nu-mi ramane decat sa caut, sa dau deoparte file sau pietre, sa deschid usi sau sa intreb pe cei de langa mine. cine stie, poate ca ceva-ul e langa mine de sute de ani si n-am avut ochi de vazut sau poate credinta imi e prea slaba.

viata libera, refuzand orice determinatii sau ingradiri, pastrand cu obstinatie convingerea ca in pofida oricaror ingradiri fizice, sociale sau ideologice sunt pe deplin si incontestabil libera. as putea sa plec maine in alta tara, sa imi schimb jobul, sa devin vegetariana sau sa ma calugaresc sau sa incerc o noua religie. singurul motiv pentru care cel mai probabil nu am sa fac nimic din toate astea e presentimentul ca toate astea nu ar schimba nimic, ca dupa un timp aceeasi zadarnicie si-ar arata ranjetul. si cu toate astea sentimentul libertatii depline e constant si definitoriu, singurul care se poate dovedi mobilizator. daca nu as sti ca pot sa fac/fiu/gandesc orice nu m-as vedea in stare sa fac/fiu/gandesc nimic.

viata in asteptare, straina de mine insami, suspectand ca toate vietile pe care le duc nu sunt decat o frauda, un joc menit sa faca mai usoara trecerea timpului, un vis sau o stare hipnotica din care urmeaza sa ma trezesc cand ceva-ul o sa se intample. pana atunci nu imi ramane decat sa contorizez zile si sa aleg sa fiu un Sisif fericit.

Timbrele - part 2

2011-09-26T23:23:00.001+03:00

Pentru Dl. Ionescu momentele semnificative din viaţă erau legate de adăugarea în coleţie a unui timbru rar, de o tranzacţie avantajoasă sau de o expoziţie a unui colecţionar, cu atât mai preţioasă cu cât majoritatea colecţionarilor adevăraţi păstrau aceeaşi discreţie pe care însuşi o dovedea. În asemenea momente era cuprins de o nelinişte anticipativă cu săptămâni bune în avans, se frământa de unul singur şi se învârtea fără rost prin casă, iar în noaptea dinainte nu reuşea să adoarmă de nerăbdare. După marele eveniment totul revenea la liniştea uzuală cu repeziciune, marea achiziţie sau mult aşteptata expoziţie pierzându-şi rapid din interes, de multe ori dovedindu-se sub aşteptări. Cele mai multe zile din viaţa Dlui. Ionescu se desfăşurau în linişte, după acelaşi tipic. Meticulos, îşi reaşeza timbrele în clasoare iar clasoarele în rafturi, le ştergea de praf cu gesturi aproape tandre, le evalua din ochi cu atenţie, aşa cum îţi observi copiii ca să-ţi dai seama dacă au mai crescut, iar în ziua următoare o lua de la capăt cu răbdare şi interes perpetuu.

În acea dimineaţă Dl. Ionescu se simţea cam melancolic însă, şi întîrzie minute bune în prag înainte de a se îndrepta spre unul din rafturile bibliotecii, pentru a continua munca migăloasă de organizare a timbrelor după criterii geografice şi cronologice. În cele din urmă, în loc să reia din punctul unde lăsase lucrurile cu o zi în urmă, se lăsă purtat de un impuls melancolic şi se îndreptă spre un raft lăturalnic, în al cărui capăt se aflau clasoarele cele mai vechi, primele lui timbre.

Deşi stânjenit în oarecare măsură de accesul brusc de nostalgie, simţi cu plăcere cartonul prăfuit al primului său clasor între degete, şi îl deschise cu emoţia şi sfiala resimţite la întâlnirea cu un vechi prieten, în faţa căruia bucuria revederii este înfrânată de întrebările care vin nestăpânite: dacă s-a schimbat şi nu mai păstrează calităţile care altă dată îl făceau un prieten atât de preţuit? Dacă m-am schimbat eu şi nu mai sunt în stare să apreciez calităţi pe care altă dată le găseam atât de preţioase? Dacă nu ne-am schimbat nici unul din noi şi totuşi nu mai găsim nimic să ne spunem?

„Trebuie să facem ceva cu copilul ăsta! E a doua oară săptămâna asta când învăţătoare ni-l trimite acasă, pe motiv că ar suferi de o indispoziţie. Auzi idee, indispoziţie la 10 ani! Mie îmi pare perfect sănătos. Dacă ar ieşi mai des la joacă, să alerge şi el cu ceilalţi copii, în loc să stea toată ziua şi să lâncezească cu câte o carte în mână, n-ar mai fi aşa apatic şi nici nu s-ar mai pomeni de indispoziţii.” Mama, fire activă, mereu ocupată se dovedea cam lipsită de răbdare faţă de ceea ce ea cataloga drept mofturi şi sensibilităţi. Iar în categoria asta se încadrau majoritatea manifestărilor de tristeţe sau lipsă de vioiciune, cu excepţia rarelor cazuri de boală sau pierdere a unei fiinţe dragi.

„Ştiu de ce are nevoie.... să îi găsim o pasiune, o activitate care să îl menţină ocupat şi să îi dea ocazia să interacţioneze cu alţi copii de vârsta lui. Am să mă interesez mâine dacă pot să îl înscriu la o echipă de fotbal sau de handbal... eu am jucat handbal în tinereţe şi chiar şi acum, după atâţia ani, tot mai ţin legătura cu colegele de echipă. Ehhh, ce vremuri, eram tânără şi credeam că pot să fac orice. La noi de handbal abia se auzise, apăruse ideea la un liceu din Sibiu şi la câţiva ani s-a înfiinţat şi echipa de la liceul nostru. Nu prea aveam cu cine juca, aşa că la sfârşit de săptămână strângeam toate bani şi mergeam în deplasare, pe la alte licee din oraşele apropiate... cred că au fost cei mai frumoşi ani din viaţa mea. Echipa noastră cu greu se putea numi echipă, pentru că majoritatea fetelor abia de veneau la două trei meciuri pe an. Multe dintre ele erau prea leneşe şi delăsătoare ca să alerge şi să se antreneze constant, iar pe celelalte nu le lăsau părinţii să plece aiurea, în alte oraşe, că pe atunci educaţia de acasă era strictă, nu ca acum. Şi cu toate astea eu m-am ţinut de antrenamente şi trei ani de zile n-am pierdut nici un meci. Cei mai frumoşi ani din viaţa mea, îţi zic...

Ei, şi după asta te-am cunoscut pe tine şi aproape în aceeaşi perioadă a venit războiul... ce m-am mai temut pentru viaţa ta, zi de zi urmăream ştirile şi speram să te întorci cu bine acasă. Tremuram când mă gândeam că abia te cunoscusem şi aş fi putut să nu te mai văd niciodată... şi imediat cum s-a terminat războiul te-am şi luat de bărbat şi la un an a apărut ăsta mic. Şi după aia au venit greutăţile. Comuniştii ne-au luat aproape tot, că dragă-Doamne eram socotiţi chiaburi. Până şi ceştile de cafea şi gramofonul ni le-au luat, că cică astea erau plăceri pentru burghezia asupritoare, auzi! Şi ce nu ne-au luat am dat noi de bună voie, şpăgi în sânga şi-n dreapta ca să putem rămâne în casa asta.

A trebuit să te angajezi în fabrică. Tu, om cu şcoală, care ai fi putut face carieră în universitate, să ajungi să muţi cutii în fabrică de dimineaţă până seara. Că cică venise vremea proletarilor să ajungă la putere şi a burgheziei să ajungă la muncile de jos. Dar nu te-ai plâns niciodată, deşi vii în fiecare seara adus de spate şi te văd că eşti uneori aşa de obosit că nici mâncarea nu-şi mai prieşte. Şi eu toată ziua trebuie să robotesc, să am grijă de casă şi de doi copii, să umblu după cumpărături şi să fac de mâncare, că parcă e din ce în ce mai greu să găseşti ce să pui pe masă. Am şi uitat de handbal şi de visele din tinereţe.

Dar copilul ăsta, el poate să facă ce îi place şi să ajungă departe, mai departe decât am ajuns eu vreodată. Am auzit că acum s-au înfiinţat echipe de handbal pentru profesionişti, la masculin şi la feminin. Îţi dai seama, dacă ar începe de pe acum în câţiva ani ar putea ajunge şi el într-o echipă de asta şi ar putea juca în toată lumea....”

Dl. Ionescu senior era un om liniştit, împăciuitor, care păstrase de-a lungul timpului o admiraţie vie pentru soţia sa precum şi o dorinţă statornică de a-i fi pe plac, ceea ce de cele mai multe ori echivala cu acceptarea fără urmă de împotrivire a hotărîrilor soţiei în cele mai multe aspecte ale traiului comun. Îi ascultă răbdător digresiunea, aşa cum se întâmpla de cele mai multe ori când se angajau într-o discuţie pe un anume subiect, şi nu îl lăsă inima să îi spună soţiei că de multe ori copiii îşi urmăresc propriile vise şi nu pe ale părinţilor. În plus, fiind mai puţin pătimaş decât soţia sa, se dovedea în schimb mai obiectiv, şi îşi dădea seama că băiatul slăbuţ, bolnăvicios şi timid avea puţine şanse să se facă remarcat în vreun sport de echipă.

Cântărind argumentele de mai sus şi altele asemenea, le împărtăşi şi soţiei şi dovedi un spirit contradictoriu şi o fermitate în faţa cărora ea, mai mult surprinsă decât convinsă, fu nevoită să cedeze. Da, poate că pentru copil sportul nu era cea mai bună idee. Şi totuşi trebuiau să îi găsească o activitate care să îl ajute să învingă firea taciturnă, constituindu-se în pretext de socializare.

timbrele

2011-09-19T13:33:00.002+03:00

Domnul Ionescu se trezise în ziua aceea, aşa cum o făcea în fiecare zi, la 6 şi jumătate dimineaţa, fără ceas deşteptător, după programul bine întipărit în mecanismul biologic de-a lungul a anilor. Fire activă, nu-i plăcea să lenevească în pat şi, deşi de câţiva ani, de când ieşise la pensie, nu mai era nevoit să respecte acelaşi program matinal, un sfert de oră de somn în plus i s-ar fi părut o ruşinoasă dovadă de delăsare. Încă din copilărie, constatase că somnul prelungit dimineaţa transmite o stare de moleşire persistentă activităţilor din tot restul zilei, un fel de lene burgheză, astfel că îşi disciplinase organismul şi renunţase voluntar chiar şi la cele câteva ore de odihnă în plus pe care majoritatea şi le permiteau în duminici sau de sărbători.

Şi totuşi, în dimineaţa aceea, Dl. Ionescu nu se simţea în apele lui. Parcă îi lipsea vioiciunea obişnuită şi încerca o senzaţie supărătoare de necunoscut. Îşi analiză sumar stările din ultima perioadă, dar nu găsi nimic neobişnuit. Se simţea sănătos, cu excepţia unor dureri reumatismale care îl sâcâiau la schimbările climaterice, odihnit şi optimist. De fapt, datorită, pe de o parte, constituţiei robuste, pe de altă parte traiului regulat, lipsit de excese, Dl. Ionescu se putea lăuda cu o sănătate de fier, o formă fizică şi o luciditate excepţionale pentru un om de vârsta lui.

Hotărî că nu avea să lase un moft nelămurit să îi afecteze programul zilnic, şi coborî din pat, mimând lejeritatea şi vioiciunea obişnuită. După o rutină pe care o respecta de mulţi ani de zile, prima dată se îndreptă spre bucătărie unde umplu ceainicul cu apă şi îl puse pe aragaz (de vreo cincisprezece ani renunţase la cafea), apoi întră în baie. Se bărbieri atent şi, în timp ce întindea mâna după periuţa de dinţi, încercă din nou aceeaşi senzaţie de necunoscut. Se uită în jur: faianţa albă, ciobită pe alocuri, perdeaua de duş decolorată, cu bule albastre, robinetul a cărui garnitură ceda periodic, toate erau aceleaşi ca în ajun.

Se uită la propria reflecţie din oglindă: acelaşi bărbat bine făcut, cu înfăţişarea demnă de respect a unui învăţător retras din activitate, de statură mai degrabă înaltă, subţire, cu faţa uşor prelungă, părul complet alb, ochii albaştri sub nişte sprâncene stufoase, albite. Toate acestea îi erau familiare şi totuşi încerca un sentiment de înstrăinare, de parcă în dimineaţa asta îl vedea pentru prima dată pe bătrânelul cu aspect îngrijit şi ţinută dreaptă din faţa lui.

Şuieratul ceainicului uitat în bucătărie îl trezi din reverie. Se spălă rapid de dinţi şi se îndreptă spre bucătărie, ruşinat că se lasase distras în ciuda hotărârii anterioare. „Ai început să îmbătrâneşti, Ionescule!” mormăi nemulţumit în timp ce îşi prepara acelaşi mic dejun pe care îl lua de ani de zile: două felii de pâine prăjită, un ou fiert, o feliuţă de brînză şi un ceai de mentă, cu miere. Se obişnuise să mănânce frugal şi nepretenţios, rezumându-se cu strictul necesar, ceea ce îl ajutase să îşi păstreze forma impecabilă până la acea vârstă şi îi permitea un trai mulţumitor cu cheltuieli minime. Dl. Ionescu nu înţelesese niciodată pasiunea oamenilor de a cheltui sume ridicole pe lucruri care nu le erau necesare şi simţea un oarecare dispreţ pentru uşurinţa cu care ceilalţi cedau lăcomiei, plăcerii sau vanităţii. Totuşi, era un om prea politicos şi reţinut pentru a-şi exprima public astfel de păreri, astfel încât, în timp, pierduse obiceiul să mai observe sau să se mai mire de comportamentul celor din jur.

Terminând de mâncat strânse cu grijă firimiturile, spălă meticulos farfuria, cana şi linguriţa, şi se îndreptă spre sufragerie.

Dl. Ionescu locuia într-o casă veche, aflată la periferia unui oraş de provincie, pe care o moştenise de la părinţi şi în proprietatea căreia rămăsese de-a lungul timpului, fără a fi scutit însă de unele neplăceri provocate de autorităţile comuniste şi de unele acţiuni de revendicare ulterioare. Aceste acţiuni se dovediseră destul de uşor a fi nefondate, Dl. Ionescu neavând rude apropiate în afară de o soră cu doi ani mai tânără care locuia în capitală şi cu care întrerupsese orice legătură cu mulţi ani în urmă.

Casa era mai degrabă un soi de conac cu un singur nivel, cu zidurile groase, cu iederă crescută pe porţiunile umbroase, ferestre înalte, boltite şi curte largă, împrejmuită cu gard metalic. În trecut, curtea adăpostea o grădină de trandafiri, cu alei dispuse concentric, un foişor şi o fântână, al cărei rol era mai degrabă decorativ. Acum, toate acestea erau lăsate în paragină, singură aleea care asigura accesul de la intrare pînă la poarta metalică, ornamentată, rămânând liberă de invazia buruienilor. Gardul înalt, vegetaţia în neorânduială şi aspectul anacronic al întregii aşezări izola locuinţa Dlui. Ionescu în peisajul urban şi îi permitea acestuia să ducă în continuare acelaşi trai liniştit, ignorând aproape în totalitate existenţa concetăţenilor, cu desăvârşire nepăsător la micile evenimente care marcau viaţa mondenă a urbei.

Dl. Ionescu renunţase cu mult timp în urmă să mai deschidă uşa încăperilor din propria-i locuinţă, exceptând baia, bucătăria, dormitorul şi sufrageria. Spre aceasta din urmă se îndrepta acum, cu religiozitatea cu care o făcea în fiecare dimineaţă la ora 8.00 a.m.. Sufrageria adăpostea averea cea mai de preţ şi singurul lucru care avea vreo semnificaţie în viaţa Dlui. Ionescu – colecţia de timbre. Pereţii erau tapetaţi de clasoare aşezate cu grijă pe rafturi care se înălţau până aproape de tavan, ordonate după provenienţa şi valoarea timbrelor. Cu singuranţă colecţia ar fi fost evaluată de un specialist ca una din cele mai valoroase din ţară, cu condiţia ca specialistul respectiv să fi ajuns să afle de existenţa ei. Dar Dl. Ionescu nu dădea prea mulţi bani pe opinia oarecărui specialist, cum nu dădea prea mulţi bani pe orice altă opinie, de altfel.

Străbătu cu privirea încăperea înaltă, întunecoasă în pofida ferestrelor largi care, nefiind îngrijite de multă vreme, lăsau să intre o lumină gălbuie, prăfuită. În mijlocul încăperii, pe covorul turcesc vechi pe care se mai putea ghici un model întortocheat în roşu şi negru, trona un birou din stejar masiv, în spatele căruia se afla un fotoliu din piele uzată, cu mânerele din lemn lustruite de lunga întrebuinţare. Acest birou era centrul existenţei Dlui. Ionescu, şi, de fiecare dată când păşea în sufragerie, încerca un sentiment reţinut de încântare, mândrie şi nerăbdare, anticipând contactul cu preţioasele-i timbre.

Timbrele erau pentru el prietenii alături de care trecuse prin bune şi rele, copiii pe care i-a văzut crescând graţie preocupării sale constante şi grijulii, soţia pe care o iubea cu aceeaşi pasiune nedomolită. Ba mai mult, spre deosebire de o ipotetică soţie, copii sau prieteni, timbrele aveau calitatea rară şi de neînlocuit de a fi fideli cu desăvârşire, fără riscul de a fi părăsit sau dezamăgit.

despre calatorii si intoarceri acasa

2011-09-16T18:41:00.003+03:00

ehhh, dragii mosului, si a trecut si vara asta... iar toamna cu miros amarui de frunze galbene, iar intoarcere la serviciu in forta si nici gand de concediu pana la Sarbatori (si nici atunci, daca pardalnecele targete nu se dau prinse), iar trezit la 7-cafea-doua oua fierte si un ardei gras-serviciu -cafea din nou- calculator-sedinte-telefoane -calculator-condus-cina-un film/o carte/o cafea sau bere in oras - jogging -somn. 5 zile din 7, mereu asteptand sfarsitul de saptamana, in care de obicei nu se intampla nimic.

ar putea parea, din insiruirea de mai sus, vadit monotona, ca ma plang de rutina si platitudinea unicei mele vieti. catusi de putin. in fapt, am conchis eu intorcandu-ma de pe campuri si de prin concedii, e o viata cat se poate de normala si dezirabila. concluzii asemanatoare descopar aproape de fiecare data cand am intorc dintr-o calatorie, cu atat mai favorabile stilului rutinier cu cat calatoria a fost mai lunga iar destinatia mai neobisnuita.

esentiala in pastrarea echilibrului si a intretinerii unei relative stari de multumire este, insa, o frecventa minima a calatoriilor. fiecare plecare, in tara sau in afara ei, spre civilizatie sau spre exotism, de jumatate de zi sau de doua saptamani, are un aer de aventura in necunoscut. zilele care o preceda sunt pline de freamat si inchietudine, drumul incarcat de promisiuni si incertitudini, iar destinatia se dovedeste de fiecare data cuceritoare. intr-o calatorie simturile sunt exaltate si panditoare, capturand fiecare culoare, fiecare forma, nediscriminand bucolicul sau urbanul, masa de oameni de pe strazi sau linistea unui varf de munte. cunosc oameni cu aviditate si interes iar simtamintele unei prietenii sau relatii sentimentale sunt consumate intr-o seara de conversatii intamplatoare.

si toate acestea pentru a ma putea intoarce acasa, la cele atat de cunoscute si familiare incat trec neobservate, la zilele repetitive, linistitoare si ferite de neprevazut. acasa a devenit atat de acasa incat nu arareori observ cu suprindere cat de calduros si primitor poate fi apartamentul cu doua camere de la etajul 4 dupa o zi ploioasa, sau discreta aparitie a unui rond de flori dintr-o intersectie prin care trec zilnic.imi desfac bagajul si imi iau in primire teritoriul, cu usurare si incantarea regasirii, si imi odihnesc simturile ratacite.

calatoriile imi sunt necesare ca sa pot aprecia cum se cuvine fericirea micuta si linistita a traiului rutinier, fara a o lasa sa degenereze in spleen (cum se intampla si cu marile fericiri, nu numai cu cele micute si discrete. am mai zis-o si o mai zic, noi, oameni curiosi si angoasati, nu stim sa fim fericiti), iar monotonia zilelor de toamna imi e necesara pentru a-mi pregati simturile pentru urmatoarea calatorie. dar pana atunci mai e, si maine e weekend.

de feminis

2011-08-10T17:01:00.002+03:00

pana acum nu am abordat pe blog nici unul din subiectele regasite cu predilectie in publicatiile sau pe site-urile destinate cititorilor de sex feminin: frumusete (a se intelege infrumusetare si nu sensul abstract si larg al termenului), dieta, sport, etc. motivul nu e pentru ca mi-as fi impus o anumite linie tematica (mi-am mai aparat in cateva posturi mai vechi dreptul de a bate campii dupa bunul plac intr-un blog care se vrea personal si fara tel) sau pentru ca astfel de subiecte ies din aria mea de interes.

dimpotriva, ma intereseaza, in masura in care consider o buna informare in acest domeniu un semn al respectului de sine. similar cu modul in care incerc sa ma informez in diferite aspecte privind mentinerea sanatatii si sa respect unele norme de igiena si preventie care sa ma fereasca de vizitele la medic, in acelasi mod, asadar, incerc sa ma mentin informata privind metodele de ingrijire a pielii, alimentatie sanatoasa si exercifii fizice, si sa pun in aplicare (in procente variabile) informatiile obtinute pentru a-mi asigura si pastra o infatisare multumitoare (cu accent din ce in ce mai mult pe partea de pastrare, odata cu trecerea timpului care - fatalitate - s-ar parea ca nu s-a decis sa ma ocoleasca taman pe mine, ombilicul propriului univers).

pe de alta parte, cu toate ca, in timp, am reusit sa acumulez informatii destul de pertinente incat sa imi permit sa le impartasesc, interesul meu nu merge atat de departe incat sa ma mentina motivata pentru a scrie despre astfel de subiecte in mod constant, metodic si amanuntit, iar internet-ul abunda in informatii scrise de oameni mult mai bine pregatiti si mai pasionati decat mine.

ei bine, ceea ce m-a determinat sa fac o exceptie cu acest post e faptul ca am cunoscut-o pe Dana, o cosmeticiana din Iasi care m-a cucerit (as fi zis pe loc, dar de fapt a fost vorba de 4 ore, cat a durat tratamentul). In primul rand, Dana darama imaginea preconceputa a cosmeticienei (chiar si termenul mi se pare ca a capatat o usoara nuanta peiorativa) - este educata, rafinata, o partenera de conversatie vivace si in acelasi timp fara urma de infatuare (am constatat aceasta caracteristica la personalul saloanelor pentru snobi). In al doilea rand, e pasionata, dedicata, bine informata si (mare plus in ochii mei) inclinata sa foloseasca ingrediente si produse naturale.

pentru ca am ajuns la ea intamplator, dupa o cautare pe google, si cam panicata ca nu reusesc sa rezolv unele probleme ale tenului inainte sa dau nas in nas cu soarele in concediu, nu stiam aproape nimic despre ea inainte. in cele 4 ore de chin, urmat de rasfat (pentru mine) si munca de ocnas (pentru ea) am beneficiat de o multime de informatii interactive, care m-au convins ca am nimerit bine. trebuie sa mentionez aici ca eu sunt un client/pacient destul de dificil, pentru ca vreau sa stiu tot ce mi se intampla, de ce se mi se intampla si de ce n-ar putea sa se intample astfel (dupa cum ar putea depune marturie fostul meu dentist, pe la care n-am mai calcat de cand e Nico sa ma suporte). ei bine, Dana a anticipat intrebarile mele si, in plus, s-a dovedit si o companie placuta.

si daca ar fi fost doar atat, poate n-as fi ajuns sa consider o vizita la cosmetician drept subiect de postat pe blog. dar, dupa ce am ajuns la calculator, am descoperit blog-ul Danei:http://proestetic.ro, unde ofera belsug de informatii utile si fundamentate, si magazin-ul on-line de produse cosmetice handmade, create de ea insasi: http://proesteticmagazin.wordpress.com/. pentru ca stiu, din experienta proprie, ca nu e usor sa gasesti un profesionist bun in ale cosmeticii in Iasi, cu atat mai putin produse cosmetice naturale, ma gandesc ca e o informatie care merita raspandita.

stiu ca nu stiu nimic, si totusi

2011-07-30T15:10:00.002+03:00

"Alegerea vietii noastre presupune o stiinta, dar aceasta stiinta noi nu o avem si, socratic vorbind, nici n-o putem avea. Noi nazuim sa ne alegem cea mai buna viata, pentru ca altminteri ne irosim viata si traim la intamplare, zvarliti de colo-colo; dar, pe de alta parte, cand sunt intrebat in privinta reperelor fundamentale ale vietii mele - curajul, iubirea, prietenia, frumusetea, pietatea, etc. -, cand trebuie sa pobez o stiinta a vietii, nu pot sa dau decat raspunsuri evazive si insuficiente. in toate situatiile si cunostintele acestea suntem repetenti. Situatia umana are aceasta natura dramatica: nu stiu nimic, cand de fapt trebuie sa stiu, fiinda trebuie sa imi aleg existenta, fiindca insasi existenta mea e alegere."

AD, "Crase banalitati metafizice"

Lucian Freud

2011-07-22T15:13:00.001+03:00

RIP

un om greu de multumit

2011-07-20T10:57:00.001+03:00

zilele astea am inceput sa citesc banalitatile metafizice ale lui Alexandru Dragomir, asa cum au fost ele adunate si daruite publicului de Gabriel Liiceanu si Catalin Partenie. Pana sa ajung in posesia cartii, aveam despre Dragomir o imagine vaga si oarecum fabuloasa, ca despre un mare ganditor, discipol al lui Heidegger, caruia circumstantele nu i-au permis sa se bucure de popularitate si recunoastere sociala.

dupa ce am citit prefata lui Liiceanu am devenit curioasa si am inceput sa caut mai multe informatii despre Dragomir - omul. mi-am dat seama ca lipsa popularitatii nu a fost datorata neaparat circumstantelor ci mai ales alegerii, motivate de un amestec intrigant de orgoliu si modestie. din putinele informatii pe care le-am adunat am putut sa ghicesc, si nu cred ca ma insel prea mult, un adevarat filosof, pasionat de intelegere, cunoastere si gandire, care stia sa evalueze si sa se autoevalueze cu exigenta si care dovedea un dezinteres complet fata de o imprejurari.

interviul de mai jos (unul din putinele care s-au pastrat, cred) este savuros, onest si denota un simt al umorului specific marilor spirite:
http://www.romaniaculturala.ro/articol.php?cod=7885
spicuiesc:

"Iubiti viata…

Cit sint viu, da. Apoi… o sa mai vad! Dar, in orice caz, iubesc lumea…"

"Tutea spunea ca enciclopedismul este un defect, un cancer mintal…
Nu mi se pare ca ceea ce spune Tutea ar fi de luat in serios. Tutea vorbea multe, mult prea multe…"

"Da, bine… Eu sint cel mai mare ginditor roman in viata asa cum altii sint cei mai mari jucatori de golf din Romania, o tara in care nu se joaca golf! "

"Si ce rol credeti ca poate avea filozoful in tara asta?
E o intrebare comica...

Cred ca, daca este filozof adevarat, atunci rolul lui este nul

"Credeti ca tot ceea ce a fost la Paltinis, toata experienta aceea, mai poate fi reluat? Si, daca da, cu cine?

Va referiti la problema maestru-discipol?

Exact!

Oricind poate fi reluata!

Cu cine? Avem oamenii necesari?

Apar ei daca sint! Asteptam!

Cit asteptam?

Pina apar…"

despre intalnirea cu Heidegger: "

aveam cu mine sapte intrebari.

Mi le notasem eu, le pigulisem asa, in germana, in germana pe care o stiam atunci… I-am pus eu prima intrebare si am asteptat sa imi raspunda. Dupa un timp de tacere el mi-a spus: „Mai departe…“. Le-am citit atunci pe toate sapte. Aproape ca n-a stat, nu a ripostat, si mi-a spus: „Va voi raspunde, dar nu in ordinea dumneavoastra, ci asa cum vreau eu, asa cum mi s-au orinduit ele in capul meu!“. Si, te rog sa ma crezi, mi-a raspuns de m-a turtit! Adica erau raspunsuri atit de adinci, atit de serioase… Pentru mine… ce termeni de comparatie aveam? Pe Radulescu-Motru si pe P.P. Negulescu… Astfel incit am iesit de la el nauc. "

bacu' tragic

2011-07-05T10:33:00.003+03:00

duduie presa din tara, si pana si cei din afara tarii au aflat si s-au minunat, despre rezultatele sublime, dar care lipsesc cu desavarsire, ale examenului de bacalaureat din anul de gratie 2011. Cea mai mare catastrofa din educatia tinerei Romanii capitaliste, parinti revoltati care nu inteleg de ce le sunt maltratate progeniturile, progeniturile insele in ipostaza de victime care inca incearca sa se mai dumireasca, dezbateri interminabile in presa, reactii tip post-Fukushima, toti se intreaba ce s-a intamplat si cine e de vina pentru nenorocirea nationala.

Dupa cum vad eu lucrurile, catastrofa n-a venit brusc si inexplicabil. Singura masura cu caracter de noutate de anul acesta fost combaterea (reala) a fraudei. Mai precis, pentru prima data dupa 2000 profesorii s-au temut sa inchida ochii iar elevii nu au avut posibilitatea sa triseze. nu stiu care liceu la care aproape toti elevii au fost eliminati pentru tentativa de copiere nu e o intamplare.

Au fost voci care au reclamat gradul ridicat de dificultate a subiectelor. Foarte probabil, insa cred ca in toata istoria bacalaureatului subiectele au avut grade de dificultate comparabile. Inca dinainte de nefericitul bacalaureat se stia ca sistemul de educatie romanesc e unul al extremelor: avem cei mai multi olimpici si cei mai multi repetenti. Pentru cei cu un nivel mediu, in fapt majoritatea, inca nu a fost elaborat sistem de evaluare/incurajare pertinent. Diferenta e ca in anii precedenti evaluatorii, probabil ei insisi constienti de expectantele ridicate, peste masura unui banal examen de bacalaureat care, in cele din urma, ar trebui sa fie accesibil tuturor si nu doar elitelor, dovedeau indulgenta in grade variabile si, pe de o parte, incurajau frauda, pe de alta parte supraestimau rezultatele tinerilor studiosi. Usor, usor, tendinta s-a cronicizat, astfel incat expectantele au parut din ce in ce mai ridicate iar drumurile laturalnice catre promovabilitate din ce in ce mai batatorite.

Imi amintesc ca atunci cand am dat eu bac-ul era primul an in care media de la bac se lua in calcul pentru admiterea la facultate. ideea inca nu avusese impact, prin urmare in liceul pe care l-am frecventat nota 8 si ceva (pe care m-am invrednicit sa o obtin) era considerata un rezultat respectabil. In urmatorul an se stia ca bacul iti influenteaza sansele de a accede la studii superioare, prin urmare mediile de la bac au crescut brusc cu un punct si ceva. Majoritatea aveau acum medii peste 9, ceea ce noi, generatiile vechi, abia indrazneam sa visam. Ma indoiesc ca la vremea respectiva a avut loc un val brusc de crestere a nivelului de inteligenta/cunostinte de la o generatie la alta, dupa cum nici acum nu cred ca generatia care a absolvit in 2011 s-a prostit brusc, comparativ cu generatiile anterioare. Doar ca, pentru prima data, evaluarea la bacalaureat a fost una riguroasa iar bietii absolventi n-au stiut ce i-a lovit.

Mi se pare o absurditate sa incepem sa ne plangem, abia acum, ca sistemul educational e de vina si ca rezultatul dezastruos e consecinta unor masuri nedrepte ale ministrului educatiei. Dimpotriva, masurile de combatere a furtului la examene sunt primele masuri care trebuie salutate ca un progres real intr-un sistem educational care se clatina de ceva vreme, si, privind mai departe, ca masuri de combatere a coruptiei pe termen lung.

Poate ca generatiile care nu mai cresc cu ideea ca se pot strecura pe langa examene, ca, indiferent daca muncesc sau nu, sansele de reusita sunt aceleasi, depinzand doar de abilitatea de roman descurcaret sau, in cazul in care o astfel de abilitate lipseste, de relatiile pe care fiecare a stiu sa si le cultive, poate aceste generatii, asadar, vor dobandi niste principii morale care acum par perimate, vor invata sa aprecieze o alta categorie de merite si nu vor evolua in oameni de afaceri promiscui sau politicieni corupti. Trebuie doar ca viitorii absolventi de liceu sa aiba timp pentru asimilarea noii idei si niste subiecte elaborate mai pe masura celor evaluati.

desprafuire (exercitiu de sinceritate)

2011-06-30T15:40:00.001+03:00

intrand eu pe aici de curand am constatat un strat gros de praf de blog, estimat la o prima vedere la cam trei degete suprapuse. prima data a intervenit constiinta, care m-a si tras de maneca reprosandu-mi lenea si procastinarea. ego-ul personal a ripostat argumentand lipsa de timp si/sau de inspiratie. in realitate, mi-am dat seama ca am lasat blogul in parasire pentru ca in ultimul timp pentru ca mi-a fost, pur si simplu, bine, si n-am mai simtit nevoia sa imi desfasor ideile virtual. bineinteles ca as fi putut sa imi mai incerc creativitatea sau sa mai impartasesc niscai experiente sau impresii, insa mi-a lipsit mobilizarea, impulsul cauzal.

sa ma explic. cea mai veche si mai profunda teama a mea e cea de singuratate. Dincolo de fricile instinctuale firesti, legate de siguranta proprie, sau de fobiile nejustificate pe care reusesc in mare parte sa le tin sub control, toate celelalte stari de neliniste, emotie, nesiguranta si actiunile care rezulta sunt rezultatul panicii pe care ideea de a ramane singura mi-o inspira. Teama de esec, de ridicol sau de respingere nu sutn decat diferite fatete ale acestei frici primordiale. descopar ca toate actiunile imi sunt, direct sau indirect, in totalitate sau partial, orientate inspre inlaturarea ei, si, prin urmare, catre ceilalti. daca as analiza cat din ceea ce fac raspunde justificarii aparente de auto-dezvoltare, cat are ca scop actiunea in sine sau divertismentul si cat e orientat spre combaterea singuratatii, m-as pierde in consideratii psihologice infinite.

bineinteles ca imi place sa cred despre mine ca sunt independenta, ca pot sa ma descurc oricand singura si in orice situatie ( bravez un pic, recunosc), dar astfel de idei glorioase imi trec prin minte doar atata timp cat stiu ca am pe cineva drag pe care sa ma bazez. ideea ca as putea sa raman chiar singura ma paralizeaza si transforma pretinsa independenta intr-o iluzie. scurtele perioade de singuratate din viata mea m-au aruncat intr-o stare de disperare crunta. ma si vedeam la batranete, fara nimeni pe langa mine, semi-senila si cu o gramada de pisici in jurul meu (a se nota ca mie imi plac cainii). din fericire am norocul sa nu fi experimentat decat arareori si pe perioade scurte astfel de stari, probabil daca s-ar fi prelungit as fi gasit un modus-vivendi. dar cu siguranta n-am sa reusesc vreodata sa inteleg ascetii. imi vine in minte imaginea unui pustnic batran care realizeaza intr-o dimineata ca a trecut viata pe langa el in desert, nebun de disperare, incercand sa recupereze ce mai poate dar nereusind sa o faca din lipsa exercitiului social.

pe jumatate instinctiv, presupun aceasta teama ubicua si o leg de starea noastra de fiinte sociale si prin asta de instinctul de reproducere si perpetuare a speciei. nu degeaba se scrie/canta/vorbeste atat despre iubire, relati si prietenii, nu degeaba s-a consumat si se consuma atata energie pentru intelegerea celorlalti, se scriu carti de comunicare/negociere/manipulare, internetul geme de sfaturi despre cum sa relationezi cu colegii sau cum sa cuceresti un barbat prin trei miscari simple, apar religii si secte noi, cluburi, ierarhii si grupuri sociale. fiecare simtim nevoia de a avea langa noi pe cineva pentru care suntem speciali si necesari si facem toate eforturile pentru a ne dovedi si mentine speciali si necesari, fie ca e vorba de dovedirea unor calitati deosebite care sa ne dea acel statut special in ochii celorlalti sau de compromisuri mai mari sau mai mici pentru a-i pastra aproape.

cred ca filantropii sunt si cei care au cea mai mare nevoie de prezenta si recunoasterea celorlalti, iar orice act umanitar ascunde o pornire egoista asiguratorie care echilibreaza lucrurile. cele mai nobile sentimente, cum sunt dragostea romantica sau iubirea parinteasca, au in spate aceeasi frica egoista de solitudine. dar, sa fim intelesi, termenul egoist aici nu are nici urma de sens peiorativ. nu gasesc intru nimic blamabila aceasta pornire atata timp cat ofer reciprocitate, raspunzand unui instinct similar al celuilalt si aratand preocupare sincera pentru binele lui. tulburarea echilibrului poate fi supusa judecatii morale.

dandu-mi eu seama de toate astea am realizat ca, in fond, tot cautand raspunsuri prin introspectie si tot alergand dupa cautarea de sens se poate sa batem la porti inchise. poate ca raspunsurile nu se gasesc in sine ci in ceilalti, iar fuga in meditatie si asceza, filosofica sau misticam desi admirabila si nobila, ramane simpla fuga. atunci cand ma aflu in compania potrivita descopar ca nu mai am intrebari sau nelinisti. iar asta nu poate decat sa insemne ca, pesemne, am gasit raspunsurile cautate.

indignare

2011-05-11T18:32:00.000+03:00

parca Nietzsche spunea ca omul superior e dator sa se retraga in turnul lui de fildes, si ca poate sa se amestece cu pleava doar pentru a gasi subiecte de studiu, dar, chiar si asa, orice indignare sau emotie e dezonoranta si neavenita. nu am sa ma apuc sa emit pareri despre gradul in care monsieur Friedrich, lui-meme, a actionat fidel propriei teorii. n-am nici pretentii, nici turn de fildes, prin urmare, din cand in cand, in directa cauzalitate cu diverse evenimente sau realitati, ma trezesc cuprinsa de cate un val de sfanta, incomensurabila indignare.

trebuie sa ii recunosc prietenului Nietzsche partea lui de dreptate, totusi. de cele mai multe ori indignarea mea se dovedeste inutila, fara tinta precisa sau de-a dreptul amuzanta, si dispare mai rapid decat un foc de paie. ba mai mult, viteza cu care dispare e uneori direct proportionala cu gradul de sfintenie si incomensurabilitate. poftim de te mai increde in pornirile frenetice!

si totusi, venind azi spre casa, si admirand la semafor jumatatea de acoperis stralucitoare a Palatului (in)Culturii, de crapa tiganii de la Ciurea de invidie, am realizat ca sunt o serie de aspecte ale vietii palpitante de cetatean roman cu acte in regula (si, restrangand aria, de cetatean adoptat al Iasi-ului) care imi starnesc indignarea, cu incapatanare, de fiecare data cand imi pica sub atentie.

am pomenit deja acoperisul din tabla al Palatului. m-am indignat eu ceva timp in fata semaforului, pana am primit o parere mai avizata cum ca nu ar fi chiar tabla zincata, cum imi imaginam eu, ci e un oarecare soi de aliaj care sub actiunea timpului si a factorilor meteo ajunge sa isi schimbe aspectul. ca urmare, m-am domolit si m-am decis sa astept rabdatoare actiunea timpului si a vremii.

cu toate astea, observ ritmul naucitor cu care stau pe loc lucrarile de restaurare de pe la mai toate cladirile marcante ale Iasi-ului, si ma intreb pe ce si-au fondat indrazneala vocile care au sarit ca arse cand un domn filosof aflat in vizita ne-a transmis, cat de poate de firesc si cu bun simt, sa ne cam luam gandul de la titlul de "Capitala Culturala Europeana).

si, ca tot vorbeam de indrazneala (unii mai indignati decat mine ar numi-o tupeu sau nesimtire, dar eu nu sunt chiar atat de indignata si nici nu folosesc astfel de termeni) un al doilea motiv de indignare e legat de pasiunea mea intr-ale soferitului, perpetua indrazneala si lipsa de masura a autoritatilor de orice fel incurajata de firea vesnic-rabdatoare a romanului, si starea drumurilor (si a orasului, in general). oricine a circulat dinspre Tesatura inspre Tudor, pe Primaverii, cu o masina sub dimensiunile unui Tir, stie despre ce vorbesc. si domnii edili refac oarecare rond si mai replombeaza o plomba. iar eu intre timp mai verific pe unde au mai ajuns preturile la cate un amortizor sau o bucsa si ocolesc voios gropi.

ma indigneaza teribil promovarea masiva a inculturii si prostului gust, motiv pentru care am capatat o asemenea aversiune fata de televizor incat n-as gasi trebuinta unuia nici daca l-as primi cadou. aversiune exagerata, recunosc, dar justificata de avalansa de stiri care oricum nu ma ocolesc. grobianismul, vulgaritatea, agramaticalitatea, kitsch-ul, superficialitatea, cultul banului, lipsa de discretie, vanitatea au fost ridicate prin media la rangul de valori nationale.

ne dam, toata natia romaneasca, cu partile posterioare de glia stramoseasca imediat ce auzim zvonuri defaimatoare de pe la niscai italieni, frantuji sau nemti, satui de talentele de prestidigitatori ale unor concetateni mai mult sau mai putin colorati. in acelasi timp, insa, in curtea noastra, tocmai astfel de exemplare promovam zilnic si neobosit. iar daca reuseste sa strabata cate un om cu adevarat valoros, avem noi grija sa-l discreditam si sa-l descurajam cu atata pasiune incat omul se duce vazand cu ochii pe alte plaiuri. dupa care ne apucam zdravan de plans ca ne pleaca talentele si de reprosat ingratitudinea proverbiala a romanului.

ehhh, si poate ca as mai avea de zis cate ceva despre coruptia, demagogia, spiritul atoatecunoscator si mereu predispus spre critica, fatalismul sau nepasarea natiei din care cu mandrie fac parte. dar nu ma opresc acum, ca deja m-am cam lasat dusa de valul indignarii.

promit sa revin, cand m-oi afla intr-o stare de spirit propice, cu un post in care sa aduc numai laude si osanale natiei si urbei.

I see the girls walk by dressed in their summer clothes

2011-05-10T20:10:00.000+03:00

cea mai buna placinta cu mere din lume..

2011-05-05T21:03:00.003+03:00

e la restaurantul mexican din Iasi. miam, miam...
merele sunt insiropate, usor caramelizate, invelite intr-o crusta de aluat exact de grosimea si consistenta potrivite, cu scortisoare si ceva mirodenii necunoscute, aburinde si cu inghetata care se topeste deasupra.

e atat de buna incat ar trebui declarata ilegala.... asa de buna de ti se topeste in gura si se prelinge direct la inima.... incat cu greu te induri sa o imparti.... incat preferi sa comanzi de doua ori desertul si sa sari peste main dish... incat iti pare rau ca nu e deschis si noaptea... atat de bunaaa.. as putea sa continui dar ati inteles despre ce e vorba.
ps: nu intentionez sa fac reclama, prin urmare nu spun unde e.
ps 2: poza e de la http://passionfruitforgoddesses.files.wordpress.com

dezvaluire

2011-04-20T19:06:00.000+03:00

hotarat, n-am sa ajung niciodata inteleapta. probabil pe la 70 de ani am sa ma pot lauda cu oarece spirit, istetime sau perspicacitate, dar cu siguranta n-am sa ajung vreodata la intelepciune.

pare-mi-se, intelepciunea deriva dintr-o predispozitie nativa - un dat de raceala obiectiva care, dupa exercitii prelungite de observatie non-interventionista evolueaza inspre capacitatea de a judeca cumpanit si impartial si, mai ales, de a comunica inteligibil si nepatimas rezultatele procesului reflexiv. ori mie imi lipseste cumpatarea congenitala precum si disciplina, prin urmare eventualele eforturi de inteleptire n-or sa se reflecte decat in episoade sporadice de acalmie.

si nu cred ca varsta o sa aduca un progres real. n-am sa fiu inteleapta cum n-am sa reusesc sa cant fara sa zgarii timpane sau sa meditez in postura lotusului. probabil daca as lua lectii de canto in fiecare zi as reusi pana la urma sa emit cateva note nesuparatoare iar daca mi-as exersa flexibilitatea as ajunge sa suport ceva timp pozitia nefireasca, dar nu as reusi niciodata sa fac asta cu usurinta celor care s-au nascut cu ureche muzicala sau elasticitate.

probabil de aici vine si simpatia mea pentru cei care dau glas patimii si zbuciumului. De asta ii prefer pe Cioran sau pe Virginia Woolf, cu excesele, inconsecventa si umanitatea de care au dat dovada, de asta ma impresioneaza galbenul ravasit al lui Van Gogh sau violenta culorilor expresioniste.

2011-04-11T21:13:00.001+03:00

Propriul meu nume este o temnita
in care plange cel pe care l-am inchis.

Fara incetare ma straduiesc sa inalt zid roata-n juru-mi;
si, in timp ce zi de zi acest zid creste spre cer,
in adancurile beznei sale intrezaresc
adevarata mea fiinta.

Ma mandresc cu acest zid inalt;
si de teama celei mai mici sparturi,

eu o astup grabnic cu tarana si nisip:
dar avand mereu grija de numele meu,
eu ma departez neincetat de adevarata mea fiinta.

R. Tagore

alienare urbana si ardei grasi

2011-03-03T16:11:00.001+02:00

ma trezisem intr-o lume ingusta. de cum am deschis ochii, privirea mi-a fugit catre un tavan albastrui, inalt si rece, fara sa o pot opri in vreun punct intermediar. am clipit ametita si incredula si, cand am deschis ochii din nou, tavanul se mai indepartase cale de vreo doi-trei metri, asa ca am coborat din pat si am reusit tocmai la timp sa ies dintr-o camera claustranta, care isi apropia implacabil peretii albi, netezi si infiniti.

cand am iesit totul se ingustase. in baie ramasese loc de o singura periuta de dinti pe care am apucat-o cu varful degetelor, in bucatarie mai era un ardei gras rosu care pata nerusinat de culoare peretele alb, iar ibricul de cafea, cocotat pe un ochi de aragaz, imi era inaccesibil. mi-am zis ca e un mic dejun perfect acceptabil, mai ales condimentat cu un strop de praf urban, si m-am strecurat pe scara nerabdatoare sa vad oameni si soare.

afara orasul era monocrom iar primul lucru pe care l-am observat a fost lipsa plantelor. paltinul din fata blocului meu disparuse, la fel iarba si brandusele care incepusera sa infloreasca in gradinita din fata. de fapt, ardeiul meu era ultimul vestigiu vegetal si asta imi dadea un usor sentiment anacronic. cladirile se inaltasera, erau alungite si inghesuite spre varf, intreg orasul inchizandu-se intr-un soi de cupola conica.

oamenii aveau infatisari prelungi si serioase, cu capete inguste ce, banuiam eu, adaposteau minti inguste. erau imbracati in ziare si se fardasera temeinic cu praf de ciment. treceau drepti si grabiti, fosnind grav, sau se urcau in masini cilindrice, lasand in urma nori de praf si zgomote metalice.

femeile vociferau acutit, vorbind despre dieta in care poti sa mananci orice atata vreme cat n-are gust si despre noul model de frumusete - un manechin celebru care ajunsese bidimensional si care, in cele mai reusite fotografii, nici nu se vedea. se uitau de sus la mine si la ardeiul meu rosu, cu curiozitate si dispret, si vreo doua mi-au spus verde in fata ca ar trebui sa am mai multa grija la silueta si ca rosul erau "so yesterday".

barbatii, cu un decibel mai retinuti, vorbeau despre politica, masini si pretul apartamentelor. parerea unanim acceptata era ca la 30 de ani e obligatoriu sa ai un apartament la etajul 500, decorat in stil urban-minimalist cu sticla si ciment gri inchis (culoarea sezonului), un cont serios in banca si sa fi reusit cel putin 5000 de tranzactii speculative. altfel, nu puteai indrazni sa aplici pentru nivelul urmator, sa ajungi la 40 de ani si etajul 750. cei mai tineri se plangeau de dureri de cap de la bautura cu aroma de creta din club si planificau financiar vreo intalnire romantica.

stateam in echilibru pe trotuar, cu senzatia stanjenitoare ca ocup nepermis de mult spatiu, cu un ardei - deja prafuit dar inca rosu si rotund - in mana, si nu reuseam sa imi dau seama pe unde mi-ar putea fi pasul urmator. deja cateva vecine se uitau dojenitor la mine, clipind necrutator, semn ca ar fi trebuit deja sa fiu la serviciu. intr-un final, m-am trezit din buimaceala, le-am plimbat ostentativ ardeiul pe sub geam, am sarit in strada sifonand cateva ziare si provocand cateva zumzaieli indignate, si am plecat fluierand spre Dorna.

avan-primavara

2011-02-25T15:47:00.001+02:00

ninge si viscoleste peste dulcele targ de cateva zile de zici ca l-ar fi mutat cineva peste noapte in siberia. frig, cer intunecat, gheata pe trotuare, masini albe in parcari, haine groase in cuier.

si totuuuussiii, de cateva zile imi da tarcoale un iz primavaratic. a inceput acum vreo doua saptamani cand, in timp ce ieseam din parcare, am observat o jumatate de bloc oranj/roz/caramizie. jumatatea de sus a blocului turn din fata, mai precis, care la 8 fara nu-stiu-cate minute fix se lafaia in razele unui soare cam anemic, dar hotarat matinal. mi-am pus un zambet din cele bune si am plecat cu avant la serviciu, cugetand ca munca pe lumina pare ca nu aduce chiar a corvoada.

ulterior soarele cel matinal a descoperit ca nu era chiar asa hotarat si a cedat in fata ninsorilor recurente, dar apucase sa iti anunte intrarea in scena. iar eu am luat aminte si mi-am dezmortit mintea si degetele, am deschis bine ochii in jur si mi-am programat activitatile pe un fundal sonor in tra-la-la. am pus la cale planuri marete privind activitatile viitoare, ca doar destul am stat molcom, atenta sa nu deranjez (Doamne feri!) timpul din trecere. si partea asta cu planificatul mi-a iesit atat de bine incat, daca e sa respect cele propuse, imi asigur vreun an jumate plin ochi.

am cautat prin cele cotloane si am descoperit o idee nou-nouta care abia asteapta sa fie pusa pe hartie sau, functie de mediul ulterior ales, sa creasca si sa infloreasca pe campuri virtuale. si am o banuiala ca daca insist prin cotloane mai dau peste vreo doua surate, la fel de nerabdatoare.

i-am zambit complice ieri Dragobetelui care imi arunca raze de soare prin jaluzelele de la birou, cu nerusinare, ca sa imi aminteasca de iubitul meu drag, si el rupt din soare. Si, mai spre seara, iubitul ma astepta cu un pahar de pinot noir si brate imbietoare.

ei, si dupa toate astea, nu pot sa ma las convinsa de vremea de afara care vrea cu indaratnicie sa imi aduca aminte ca februarie e, pana la urma, luna de iarna. eu cred ca e, mai degraba, avan-primavara.

optimism mioritic

2011-02-03T19:32:00.003+02:00

blogul de fata este un blog personal. am inteles prin asta un spatiu virtual care aduna aleatoriu si fara o logica prestabilita o serie de ganduri si preocupari subiective, in mare parte abstracte si lipsite de interes pragmatic. daca unele din ideile si starile exprimate virtual reusesc sa starneasca reactii, nu poate decat sa ma bucure, cu toate acestea blogul isi pastreaza caracterul de inutilitate absoluta, iar eu nu intentionez sa modific asta nici cu un gram.

desi insiruirea de postari a dezvaluit trecerea printr-o serie de stari si ganduri contradictorii si inconsecvente, in tot acest timp optimismul a ramas o constanta de fundal, impreuna cu o buna dispozitie perena si o oarecare naivitate. de fapt, optimismul cu care ma laud e strans dependent de celelalte doua caracteristici. in plus, acest optimism sanatos, inconstient si vesnic zambitor este potentat de atitudinea de strut ascuns cu capul in nisip pe care, daca sunt luata la bani marunti, sunt nevoita sa o recunosc.

e adevarat ca deocamdata imi permit o astfel de atitudine: in ciuda studiilor si a jobului intr-un domeniu cat se poate de pragmatic, reusesc sa ignor cu succes realitatile economiei si societatii romanesti, jobul meu fiind orientat preponderent spre exterior.
paranteza obligatorie: recunosc ca optimismul mi-a fost puternic zdruncinat pe masura ce imi pregateam teza despre industria romaneaasca, sau mai degraba despre lipsa acesteia, cadn am avut ocazia sa studiez in amanunt efectele prostiei si ale coruptiei asupra unei economii intregi.

nu am televizor si nici nu-i simt lipsa, citesc stirile de pe internet pe diagonala si ma opresc mai degraba la cele care tin de sanatate, cultura, turism sau documentare si trec in viteza peste subiectele grele. benzina, vorba bancului, tot de 50 RON pun, interactionez cu un numar relativ scazut de persoane cam din acelasi mediu social sau imi petrec timpul in compania unor autori morti demult. e adevarat ca uneori sunt nevoita sa imi asez zdravan talpile pe pamant pentru a reusi un slalom demn de un record olimpic printre rate si facturi, dar odata ziua de plata trecuta reusesc cu rapiditate sa revin la activitati lipsite de caracter practic.

si, cu toate acestea, din cand in cand sunt nevoita sa ies din carapacea rozalie si sa ma intreb cat de justificat este optimismul meu pe plaiuri romanesti si daca n-ar fi cazul sa ma gandesc la parasirea minunatelor plaiuri mioritice. doua situatii recente mi-au zgaltait carapacea:

1. un decor sumbru de hol de spital romanesc, slab luminat, cu vopseaua galbuie de pe pereti, buluceala de oameni ponositi pe la usile doctorilor, un miros suspect de dezinfectant amestecat cu transpiratie si agitatia cadrelor medicale care trec periodic si grabit printre grupurile stranse la usi.
eu, in acest minunat decor, asteptand rabdatoare sa mi se recolteze o proba de sange pentru o analiza, fara sa vreau, am surprins o scena tragico-amuzanta. doua babute, genul de foste gospodine si lucratoare in alimentara, care stateau la rand in fata mea, sunt abordate de o a treia babuta, cu un strat de fard aplicat peste riduri, parul vopsit cu violet de gentiana si atitudine de sefa de alimentara.
pupaturi, intrebari legate de sanatate si de nepoti, in fine, o scurta conversatie lipsita de interes iar babuta cu parul violet pleaca. dupa plecarea ei una din cele doua foste zice pe un ton mailitios in spatele caruia se ghicea invidia:
- ai auzit cat are asta pensia? doispe milioane....
- ei, probabil ca ii da la nepoti... ce sa faca ea cu atatia bani?

2. relativ recent am avut ocazia sa intalnesc un personaj care, daca nu as fi avut ocazia sa aud ulterior de el si sa aflu si cu ce se ocupa, nu mi-ar fi lasat absolut nici o impresie. genul de barbat intre doua varste, cu un aspect nu prea ingrijit, neras, imbracat in blugi si un pulover, cu atitudine si vocabular de bisnitar, asa cum acest termen a inceput sa fie popularizat in Romania in anii 90 cu referire la cei care vindeau blugi si geci de piele turcesti prin bazaruri.
mare mi-a fost mirarea, cateva zile mai tarziu, sa aud ca acest stimabil domn ocupa o functie destul de importanta in legislativul romanesc. neincrezatoare, am apelat la prietenul google, si am aflat ca, intr-adevar, era vorba despre domnul in cauza, ba i-am gasit si cv-ul pe internet de unde am aflat ca inainte de a ajunge in politica desfasurase slujba, onorabila dar deloc intelecto-stimulatoare, de padurar.

prin urmare, am stat si m-am gandit cat de justificata e o atitudine optimista in Romania. Romania unde, la batranete, oamenii ajung meschini si rautaciosi, cu un sistem pervertit de valori, tragand cu ochiul in curtea vecinului si cantarind din ochi cu invidie capra un pic mai bine hranita, dar, in fond, la fel de rapciugoasa.

Romania, in care legile si societatea sunt guvernate de o adunatura de padurari, interpreti de muzica populara, cantaragii si ciobani, simbol al unei democratii prost intelese, al succesului celor lipsiti de scrupule si coloana vertebrala, in timp ce vocile intelectualilor si ale oamenilor cu caracter nu starnesc nici un ecou.

Romania, in care sistemele care ar trebui sa asigure bazele dezvoltarii sociale - educatia si sanatatea, sunt de doua decenii pe o panta descendenta fara perspective realiste de redresare, si unde clasa politica pare determinata sa instraineze profesionistii.

in aceasta dulce Romanie, asadar, ma intreb cata justificare isi gaseste optimismul meu. vedeti, de asta nu vreau sa imi cumpar televizor, sa citesc stirile sau sa abordez pe blogul asta subiecte cu tenta politica sau sociala.

ce-am mai vazut

2011-01-10T12:49:00.004+02:00

siii... au trecut si sarbatorile astea, ca si cum nici n-ar fi fost. stiu ca am zis cum ca revin cu detalii despre sarbatori si spiritul craciunului, dar oricat mi-ar chinui inspiratia nu pot scoate detaliile de unde nu-s. spiritul craciunului s-a evaporat asa cum a venit, fara sa poposeasca prea mult, alungat de saptamana de la birou inter-sarbatori iar revelionul a insemnat un weekend de petreceri in care n-am prea vazut zapada.

programul extra-sarbatori a constat in aceleasi activitati (extrem de palpitante) hibernale - birou zi-lumina si lenevit in vastele apartamente in restul timpului si weekenduri, prin urmare am reusit sa mai vad niscaiva filme mai mult sau mai putin interesante, despre care ma gandii sa va impartasesc si domniilor voastre>

Black Swan

regizat de Darren Arronofsky (argument singur suficient pentru a vedea filmul) cu Natalie Portman in rol principal. Filmul este o poveste despre balet si obsesia perfectiunii, iar Natalie Portman face un rol excelent. ba chiar, as spune ca rolul ei este ceea ce da valoare filmului, pentru ca recunosc ca mie povestea nu mi s-a parut extrem de interesanta. Natalie Portman, in schimb, se transforma sub ochii nostri si reda cu acuratete complexul de stari sufletesti provocat de dorinta obsesiva de a atinge perfectiunea in dans si de a se identifica cu personajul din lacul Lebedelor, mergand pana acolo incat sufera o dedublare a propriei personalitati. Filmul este presarat cu mici detalii care tradeaza comportamentul obsesiv - compulsiv al eroinei, de la ticurile anorexice, scarpinatul inconstient pana la antrenamentele extentuante, iar sentimentele pe care ti le trezeste sunt de mila amestecata cu oroare si admiratie.
trailer:

Den Brysomme Mannen (the bothersome man)

un film norvegian cu un regizor de care nu am auzit niciodata pana acum (a fost nevoie sa verific de doua ori titlul, ca sa fiu sigura ca am redat ortografia corecta) si actori de care n-am auzit nici atat. am ajuns la filmul asta intamplator, abia acum (filmul e din 2006), dar vizionarea lui m-a facut sa il includ in categoria acelor capodopere, produse ale cinematografiei ne-hollywoodiene, care, nebeneficiind de suficienta promovare si mediatizare, risca sa ramana necunoscute pentru majoritatea consumatorilor amatori de film.
filmul este o drama existentiala condimentata cu o nota constanta de umor negru, despre un barbat care se trezeste intr-un oras perfect, fara sa stie cum a ajuns acolo, cu slujba perfecta, masina perfecta, cu o sotie (ba chiar si cu o amanta) perfecta. singura problema e ca totul e extrem de fad: mancarea nu are gust, bautura nu imbata, lipseste larma copiilor de pe strazi iar sexul nu produce nici o senzatie. cu exceptia omuletului nostru, toti ceilalti par perfect multumiti, iar singurul subiect prezent in discutii priveste decoratiunile interioare. printr-o intamplare personajul nostru crede ca gaseste o cale de evadare, printr-un tunel sapat intr-o pivnita, dar chiar dupa ce gusta (la propriu) o farama dintr-o alta lume este capturat de concetateni. in disperare de cauza incearca sa se sinucida, dar nici macar sinuciderea nu-i reuseste.
intreg filmul este o metafora la adresa absurdului existentei, a zbuciumului inutil al omului ajuns intamplator prizonier al unui sistem cu reguli predefinite si inalterabile, de la care, indiferent de eforturile depuse, nu se poate sustrage. vi-l recomand cu mare drag.
trailer:

Le concert

in regia lui Radu Mihaileanu, cu o suita de actori rusi, francezi si romani. am gasit (poate si din oarecare mandrie nationala) filmul o capodopera. 50% comedie, 50% drama, incat la sfarsit nu stii daca plangi de emotie sau datorita comicului irezistibil. fiind un film relativ mai cunoscut, o sa fiu succinta in detalii. filmul e povestea unui fost dirijor al Teatrului Balsoi din Moscova, adus la statutul de om de serviciu de autoritatile comuniste, care incearca sa repuna in scena un concert de Ceaikovski intrerupt in urma cu 30 de ani. pe parcurs, sunt dezgropate drame personale uitate, care dau filmului o incarcatura emotionala amplificata de muzica lui Ceaikovski.
trailer:

Turistul
cu Angelina Jolie si Johnny Depp - un singur sfat: nu cheltuiti banii pe bilet la cinema. as zice ca merge seara, dupa serviciu, ca film cu urmariri, impuscaturi si femei frumoase (unii ar spune ca si acest aspect e discutabil), care sa nu-ti solicite inutil neuronii, dar si in cazuri de astea se pot gasi alegeri mai fericite.

joyeuses fetes

2010-12-20T15:57:00.000+02:00

iesind pe usa, azi dimineata, in timp ce amestecam in gand mormaieli nemultumite la adresa ghetii de pe parbriz si a programului care incepe invariabil, de luni pana vineri, la 8.00 a.m., m-a lovit o revelatie: peste mai putin de o saptamana vine Craciunul! ideea a venit, a poposit vreme de cateva secunde si a plecat asa cum a venit, fara sa imi lase o impresie pregnanta.

mai tarziu, la birou, in timp ce imi administram necesarul zilnic de cofeina, incercam sa imi pun ordine in idei pentru o noua zi de luni si inregistram pe fundal vagi ritmuri de colinde la radio, m-am intrebat unde si cand am pierdut spiritul Craciunului. in locul entuziasmului sarbatoresc experimentez o stare de apatie infrigurata, cu buna-dispozitie a unui urs fortat sa isi paraseasca barlogul caldut si intunecos pentru a duce la indeplinire targete de sfarsit de an. pun la indoiala necesitatea oricarei actiuni si elimin fara urma de regret pe cele pe care nu le consider stringente, gasesc zapada mai mult rece decat alba, luminile de pe strazi nu fac decat sa-mi aminteasca cat de scurta e ziua si cat de dor mi-e de soare si, decat sa ma imbrac, mai degraba nu ies din casa.

trecerea in revista a complexelor stari de lehamite descrise mai sus a fost si un raspuns la intrebarea despre cand si unde. pierd din spiritul sarbatorilor cate un pic, pe masura ce trece timpul si ma las antrenata, vrand-nevrand, de angrenajul socialo-consumerist pe care il confund de multe ori cu viata, printre betoanele orasului.

cand eram copil, la Dorna, zapada era infinit de alba iar gerul o facea sclipitoare si aspra, cat sa scartie sub bocanci. multele grade sub zero n-aveau darul sa ne tina in casa, desi aveam manusile si urechile inghetate bocna si numai foamea cea mai crunta ne convingea sa ne strangem de pe ulite. in fiecare an anticipam Craciunul cu cate o luna mai devreme, cu nerabdare si incantare, pentru ca asta insemna vacanta, Irozi si colindatori, sorici si cozonaci, brad impodobit in comun in Ajun si miros de cetina, partie de folie pe Obcioara, cadouri descoperite fara gres si fara exceptie cu o zi mai devreme.

in continuare, pentru mine, Sarbatorile au farmecul lor la munte, unde nimic nu s-a schimbat de cand eram copii, si unde regasesc entuziasmul copilariei. si cum anul asta ajung la Dorna abia in ajun de Craciun, mi-am propus sa ma mobilizez, sa imi introduc fortat o doza de spirit de sarbatoare in vene si sa imi demonstrez ca pot intra in atmosfera festiva si printre blocuri si targete. revin dupa Craciun sa va povestesc daca si cat mi-a reusit.

isn't it ironic?

2010-11-19T10:18:00.000+02:00

intotdeauna am refuzat sa ma las convinsa de explicatii deterministe in ceea ce priveste evolutia si actiunile personale, fie ca e vorba de determinarile substantiale antice - stat - familie - destin, de determinari metafizice sau de cine stie ce obscure determinari mistice. dimpotriva, ader la ideea moderna, de factura existentialista, ca omul este liber si responsabil de propriile actiuni, nu doar din convingere cat din dorinta de a fi convinsa, preferand autodevenirea unui optimism determinist ambiguu.

despre cum inteleg ideea de libertate am mai vorbit in niste posturi mai vechi, si nu revin acum pentru ca in mare parte parerile mele au ramas aceleasi. bineinteles, se impune si aici nevoia unor nuantari si particularizari dar, in ultima instanta, in conditii de trai normale (termen vag si insuficient, stiu, dar o dezvoltare pe tema asta ar cere singura un post mai serios decat asta), suntem si ramanem liberi.

cu toate acestea, o serie de conjuncturi, evenimente contingente, farse jucate de viata sau insiruire de coincidente ma surprind si pun sub semnul intrebarii posibilitatile devenirii proprii. mi-a ramas in memorie o stire despre un accident rutier, ca urmare a neatentiei la volan. barbatul care conducea vorbea la telefon cu logodnica lui, cu care trebuia sa se casatoreasca in zilele imediat urmatoare, iar aceasta a trait accidentul de la capatul celalalt al telefonului. mi-am imaginat cat de fericiti erau cei doi, planurile pe care si le faceau, nerabdarea de a se revedea, de a se auzi, nerabdare care a fost si cauza accidentului care le-a anulat atat de brusc planurile. n-am putut sa nu ma gandesc ca viata are uneori un mod ciudat de a ne zadarnici planurile si de a ne reaminti cat de marunti suntem in fond.

nu poti sa nu te intrebi daca e pur intamplator sau e actiunea unei pronii misterioase, cu un macabru simt al umorului. Camus, spre exemplu, a trait toata viata cu teama unei morti premature, datorata tuberculozei. inca de la 20 de ani a suferit de pe urma bolii, a incercat nenumarate tratamente, intr-un final, datorita progreselor din medicina, a reusit sa invinga boala, pentru a sfarsi stupid, in unul din cele mai prolifice momente din viata, intr-un accident de masina.

evident, contingentul nu are doar implicatii negative, insa acestea sunt cele ne frapeaza si ne raman in memorie cu predilectie. suntem mai degraba tentati sa ne oprim intrebatori in fata ironicului si trecem firesc pe langa coincidentele fericite. o intalnire providentiala poate influenta tot cursul ulterior al vietii, si nu de putine ori astfel de intalniri apar chiar in momentele de singuratate si deznadejde, atunci cand sunt mai putin asteptate.

bineinteles, chiar si in fata fortuitului ne ramane liberul arbitru. cu toate acestea, revin si ma intreb cat din propria existenta este constructie proprie si cat se datoreaza neprevazutului, unei serii de intamplari mai mult sau mai putin fericite.

noiembrie din nou

2010-11-05T22:04:00.001+02:00

zilele astea de inceput de noiembrie vin inevitabil cu un iz racoros si salciu, cu miros de frunze putrede si presimtirea iernii, in ciuda soarelui anemic si neconvingator. in general nu imi place trecerea spre iarna, dispozitia si energia imi sunt dependente de lumina si soare, dar despre asta m-am mai plans intr-o alta toamna:
http://selasspot.blogspot.com/2008/11/atat-de-toamna.html

de data asta, insa, noiembrie imi e pe plac. sa fim intelesi, energia si creativitatea se afla si acum cote sensibil scazute, comparativ cu orice alta luna a anului, si probabil intr-un alt an m-as fi lamentat si scandalizat din cauza traiului neproductiv pe care il duc. insa nu anul asta.. de asta data noiembrie vine cu zile pline de bucurii micute si suficiente, linistite si parfumate, cu un soare galbui si domol si cu o stare de moleseala multumita care, pentru neavizati, ar putea trece usor drept lene.

am (re)descoperit o multime de placeri marunte care, fiecare la randul lor, imi sunt indeajuns pentru a-mi umple sufletul si zilele:
- cate un weekend grabit la Dorna, in care sa bat muntii deja iernatici, sa simt miros de cetina si pamant reavan, sa stau de vorba cu Mica si surorile si sa ma rasfat cu bunatati cum numai acolo se gasesc, fara pic de mustrari de constiinta;
- cate un film seara, in bratele iubitului, urmarit doar pe jumatate, si diminetile in care renunt la timpul dedicat gatelilor femeiesti pentru a mai sta cateva minute cu el, la o cafea, cat sa ne mearga bine ziua;
- mirosul de gutui la cuptor cu miere si scortisoara;
- cate o amiaza de sambata calduta, pe o banca in parc, cu o carte in mana, ignorand cu desavarsire forfota de pasi din jur;
- ciocolata amaruie cu portocale si merele brumate;
- cate o plimbare cu fosnet de frunze moarte sub talpi si galben-roscat in privire;
- conversatiile interminabile cu Nico la telefon, razand in nestire, fara sa putem preciza, daca ar fi sa ne ia careva la intrebari, care din subiecte s-ar dovedi atat de hilar incat sa justifice crizele de veselie;
- cate o ceasca de ceai cu prietenele, vorbind vrute si nevrute si facand planuri grandioase ce includ de obicei crasme, teatre sau expozitii...

si alte maruntisuri asijderea, de natura sa intervina reconciliant in favoarea lunii noiembrie. s-ar parea ca, in cele din urma, nu e o luna chiar atat de neprietenoasa...

la cuisine francaise vs. experimentul 001

2010-10-11T12:06:00.002+03:00

saptamana trecuta vizitai plaiurile frantuzesti. motiv de mare incantare, avand in vedere ca Parisul e in my top 5 intre orasele pe care le-am vazut pana la data zilei, si motiv de adaos de kilograme, avand in vedere slabiciunea pe care o am pentru bucatele si vinurile frantuzesti.

am sa trec rapid peste impresiile legate de atmosfera pariziana, dar e musai mentionez cate ceva numai pentru a-i contrazice pe paris-scepticii care nu vad decat mizeria din periferii, populatia colorata si stramba dezgustati din nas la mirosurile suspecte de prin metrouri.
e adevarat, Parisul detine toate cele de mai sus, dar astea sunt doar cateva dezavantaje minore specifice oricarei metropole europene de atari dimensiuni.

in schimb, arhitectura este una din cele mai spectaculoase din Europa, braseriile si terasele desfasurate pe trotuare au un aer cochet si intim, in ciuda amplasarii deschise, in contact direct cu trecatorii, stradutele din Montmartre sunt impanzite de turisti care cerceteaza buticurile de antichitati si suverniruri, cheiurile Senei gazduiesc atemporalii bouquinists , fiecare din podurile de pe Sena este o opera de arta iar zona Pigale - Clichy are un aer boem si decadent irezistibil. nu mai pomenesc nimic de muzee si de deschiderea culturala, pentru ca m-as intinde prea mult iar eu pornisem cu povestitul despre chestiuni dionisiace.

daca e vorba de mancare, nimeni nu-i concureaza pe francezi: foie gras, fructe de mare, croissants si pain au chocolat, crepes si galletes, tarte cu mere si mousse de chocolat, vin rosu sau bere alba. trebuie sa recunosc, vorba lui Wilde, ca pot rezista la orice, numai la tentatii nu. prin urmare, m-am bucurat din plin de oferta locala si am decretat cantarul drept inamic no. 1 pentru urmatoarea perioada de timp.

cand m-am intors, Dani isi descoperise veleitatile stiintifice si gastronomice combinate intr-o singura actiune de proportii: experimentul 001, a carui fisa descriptiva poate fi consultata mai jos (treceti rogu-va cu vederea aspectul ponosit, datorat conditiilor de lucru vitrege din laboratorul - bucatarie personala). produsul final al sus-numitului experiment s-a concretizat in vreo trei feluri de mancare + sosul aditional, care, desi nu excelau ca forma de prezentare, s-au dovedit extrem de gustoase. am adaugat desertul frantuzit cu care venisem in bagaje si o sticla de Ouzo primita cadou de la Nico (vestigiu grecesc) si am incheiat glorios saptamana, preocupate numai de cele lumesti.

dupa toate astea, a trebuit sa ii recunosc lui Dani niste talente nebanuite pana ieri seara, iar mie mi s-au spulberat ultimele iluzii legate de capacitatile volitive.

the pillow book

2010-09-26T12:43:00.001+03:00

capodopera lui Peter Greenaway, unul din filmele pentru care cuvintele nu vor fi niciodata de ajuns.
este, in primul rand, o incantare vizuala. cadru cu cadru, filmul este o succesiune de imagini de o frumusete tulburatoare, senzuala, penetranta. nici un detaliu nu este lasat la voia intamplarii si nici un simbol nu este de prisos.
vizual, filmul te absoarbe de la un capat la celalalt. intr-atat, incat esti in pericol de a fi distras de la sirul povestii. o poveste despre arta si dragoste, ca scopuri supreme si cai de scapare, o celebrare a frumusetii omenesti si a creatiei, o poveste despre cautare si moarte, ca simbol al vesniciei.
este un film pe care trebuie sa il vezi singur, pe indelete, pentru a surprinde fiecare nuanta si a savura fiecare sunet, care te transporta intr-o stare de tristete voluptoasa.
trailer:

crapa de toamna

2010-09-01T18:44:00.000+03:00

Ioana

2010-08-25T00:36:00.001+03:00

tanti Ioana, cum o cunosteam noi in copilarie, sau Ioana lui Vermesan, in identificarea vecinilor de la Dorna. O femeie maruntica, subtire si vioaie, fara varsta. In tinerete fusese probabil frumoasa, desi nu cred ca a fost vreodata constienta de propria frumusete, sau, daca a fost, nu cred ca a pus niciodata pret pe insusirile fizice, dintr-un amestec de modestie si timiditate.

Cand am cunoscut-o noi parul, odinioara blond, ii era aproape complet alb, insa era inca bogat si il purta lung, intr-o coada impletita care ii ajungea pana la brau. Ochii albastri isi pierdusera stralucirea, in schimb avea pielea neteda, trasaturile regulate, tinuta dreapta si era iute in miscari, cu un aer de fetiscana nerabdatoare.

De o bunatate nemarginita, avea pentru noi, cele trei fete ale Micai, slabiciunea specifica femeilor trecute de o anumita varsta fara sa aiba copii, si nu mai contenea cu laudele (pe care noi ne grabeam sa le credem). Drept urmare, de fiecare data cand ne vizita tanti Ioana capatam convingerea ca rar se mai puteau gasi pe fata Pamantului fete la fel de ascultatoare, istete sau frumoase precum noi, cele trei cu stea in frunte. Ca sa fiu credincioasa adevarului istoric, trebuie sa redau epitetul complet, care varia, de la fata la fata: "grasa si frumoasa, ca o ciresica" sau "alba si frumoasa", sau alte asocieri asemenea, insa noi, nepunand la indoiala buna credinta a tantei Ioana, ne explicam jumatatile mai putin magulitoare ale complimentului printr-un gust invechit pentru frumusetea secolului trecut si pastram jumatatea care se potrivea propriilor criterii estetice.

Daca o vizitam noi pe ea (ceea ce se intampla destul de rar, avand in vedere ca ea locuia jos, intre oameni, iar noi tocmai in Obcioara), ne acorda acces nelimitat in toate cotloanele casutei joase, varuite in alb, cu camere mici si cam intunecate, pe care o locuia. Dupa ce ne potoleam curiozitatea, negasind mare lucru, de fapt, prin cele cotloane, ne astepta cu paine cu lapte si cu zahar sau alte bunatati la fel de alese, carora insa noi le acordam o apreciere demna de cea mai sofisticata "cuisine".

B'Aurel (Badea Aurel sau Aurel Vermesan pentru aceeasi localnici dorneni) era pentru noi un mos, prin urmare nu se putea spune despre el daca era frumos sau urat. Daca stau sa ma gandesc acum, as zice ca mai degraba al doilea adjectiv i s-ar fi potrivit, dar cine mai sta sa se gandeasca?

In jur de 60 - 70 de ani, alb si el si cu parul mereu in neoranduiala, un pic certat cu curatenia, dupa cum vadeau hainele ponosite si unghiile vesnic innegrite, si cu o pasiune neostoita pentru licorile bahice, B'Aurel a fost vreme de ani de zile singurul nostru vecin pe toata fata Obcioarei. Nici acum nu stiu exact cum a ajuns sa ocupe bordeiul din varful muntelui. Despre viata pre-Obcioara a lui B'Aurel se vorbea cam in soapta si pe cat posibil fara ca noi, copiii, sa ne aflam prin preajma. S-ar parea ca se tragea de undeva din zona Ardealului, si ca unele conflicte cu legea il impinsesera sa ia calea muntelui, detalii suficiente pentru ca noi sa ne formam o imagine fabuloasa despre B'Aurel cel tanar, despre care ne inchipuiam ca infaptuise vajnice ispravi de haiducie, trecand prin incercari si aventuri nemaivazute, si numai nedreptatile autoritatilor haine l-au impins sa fuga departe de lume si de locurile natale.

Noi am apucat sa cunoastem un B'Aurel fara nici un fel de avere si fara trecut, pana si bordeiul in care si-a petrecut sfarsitul vietii fiind proprietatea Ioanei. Bordeiul isi merita pe deplin numele. O constructie din lemn, cu o singura incapere, cu geamuri minuscule astupate cu hartie impregnata de grasime, pe care intra un dram de lumina, cu o usa pe care un om in toata firea trebuia sa se strecoare dar prin care noi trei navaleam inauntru fara nici un fel de dificultate. Camera era joasa si stramta, adapostind un pat, tot din lemn, acoperit cu o saltea de paie, o soba din caramida, varuita, cu focul tot timpul aprins. In ciuda saraciei lucii, bordeiul lucea de curatenie, ceea ce pentru noi era un mister avand in vedere aspectul vadit constrastant al locatarului. Probabil in mare parte era meritul tantei Ioana.

Si aici noi trei aveam drepturi depline. Cate o vizita la bordeiul lui B'Aurel ne lua o zi intreaga, la cate lucruri gaseam de facut in suprafata semiobscura de cativa metri patrati. B'Aurel ne povestea, ne canta, ne hranea sau - teribila imprudenta - ne lasa sa gatim, iar daca ne-am fi decis sa rasturnam asezamantul cu hogeagul spre sol cred ca n-ar fi avut nici o obiectie, ba chiar ar fi dat o mana de ajutor. Un lucru era cert, mosul asta atat de bun si de pasnic nu avea cum sa fi gresit cu ceva in tinerete, ceea ce ii sporea imaginea mitica.

Mai tarziu mi-am dat seama de marea dragoste care i-a legat pe cei doi, si i-am privit intr-o alta lumina. N-am putut sa nu ma intreb cum o fi ajuns omul asta, care nu mai era nici tanar, nici frumos (daca o fi fost vreodata) sa o cucereasca pe Ioana si sa o impinga la compromisuri nemaivazute pe plaiuri dornene. Nu numai ca i-a ramas alaturi tot restul vietii, fara ca macar sa treaca prin apropierea vreunui popa, infruntand astfel opinia micii societati de oameni gospodari de la poalele muntelui si dand prilej la nenumarate discutii (tot in soapta), dar vreme de aproape 20 de ani tanti Ioana a urcat in fiecare zi, iarna sau vara, pe ploaie sau soare, cale de vreo sapte kilometri pe munte, pentru a ajunge sa il vada pe B'Aurel. Rareori ramanea peste noapte, avand responsabilitatea propriei gospodarii de jos, dintre oameni. Insa in fiecare dimineata, cu punctualitate neabatuta, taia muntele de-a dreptul, pieptis, ca sa ajunga la omul ei. Am avut ocazia sa ne dam seama ca inca se iubeau, cu pasiune chiar, in ciuda varstei, si asta numai datorita lipsei de discretie specifice copiilor si a modului navalnic in care obisnuiam sa ne facem intrarea, pentru ca altfel tanti Ioana dadea dovada de retinere si pudoare si n-ar fi indraznit nici un gest nelalocul lui fata de noi sau oricine altcineva.

B'Aurel a murit de multi ani, si amintirile despre el s-au estompat treptat. Nici macar n-am ajuns la inmormantarea lui, fiind prinsa prin vreo sesiune. Nu cred ca s-a suparat, stiindu-i atitudinea recalcitranta la adresa bisericii si a procesiunilor religioase. M-am intrebat insa ce a facut tanti Ioana a doua zi dupa inmormantare, nemaiavand unde sa plece in fiecare dimineata. Cate dimineti goale o fi infruntat pana sa se resemneze sa ramana intre oamenii de jos. Am auzit ca ar fi fost bolnava, probleme cu picioarele, uzate de prea multe drumuri. Cred insa ca mai degraba picioarele i-au cedat devenindu-i brusc inutile. In rest, a ramas la fel.

Zilele astea mi-am amintit de ea. La urmatorul drum la Dorna e musai sa ii fac o vizita, in noua-i locuinta. Ma intreb daca ea isi mai aduce aminte de noi.Si poate aflu mai multe detalii..

en effet, la vie est toujours belle

2010-08-07T00:16:00.000+03:00

je le trouve apres avoir repris un peu du gout de la liberte

nimic, zero, gol...

2010-08-03T19:50:00.001+03:00

la asta se rezuma tot. halal constatare, o sa ziceti, dar mi-a fost necesar destul de mult timp ca sa ajung la constatarea asta. neingaduit de mult chiar, pentru a realiza ca nu stiu nimic.

cautari fara finalitate, intrebari ramase deschise, drumuri care nu duc nicaieri, toate se dovedesc cronofage si sterile. confundarea voita a scopului cu drumul, incercarea de a gasi un sens in cautarea insasi, indaratnicia de a crede ca idei abstracte cum sunt frumosul sau ratiunea pot oferi un sens real, aflat pe o cale laturalnica traiului cotidian, toate astea mi se par acum naivitati puerile, de strut ascuns cu capul in nisip.

ca orice specimen biped, inzestrat cu darul constiintei de sine, am avut infumurarea sa cred ca existenta asta marunta nu poate fi totalmente arbitrara, atata timp cat mi-a fost dat sa iau aminte de ea. intuitiv, mai degraba, decat rational, am realizat ca, in fapt, cele doua, constiinta si contingenta existentiala sunt independente. simpla, luarea aminte la sine nu ofera nici macar o explicatie, daramite un scop.

si atunci, mi-am zis, nu ramane decat sa imi creez unul. pana sa descopar cum si de ce sa traiesc pentru mine, am crezut ca pot trai la fel de bine pentru altii, si poate asta e singurul mod de a trai posibil.

am crezut ca o buna justificare ar fi munca, creatia, singurele capabile sa ofere o utilitate si o justificare. aiurea. de fapt ma scald intr-un diletantism absolut si generalizat, reusind sa emit doar franturi de idei lipsite de interes pana si pentru mine, execut zilnic sarcinile unei munci de o utilitate vremelnica si indoielnica, si reusesc sa dau dovada de suficienta luciditate cat sa apreciez propria mediocritatea. si de fapt, sunt nevoita sa recunosc o lipsa a ambitiilor explicabila prin imposibilitatea definirii unui tel clar.

am crezut ca stiu sa iubesc, cand de fapt nu stiu nimic despre iubire. nu reusesc sa trag nici un invatamant din suferintele resimtite, sa le evit pe cele viitoare, si nici nu reusesc sa trec cu usurinta de vinovatia suferintelor provocate. iubesc iubirea in continuare, de fiecare data ma daruiesc cu toata fiinta, doar ca dau dovada de o lipsa de discernamant cronicizata in a alege sa iubesc acei barbati care n-au ce face cu toata fiinta mea. (in fond, suntem dez-amagiti numai din cauza ne-am amagit in prealabil. celalalt n-are nici o vina). si, pe de alta parte, ma descopar cu surprindere obiect al afectiunii unor barbati carora nu pot sa le daruiesc nici a mia parte din iubirea de care ma stiu in stare. iar daca ies din cercul vicios totul e fad si lipsit de interes.

am crezut ca stiu sa fiu generoasa, dar de fapt ma surprind meschina, marunta, tinand cu dintii de pretioasa stare de bine la care am reusit sa ajung. de multe ori ma pierd emitand judecati imperfecte atunci n-ar trebui sa arat decat compasiune sau simpatie, ezitanta sau dand cu jumatati de masura.

mda... atata timp ca sa ajung de unde am plecat. zero. si cu toate astea stiu ca de maine o sa pornesc din nou gonind intr-o mie de directii. macar imi mentin mintea ocupata cat sa nu mai simt golul. daca gaseste cineva o solutie acceptabila, orice sugestie e binevenita.

realitatea din oglinda (sau tot asa numai ca pe dos)

2010-07-15T20:15:00.002+03:00

pornisem cu degetele pe tastatura pentru a scrie povesti, dar degetele mele nu se afla intr-o dispozitie ludica in seara asta. Lirismul mi se parea inabordabil si, lipsita de mijloacele favorite de evadare si inca sub impresia unui incident recent care m-a bulversat destul de serios, m-am simtit brusc descurajata.
In general, cred ca jocul si frumosul sunt mai mult decat simplu escapism (si doar asta si tot n-ar fi putin lucru), sunt un mod de viata, esentialul, ceea ce poate sa ne mentina vii, umani. Evident, sunt subiectiva, neavand inclinatii gnostice sau mistice.
Cu buna stiinta confund jocul cu viata. Il aleg nu doar dintr-o tendinta de a nu ma lua pe mine insami sau pe ceilalti in serios (cred ca am spus nu de putine ori cat de ridicola gasesc auto-aprecierea excesiva si seriozitatea cu care unii oameni mari se trateaza pe sine cat si evenimentele care graviteaza in jurul ego-ului dumnealor), cat si din spirit practic si, probabil, dintr-un pic de lasitate. Jocul iti permite sa cazi, sa pierzi, sa gresesti pentru ca poti oricand sa te ridici zambind, sa te scuturi un pic de praf si sa reintri sau, in extremis, poti inventa reguli noi.
Daca stii ca tu insuti esti parte a jocului, toti ceilalti devin prieteni, parteneri la farsa generala, iar rivalitatile sau invidiile sunt doar trecatoare si superficiale, simple roluri pentru buna desfasurare a comediei zilnice.
Si pastrez convingerea ca in fond, fiecare din cei implicati in jocul meu pastreaza o imagine de ansamblu clara, imuabila, neinfluentata de micile schimbari de decor sau de schimbarile de dispozitie ale primadonei care interpreteaza unul din rolurile zilei. Increderea organica in oameni, pe care ma incapatanez sa o pastrez, se bazeaza tocmai pe aceasta convingere, ca umanitatea, spiritul primeaza si ramane constant, iar toate celelalte nu sunt decat multele fete ale jocului.
Daca solutia pentru traiul marunt, zilnic, o gasesc in ludic, umpland zilele (nu de putine ori mi-a fost reprosata lipsa de maturitate si superficialitatea, fuga continua si lasitatea), in fata deznadejnii, a absurdului si angoasei ramane lirismul, refugiul in frumos. Chiar presupunand ca nu am sa descopar ratiuni suplimentare pe parcurs, gasesc ca se poate trai, si chiar destul de placut.
Si cu toate astea, incidente precum cel de care aminteam in prima fraza sunt de natura sa ma opreasca (pe mine cea imatura, superficiala si apucata) si imi dau presimtirea unei realitati in oglinda. O intamplare din cotidian, fortuita, poate avea un impact decisiv si poate schimba hotarator cursul lucrurilor. In astfel de situatii jocul isi pierde rostul si ma trezesc lipsita de curaj in fata celor mai marunte actiuni.
In cazul de fata e vorba de un accident petrecut cuiva drag mie. O zi intreaga am tremurat la gandul ca ar fi putut sa se sfarseasca mult mai rau, ca totul a revenit la firesc gratie unei pronii neintelese, si chiar si acum nu sunt chiar sigura ca firescul este firesc.
Astfel de situatii scapa oricarui control sau viziuni anticipative si iti dau imaginea fragilitatii edificiului propriu, construit cu atata grija si pe care ne sprijinim cu atata incredere.
m-am intrebat cat din edificiul personal e constructie proprie si cat e pleava, deluviu, materie adusa de vant si apa, intamplator, fara ca macar sa imi realizez pe ce asezam urmatoarea caramida. De cate ori o intamplare marunta, uneori nici macar remarcata, nu s-a dovedit providentiala pentru tot cursul ulterior al lucrurilor. Un accident, un telefon, un autobuz luat in directia gresita, o ora chiulita de la scoala sau o efuziune impulsiva.
Niciodata nu i-am crezut pe cei ce sustin ca daca ar fi sa se intoarca in timp ar lua exact aceleasi decizii. Mi se pare mai degraba resemnare decat automultumire. Eu, daca ar fi, stiu cel putin o duzina de situatii in care as lua cu totul alte decizii, desi probabil ca nu mi-ar fi de mare ajutor pentru ca astfel as deschide calea pentru o serie de greseli nou-noute.
si atunci, sa-mi fie permisa descurajarea din seri cum e cea de fata. Seri in care neprevazutul nu e de natura sa imi suscite o curiozitate nerabdatoare, ci mai degraba ma face sa dau doi pasi inapoi si sa mai sed un pic sa cuget.

povestea frumoasei... partea a treia si ultima

2010-07-13T20:09:00.000+03:00

dintre tufe de zmeur si duzi, in lipsa unui antemergator care sa ii anunte prezenta dupa cuviinta, printesa isi facu intrarea cam precipitata in luminisul care gazduia grupul zgomotos ce-i atrasese atentia. in marginea padurii se opri, isi aranja in graba rochia, isi drese glasul si facu o reverenta cu toata gratia pe care o putea manifesta in circumstantele date.
nici o reactie... "probabil nu m-au auzit", isi spuse printesa usor contrariata, si incerca inca o data aceeasi abordare, de data aceasta facand cativa pasi in fata si incercandu-si glasul cu mai multa convingere. nimic... trecerea vantului printre copaci sau caderea unei frunze ar fi suscitat tot atata interes cat aparitia-i protocolara.
atata lipsa de consideratie pentru prezenta-i regala era de neconceput, astfel incat, nedumerita si ramasa fara capacitate de reactie, printesa se decise sa ii observe pe cei intre care nimerise: o multime ciudata, barbati si femei imbracati scandalos si neglijent in acelasi timp, cu pantaloni care lasau gambele la vedere, niste pantofi hidosi, aceiasi si pentru barbati si pentru femei, camasi ciudate, fara maneci, in culori tipatoare si care se mulau dupa formele generoase masculine sau feminine, dupa caz.
daca imbracamintea lasa de dorit, bijuteriile in schimb erau menite sa compenseze saracia vestimentara. lanturi aurite, opulente, inele care ar fi concurat cu succes sigiliul regal, cercei mari, rotunzi in urechi, si ei tot de aur. desi lucratura era grosolana, printesa trebui sa admita abundenta si isi spuse ca cei care purtau astfel de bijuterii nu puteau fi decat de vita aleasa...
"mancati-as, printeso, de unde ai aparut?" veni o voce inspre urechile-i delicate, intrerupandu-i brusc procesul analitic. intrebarea fu insotita de chicoteli si comentarii infundate din partea celorlalti membri ai grupului, care nu ii dadeau timp sa raspunda cu demnitatea cuvenita.
"cel putin imi cunosc statutul, chiar daca atitudinea e departe de normele de protocol", gandi printesa intrigata, si, amintindu-si ca de trei zile nu beneficiase decat de darurile padurii, dar si imboldita de unele mirosuri care veneau dinspre focul in jurul caruia se adunase grupul cu pricina, se decise sa se abata (doar de data aceasta) de la protocol pentru a raspunde intrebarii prea putin formale.
"tocmai am coborat din camera mea din turnul de fildes, cel de peste sapte vai si sapte munti. am descins doar temporar, asadar pot onora nobila intrunire doar pentru o scurta perioada de timp. caci, sunt sigura, lipsa mea din turn a provocat deja destula panica. dar, daca tot ma aflu printre domniile voastre, cred ca ar fi necuviincios sa va lipsesc de prezenta mea pe durata cinei la care banuiesc ca planuiati sa va asezati.."
cam asta fu punctul in care unul din cei din audienta reusi sa inchida gura si sa isi adune toate gandurile intr-o forma coerenta: "moaaaammmaaa, asta a fumat mai mult ca noi!" ca sub efectul unei formule vrajite, toti ceilalti membri ai audientei capatara glas tradus intr-un valmasag de replici si rasete.
nevoita sa isi intrerupa abrupt discursul, din ce in ce mai intrigata, simtind ca obrajii i se imbujorau si ochii i se umpleau de lacrimi inciudate, printesa izbuti totusi sa priceapa ca partea masculina considera ca, desi vorbele ei erau complet lipsite de noima, aspectul princiar ii crea un avantaj care i-ar fi facilitat accesul in societatea paduratica, pe cand opinia feminina se arata mult mai critica la adresa tinutei emfatice ... sau cel putin cam astea erau impresiile pe care, mai degraba intuitiv, printesa le atribuia grupului, pentru ca din manifestarile verbale cu greu s-ar fi putut ajunge la aceeasi concluzie.
iritata, simtind oboseala ultimelor trei zile si o foame cum numai un om (fie el si de os regesc)care n-a mancat in ultimii 400 de ani poate sa simta, printesa izbucni intr-o solicitare intempestiva: "dar bine, oameni buni, n-aveti de gand sa-mi dati ceva de mancare?!"
ei, aici se pare ca printesa gasise o portita de comunicare. lasand la o parte comentariile rautacioase sau doar amuzate, cativa din grup (care pana la urma, in ciuda aspectului ciudat si a lipsei de instruire evidente, erau cat se poate de umani) decisera ca nou-venita arata la randul ei destul de uman (in ciuda aspectului ciudat si a ignorantei evidente) si cum procesele gastronomice care se desfasurau in imediata proximitate erau aproape de final o invitara sa ia parte la festinul cu mici si bere.
....
tanara iesi grabita din TT-ul decapotabil, cu numere rosii (cadou de la iubi), grabita si un pic neindemanatica pe tocurile cui, cu o mana activand inchiderea centralizata si cu cealalta scotand mobilul din poseta roz Vuitton (tot de la iubi, cadou mai vechi care deja nu se mai incadra in tendinte). "nu fata, nu stau mult. dar trebuie sa imi cumpar o rochita ceva, ca nu am ce sa pun pe mine sambata seara. ieri am stat o ora in fata sifonierului, si abia am reusit sa gasesc o bluzita acceptabila. era cat pe ce sa nu ajung, imagineaza-ti.
tot cautand am gasit o vechitura din matase, cu panglica in talie. nu stiu de ce, cand am vazut-o am avut impresia ca trebuia sa ajung neaparat undeva.... asa ca mi-am zis ca trebuie sa ies la cumparaturi.
da fata, vin si eu la solar in vreo ora, asa. fa o rezervare pe Ileana Cosanzeana.."

povestea frumoasei care s-a trezit cam tarziu - partea a doua

2010-07-04T22:16:00.001+03:00

pentru prima data in existenta ei princiara (care acum ii aparea vaga, ca intr-un vis, in timp ce visul si somnul ii apareau mai aproape de starea naturala a lucrurilor) frumoasa noastra era pusa in incurcatura. nu numai ca platourile erau goale, acoperite doar de o spuza verzuie cu un aspect nu tocmai atragator, dar nici clopotelul cu care chema slujnicele nu se gasea la indemana. mai mult, printesa avu banuiala ca oricum sunetul clopotelului ar fi ramas fara raspuns.

de cand se trezise era coplesita de impresii noi, vedea si pipaia pentru prima data dupa o lunga amorteala, si fusese prea preocupata de propria faptura ca sa ia nota cum se cuvine de cele din jur. acum, sub impulsul celor mai primitive necesitati, printesa fu frapata de cea mai evidenta dintre infatisarile realitatii in care se trezise: se gasea cu desavarsire singura. totul in jur era cazut in amortire de atata timp, incat cu greu ti-ai fi putut imagina ca zidurile ivorii au putut adaposti la un moment dat viata.

printesa insasi avu o ezitare. nu era sigura daca vechea ei existenta, cu balurile, curtea, doamnele elegante si frivole, domnii galanti si impopotonati, intrigile, zgomotul, festinurile, puzderia de admiratori si atentia continua cu care era inconjurata, daca toate acestea, asadar, au existat candva cu adevarat sau au fost doar in inchipuirea ei adormita. totul acum aparea incremenit, rece si mort, si atat de departe de imaginea cu care ea adormise incat propriile-i simturi nu-i mai pareau de incredere.

unul din simturi, totusi, nu-i dadea pace. zgomotele suparatoarea si senzatia neplacuta din zona sub-costala nu numai ca ii confirmau in cel mai senzorial mod cu putinta realitatea existentei in care se trezise, dar puneau pe planul al doilea dezgustul la vederea celor din jur si nemultumirea la adresa lipsei de consideratie a curtenilor. tot pentru prima data, dupa cum avea sa realizeze printesa noastra, era nevoita sa intreprinda personal ceva pentru remedierea situatiei.

e curios cum simturile cele mai banale se pot dovedi uneori extrem de mobilizatoare. dupa inca o evaluare rapida a starii de fapt printesa isi lua inima in dinti si se decise sa coboare personal din turnul ei de fildes. se gandi sa lase un semn printului, in cazul in care ar fi aparut in lipsa-i, dar, in afara de pergamentul ursitoarei, care la cea mai mica atingere s-ar fi facut farame, prin preajma nu se gasea nici hartie nici condei, asa incat se decise sa isi asume riscul, cu gand de a se intoarce imediat ce problema ar fi fost rezolvata.

zis si facut. dupa usi sinistre, scari in spirala, panze de paianjen si semiobscurul coridoarelor inguste, printesa se trezi in plin soare, in marginea padurii. clipi de cateva ori, speriata si incantata in acelasi timp, si trase cu nesat aer in piept. era ceva timp de cand respirase numai aerul inchis si prafuit al camarutei din capatul turnului, prin urmare pasi in natura cu incantare si sovaire, ca un copil care incearca cu varful degetelor valurile marii. o incerca o stare extatica, simturile toate ii erau deschise, si nu isi mai satura ochii de verde, auzul de ciripituri, iar daca nu ar fi avut constiinta rangului ar fi alergat desculta prin iarba ca cea mai simpla dintre taranci.

aerul proaspat tras in plamani avu darul sa starneasca si mai rau pofta de mancare a printesei noastre, si sa o aduca cu repeziciune cu gandul la chestiuni mult mai pragmatice. dintr-o data incantarea o parasi si plonja in cea mai adanca deznadejde.

din nou se impune o paranteza care sa ne ajute sa cunoastem mai bine tanara noastra printesa. poate era de vina varsta, poate compania doamnelor de curte, langa care crescuse, sau poate usurinta cu care obtinea tot ce ii trecea prin capsorul balai, dar natura ii era din cele superficiale si inconsecvente, incapabila sa urmareasca o idee pana la capat sau sa se aplece asupra unui simtamant pe o durata ceva mai lunga de timp.

urmatorul stimul ii distragea atentia si o acapara cu toata fiinta, sarea cu usurinta de la o stare si de la o idee la alta, punand in fiecare din starile antagoniste toata convingerea si in fiecare idee toata luarea aminte. poate asa se explica oboseala placuta si inexplicabila cu care se retragea in fiecare seara in iatac, oboseala care o indreptatea sa creada ca are o viata extrem de ocupata si palpitanta desi, daca ar fi fost sa numeasca un lucru concret pe care il facuse in decursul uneia din zilele perfect identitice, capsorul balai ar fi fost supus unui efort serios de concentrare fara rezultat.

un psiholog probabil ar fi considerat personalitatea ei cvasi-bipolara iar un om serios, din cei coplesiti de propria insemnatate si lipsiti de simtul umorului, ar fi gasit-o un pic cam alintata. dar cum nu este nici un psiholog sau vreun om serios pe aici, putem sa ne intoarcem la printesa noastra pe care am abandonat-o nepermis de mult in marginea padurii.

dupa ce isi planse un pic de mila, incepand sa realizeze ca lamentarile sunt cat se poate de neproductive, se hotari sa isi incerce norocul prin padurea nesfarsita. cum simtul orientarii in timp si spatiu ii lipsea cu desavarsire, singura solutie viabila i se paru sa intoarca spatele turnului si sa se inscrie pe o traiectorie descendenta care, in cazul in care lumea nu s-ar fi terminat undeva in imediata proximitate, existand riscul sa cada peste marginile ei, ar fi trebuit sa conduca undeva in mijlocul unei aglomerari sociale.

si merse, si merse, cale lunga sa-i ajunga, pe carari demult nebatute si prin hatisuri din cele mai fioroase, dupa un traseu imaginar pe care il pierdea intr-un lastaris pentru a-l regasi cativa metri mai incolo intr-o pata de lumina. dadu peste izvoare care ii potolira setea si gasi niscaiva fragi care ii mai domolira foamea, isi incropi culcus la radacina vreunui fag uitat de vreme, si, dupa trei zile si trei nopti, i se paru ca aude glas omenesc.

printesa se opri si isi ascuti auzul: o muzica barbara, cu un ritm ce amintea de satrele de tigani ce poposeau vara pe langa zidurile cetatii de scaun, barbatii incercand sa isi vanda tingirile de cositor si femeile dand in ghioc. da, era limpede, pe langa muzica galagioasa se auzeau voci omenesti. printesa isi retinu un chiot si, daca n-ar fi fost starea de sfarseala care incepea sa puna stapanire pe ea, si o vaga urma a constiintei rangului pe care o simtise mai devreme, ar fi luat-o la goana inspre latura padurii care adapostea sunetele cu pricina...

povestea frumoasei care s-a trezit cam tarziu

2010-06-26T16:12:00.002+03:00

ea deschise ochii, clipi de cateva ori din genele lungi, somnoroasa inca, deranjata de o raza de soare care cadea piezis printr-o fereastra in ogiva aflata la cativa metri in stanga patului princiar.
"offfff, ca lung somn am mai dormit", ofta inabusindu-si un cascat si ridicandu-se in capul oaselor. privi in jur incercand sa se dezmeticeasca: in dreapta un jilt prafuit adapostind o forma uscata, mumificata, acoperita in brocarturi putrede pe alocuri, dar pastrand urmele unui lux discret, cu ceea ce parea o rama de gherghef la picioare. in stanga, la cativa pasi, langa fereastra ogivala, o masa bogat ornamentata, pe care tronau doua sfesnice de argint ale caror lumanari arsesera demult, o cupa, si ea tot de argint, si vreo doua platouri de bronz inverzite pe alocuri si acoperite cu un strat gros de praf.
"hmmm, slujnicele au devenit cam delasatoare", murmura nemultumita printesa, incepand sa recunoasca decorul ultimei camarute din turnul de fildes in care se culcase acum... (aici ezita un pic, nu-si amintea cu precizie daca adormise de cu seara, cu o saptamana in urma sau acum cativa ani)... se ridica si se indrepta spre oglinda argintata de pe peretele opus.
cu surprindere, neputandu-si retine un usor dezgust, descoperi oglinda (odinioara mandria mesterilor italieni) plina de pete negre, de parca o armata de paienjeni harnici isi construisera cartierul general sub suprafata perfect netezita a sticlei de Venetia. aici rabdarea ei de printesa delicata ajunse la epuizare: "cineva sa imi aduca imediat o oglinda" porunci batand din condur si starnind un nor de praf care acoperi cu totul imaginea fragmentata din oglinda.
stramband din nasul regesc, si fara sa obtina vreun raspuns la solicitarea imperioasa, printesa nu avu de ales decat sa incerce o reconstituire a fragmentelor. imaginea era totusi multumitoare: cosita ca spicul graului, ochii mai albastri decat adancul lacurilor de munte, talia subtire intr-o rochie diafana, surprinzator de intacta comparativ cu restul decorului (mana ursitoarelor). printesa arunca un zambet narcisist in oglinda si, multumita de propria infatisare, gasi ca nici restul camerei nu mai e chiar dezastruos.
"mmm... am senzatia ca imi scapa ceva. aveam ceva planificat pe azi? vreun bal sau o intalnire cu ambasadorul Turciei? n-ar fi rau daca ar veni cu fiul califului... desi se inchina lui Alah si umbla zvon ca nu s-ar multumi cu o singura sotie, il gasesc destul de chipes iar compania lui e cum nu se poate mai agreabila..." urmand firul gandurilor, si sarind de la o idee la alta cu usurinta de care numai o printesa de 18 ani neimpliniti e in stare, ea isi continua inspectia in camaruta ingusta din capatul turnului de fildes.
pe masa prafuita, iesind de sub unul din platourile prafuite, se vedea ceea ce aparea ca o bucata de pergament, subtire si deteriorata, acoperita de un scris marunt, cam ilizibil (si, fie vorba intre noi, cu oarece greseli de ortografie).
"draga mea,
sa stii ca, daca nu ma gasesti aici, nu e pentru ca ti-as fi fost necredincioasa. vreme de 475 de ani nu m-am clintit de la capataiul tau, multa vreme dupa ce am ramas fara compania doicii care s-a uscat pur si simplu aplecata peste vesnicul ei gherghef.
chiar taciturna, lipsita de spirit si mult prea indiferenta la farmecul meu, cum era, dupa vreo suta cincizeci de ani am inceput sa ii simt lipsa. am continuat totusi sa stau langa tine, sperand in fiecare zi ca printul fermecat o sa te trezeasca, pentru a te lua in casatorie si a prelua astfel responsabilitatea, astfel incat eu sa ma pot intoarce la balurile ielelor pana cand mi-ar fi venit randul sa veghez asupra altui vlastar princiar.
mult zgomot mi-a ajuns la urechi in toti anii astia, semn ca lumea oamenilor si-a continuat mersul dintotdeauna, cu razboaie, pace, bucurii, nenorociri, framantari, morti, nasteri, vise de marire si decaderi, dar pe mine spectacolul omenesc m-a plictisit demult, asa incat n-as putea sa iti descriu atmosfera care te va asteapta cand te trezesti. il las pe printul tau sa se ocupe de asta.
in orice caz, chiar si in termenii temporali acceptati de noi, ielele, o intarziere de 475 de ani este lipsita de politete. prin urmare, desi mi-ai fost draga si mi-ar fi placut sa imi iau la revedere de la tine personal, mi-am considerat misiunea incheiata si am depus cerere de intoarcere in lumea ielelor.
dupa calendarul omenesc, acum, cand plec, e luna lui ciresar, anul 2008. deoarece firea imi este generoasa, insa, iar natura cum nu se poate mai sensibila, am sa trec totusi odata la fiecare 50 de ani sa vad cum o mai duci.
ramai cu bine,
a ta, preacredincioasa ursitoare,
N"
"aaaaa, acum imi amintesc. tatei, care intotdeauna a fost exagerat de autoritar si s-a opus ideilor mele progresiste, nu i-a placut ideea unei uniuni prea apropiate cu poporul turcesc. offf... si ce ochi negri avea fiul califului! si zambetul sagalnic, si ce priviri imi arunca in timp ce tragea din ciubuc!
oricum, tata, cu vigilenta-i caractecteristica, a observat si m-a trimis in turnul asta blestemat, sa imi astept ursitul. dar stai un pic!... daca m-am trezit ... hmmm... unde o fi? probabil sarutarea i-a fost mai fina decat bataia aripilor de porumbel. poate are o natura atat de delicata incat nu vrea sa ma supere cu necuviinta unei aparitii neanuntate..."
printesa se uita din nou imprejur, cerceta fiecare cotlon si inlatura fiecare cuta de perdea, cu riscul sa se inabuse de atata praf si invingandu-si repulsia de a trece prin panze de paianjen cat palma de groase. nici urma de print, ba chiar, totul parea neatins de ani buni. se uita pe geam: padure cat vezi cu ochii, nu tu caleasca, bidivii, ba nici macar urma de print pedestru.
"curios.. sa nu fi venit? trebuie ca l-a retinut vreo chestiune de stat de maxima importanta. nu putea sa ma fi lasat aici 475... patru sute saptezeci si cinci??? adica eu am acum... (printesa nu prea avea inclinatie spre stiintele exacte).. patrusutenouas'... hmm - se uita din nou in oglinda - nu, hotarat, am 18 ani!"
zambi din nou, dupa care se incrunta reluand firul gandurilor "pai daca n-a venit... inseamna ca trebuie sa vina. din clipa in clipa, cred, doar a trecut ceva timp.."
aici se impune o mica paranteza. probabil ca, la o prima apreciere, v-ati dat seama ca printesa noastra, desi cum nu se poate mai delicata, virtuoasa si talentata, dadea dovada si de cea autentica natura feminina. prin urmare, nu poseda nici un fel de inclinatie spre tehnica, era complet lipsita de simtul orientarii iar abstractizarile o plictiseau si o oboseau peste masura. dar sa urmarim in continuare gandurile care treceau prin capsorul balai princiar:
"nu-mi ramane decat sa mai astept putin.. pacat ca nu am un pian, sau macar de-ar fi fost fiica doicii aici, sa imi mai povesteasca din picanteriile de la curte.. poate ar trebui sa adorm la loc, ca sa ma trezesc sub sarutarea printului.."
printesa se intinse din nou, dar somnul refuza sa apara. mai mult, deslusi niste zgomote ciudate care pareau a veni de undeva de sub panglica de matase care ii strangea talia, si identifica o senzatie nelamurita care o determina sa se ridice din nou si sa cerceteze platourile inverzite. printesei ii era foame.

(cam atat pentru acum. povestea printesei va continua intr-un post viitor).

fiuuuuuuuu

2010-06-19T20:27:00.001+03:00

ehhh, dragii mosului, iaca am ispravit. dupa lupte seculare cu mine insami (si cu lenea congenitala) care au durat aproape sase ani, am reusit sa termin teza! fiuuuu din nou, ca tare bine mai e! ehhh, mai sunt cateva mici detalii, cum ar fi sustinerea in catedra si sustinerea publica, dar cine se mai uita la detalii?

dintr-o data, fix in urma cu doua ore, lumea a devenit mult mai larga. pai cate lucruri pot sa fac....

pot de exemplu sa ma opresc din drumul de la serviciu ca sa umblu prin oras fara scop si fara limita de timp, sa casc gura printr-o expozitie sau pe strada pur si simplu, fara sa ma gandesc vreo secunda ca trebuie sa ajung acasa unde ma asteapta impacientat al meu laptop;

pot sa citesc dupa amiaza Virginia Woolf, seara Prevert si in weekend Cioran, sau orice altceva imi trece prin cap si prin mana, fara sa ma simt nici un gram vinovata daca nu gasesc vreo urma de idee economica intre coperti;

pot sa scriu ce vreau si cand vreau, pe blog sau doar pentru mine, fara sa trebuiasca sa imi canalizez ideile spre o tema anume. am sa scriu fictiune cat ma tine imaginatia sau am sa astern ganduri serioase, si pot sa ma amuz pe hartie sau pe tastatura si nici o constrangere n-o sa imi influenteze varful degetelor;

pot sa lenevesc toata dupa amiaza cu laptopul in brate si sa vad cinci filme unul dupa altul, de la Roman Holiday la Inland Empire sau Everyone says I love you. si sa ii rad in nas domnului laptop care poate fi folosit o zi intreaga pentru scopuri complet neproductive;

pot sa ies cand vreau pe la cate o terasa cu prietenii si sa stau pana pleaca ultimul om, pentru ca stiu ca a doua zi dupa munca pot sa vin direct in pat;

pot sa ma duc la biblioteca numai ca sa citesc beletristica, luandu-mi mutra cea mai preocupata si studioasa posibila si zambind pe sub mustati la vederea celorlalti omuleti care chiar se afla acolo cu treaba;

pot sa imi fac planuri varatice de plecat cu cortul in vama sau de umblat in munti, unde n-am nici internet nici semnal la telefon;

pot sa dorm sambata pana la pranz dupa care sa lungesc o cafea de vorba cu Dani inca vreo doua ore inainte sa iesim la zacut pe iarba undeva pe langa Ciric, cu o carte in mana si cu capul in nori;

si, mai ales, pot sa ma gandesc ce vreau sa fac din toamna. am atatea lucruri noi de invatat, si nici unul n-are legatura cu economia!

rules for love

2010-06-08T23:40:00.000+03:00

mi-am zis eu asa, cu obida, intr-o zi cand nu mai intelegeam nimic de la tagma barbateasca (care uneori se dovedeste mai greu de inteles decat orice femeie capricioasa), ca de acum am sa adopt reguli stricte. am facut o recapitulare pentru lista(aaaaaaaa) de greseli, greselute sau ditamai catastrofe din trecut, si am intocmit un pomelnic cu norme de conduita care suna ca in cele ce urmeaza:

- nu ma mai indragostesc de barbati mai mici ca mine (varsta sau inaltime, amandoua se depuncteaza egal), barbati insurati (chiar deloc), barbati grasi (aici sunt mai permisiva, limita e destul de sus), barbati lefteri si fara perspective, barbati imaturi si cu toane, barbati lenesi si ignoranti, barbati cu comportament obsesiv-compulsivi, depresivi, inadaptati, fara simtul umorului, and so on and so forth...

- nu ma mai arunc in aventuri de o noapte cu tipi care prezinta potential de indragostire, fara sa determin daca nu se incadreaza in una din categoriile de mai sus (as fi zis ca nu o sa mai fac sex la prima intalnire, dar stiu ca e o regula absurda pana si pentru o zi de obida)

- nu ma mai milogesc mai mult de trei zile la picioarele unei iubiri de pe catafalc, doar - doar oi reusi sa o resuscitez, dar...

- daca dau peste iubire nu pierd nici o ocazie de a arata ce simt, nu ma incurc in orgolii si nimicuri, si pretuiesc fiecare moment in toata irepetabilitatea si unicitatea lui. fiecare iubire trebuie traita ca si cum ar fi ultima. cine stie, poate una o fi..

- nu mai incerc sa emit reguli, pentru ca oricum nu le respect. dragostea-i lucrul naibii, cand crezi ca ai reusit sa intelegi cat de cat despre ce e vorba, iti da toate socotelile peste cap.

ehhh, om trai si om mai vedea. presimt si alte posturi pe aici la fel de nelamurite.

i just love sunday mornings

2010-06-06T13:26:00.002+03:00

virginia woolf si regina maria

2010-06-03T16:03:00.002+03:00

am gasit intamplator recenzia facuta de Virginia Woolf pentru jurnalul Reginei Maria. O lectura savuroasa, imbinand analiza exigenta cu aprecierea si ironia, o abordare de critic literar si de psiholog in acelasi timp.
citez doar cateva pasaje si va invit sa cititi tot textul aici: http://www.tkinter.smig.net/QueenMarie/VirginiaWoolf/index.htm

Sane men and women as we are, we cannot rid ourselves of the superstition that there is something miraculous about these people shut up in their cage. Common sense may deny it; but take common sense for a walk through the streets of London on the Duke of Kent's wedding-day.

Queen Marie can write; in a second, therefore, the bars are down. Instead of the expected suavities and sweetnesses we come upon sharp little words;

despre exprimarea scrisa a reginei Victoria: This primitive little machine is all that she has with which to register some of the most extraordinary experiences that ever fell to a woman's lot. But probably she owed much of her prestige to her inability to express herself. The majority of her subjects, knowing her through her writing, came to feel that only a woman immune from the usual frailties and passions of human nature could write as Queen Victoria wrote. It added to her royalty.

despre scriitura reginei Maria: It is true; she knows nothing about 'the rules of the game'; words descend and bury whole cities under them; sights that should have been seen once and for all are distracted and dissipated; she ruins her effects and muffs her chances; but still because she feels abundantly, because she rides after her emotion fearlessly and takes her fences without caring for falls, she conjures up beauty and conveys emotion.

si: Vivid as it all is, nobody is going to claim that Queen Marie ranks with Saint Simon or with Proust. Yet it would be equally absurd to deny that by virtue of her pen she has won her freedom.

Words are dangerous things, let us remember. A republic might be brought into being by a poem.

monolog absurd

2010-06-03T01:06:00.002+03:00

am zile cand cuvintele mi-s straine.

ca si cand m-as trezi dimineata intr-un oras nou, printre mii de oameni straini. de cu seara ma asez in patul meu, adorm cu imaginea confortabila a propriei case, iar dimineata, cand ies, ma lovesc de o imagine complet necunoscuta. alti copaci, alti oameni, alt cer, alti caini. si incerc precipitata sa gasesc un punct de reper, un colt de strada sau un numar de casa familiar, dar orasul nou ramane ermetic si se refuza oricarei familiaritati. sovai si incerc sa imi dau seama daca inca visez, sau daca realitatea pe care o stiam eu de fapt era un vis, iar asta noua e cea in care trebuie sa ma incred.

sau, ca si cand nu mi-as recunoaste imaginea din oglinda. ma uit cu atentie, reflectia se uita la fel de concentrat. ma intorc, intind o mana, ies pe jumatate din cadru, iar ea imi imita fiecare miscare. si cu toate astea, nu recunosc trasaturile, cu cat imi incordez privirea cu atat ea, cea care ma priveste din oglinda, imi pare mai straina. pana la punctul in care incep sa fiu jenata de propria-mi insistenta. nu se cade sa tintuiesti asa, cu privirea, persoanele necunoscute.

in astfel de zile cuvintele, prieteni vechi si pasnici, se transforma si se intorc impotriva mea. ideile refuza cu indaratnicie lumina, iar cand capata o forma ies intoarse, contorsionate, surprinzatoare. dau inapoi speriata in fata necunoscutului si tatonez cateva clisee. inutil. goale de continut, ele se sparg neputincioase in contact cu aerul tare. sunetul sec imi persista sacaitor in timpane.

pierderea reperelor ma descumpaneste. cel mai sanatos ar fi sa renunt, insa perspectiva muteniei este nemultumitoare. asa incat ma aventurez intr-o semiotica incerta, sperand ca pe parcurs sa gasesc acel numar de casa sau colt de strada, punctul fix dupa care sa imi reconturez harta. cu cat incerc mai multe reprezentari cu atat ma afund mai mult. si imi devine evident ca ar trebui sa ma opresc pentru a cere ajutor, dar sensurile insidioase ma atrag ca un viciu. prin urmare insist, reiau, ma aplec si mai adanc asupra ideii de pornire, incerc sa o largesc, sa o explorez, dar de fiecare data ma regasesc in acelasi punct.

o astfel de zi e o zbatere absurda, obositoare si stearpa, deznadajduita. spre miezul noptii ma opresc, din resemnare. si abia renuntarea imi ofera imaginea de ansamblu, si dintr-o data cuvintele imi redevin prietene iar totul pare simplu ca lumina zilei. macar de mi-ar fi invatatura de minte..

whatever works

2010-05-29T19:14:00.001+03:00

am vazut ieri filmul din titlu, regizat de Woody Allen, in care main star e Larry David. Absolut genial! caracteristic pentru Woody Allen, cu umorul si sarcasmul sau, si in acelasi timp optimist, tonic si chiar romantic, as putea spune.

Larry David il inlocuieste perfect pe Woody insusi, in rolul mizantropului cinic, plin de frustrari si ipohondru, care simte o placere rautacioasa in a aduce inconvenientele lumii asteia in atentia celor din jur, in cel mai lipsit de subtilitati mod posibil.

ma regasesc perfect in filosofia personajului principal - esti liber sa faci orice ca sa iti gasesti fericirea, atata timp cat nu faci rau altora. viata oricum e scurta si goala, asa ca singura modalitate de a o umple e iubirea. iar in privinta asta nu sunt limite.

trailer:

as lasa postul asta neterminat daca nu m-as declara fan inflacarat al lui Woody Allen (in cazul in care mai e careva care nu si-a dat seama). aproape toate filmele lui mi-au ramas in suflet (zic aproape, pentru ca nu m-a convins Cassandra's dream). Printre favorite sunt Annie Hall, Manhattan, Crimes and Misdemeanors, Husbands and Wives,Match Point, and so on...

Sebastian

2010-05-27T23:23:00.000+03:00

speaking of which, daca nu ati vazut Velvet Goldmine e musai sa puneti ochiul sa-l vedeti.

perpetuum mobile

2010-05-24T01:50:00.003+03:00

Pasesc.. pun un picior inaintea celuilalt, usor, mai intai varful, cu grija, asez apoi toata talpa, imi gasesc echilibrul, expir...ma uit in jos, in laturi, pe langa sarma subtire.. simt o ameteala usoara si imi ridic privirea. In fata linia se pierde serpuind, o vad cum se ridica si se incovoaie pe alocuri, cum se ingusteaza si presimtirea drumului ma nelinisteste.

Trebuie sa plec, trebuie sa plec... nu intelegi? Raman fara timp si fara mine, si mai am atat de mult de mers. Mi-a fost bine aici. Ma oprisem iar iubirea ta imi tinea de cald, si te-am iubit atat de mult incat nu am simtit alunecarea. Inchisesem cu buna stiinta ferestrele spre lume, ignoram gravitatia si luam in ras maniheistii, in noaptea aceea nu mai exista bine sau rau, rece sau cald, eu sau tu...

trezirea a fost dureroasa, nu ma mai cunosteai iar cuvintele mi se intorceau neputincioase. Si am inteles ca trebuie sa urc inapoi, sa-mi regasesc dualitatea si echilibrul.

Tinta nu importa, doar drumul.. Imi simt gleznele incalzite si in urechi imi suna un ritm cunoscut, devin aponderala si agila, pasii imi devin tot mai usori si mai siguri. Sarma vibreaza sub talpi iar eu alerg, dansez ... pe langa mine se perinda grupuri zgomotoase, pusti teribilisti pe role, trec in viteza, ma inconjoara, dau rotocoale si dispar intr-un vartej nebun. Cupluri calme si absorbite, tinandu-se de mana si impartind un zambet care acum mi-e strain, fara sa ma vada si nestiind ca sunt vazuti. Oameni preocupati, apasati de un cotidian gri si anost, cu privirea in pamant si fruntea incretita, care demult au uitat cum e dansul pe sarma. Si ii vad si pe cei care refuza dansul, vesnic revoltatii sau nostalgicii suicidului, mereu nefericiti dar lipsiti de curaj si cu atat mai scarbiti. Dedesubt e multimea, galagioasa si frivola, cu mana pe telecomanda si ochii orbi, care nici nu banuie paienjenisul de deasupra capetelor.

Las in urma campuri, trec prin paduri reci si cetoase. Din trupul iubirii cazute vad cum cresc fire de iarba, deasa si frematatoare, iar eu imi imbat ochii de verde si pasesc mai departe. Ma uit din ce in ce mai putin inapoi, adancimile nu imi mai provoaca ameteli. Ba chiar, imi face placere sa cochetez cu abisul. Trimit o privire straina inspre suflet, il cercetez si il gasesc imbogatit, imi incalzesc degetele inghetate si zambesc anticipativ. Salut in graba pasiunile latente, le arunc doar o privire complice si o promisiune tacita. Si ma intorc spre idei, pe unele le frunzaresc, asupra altora ma aplec cu statornicie, le iau cu mine si alerg din nou.

Stiu ca am sa ma opresc din nou, ca am sa ma impotmolesc, am sa obosesc sau ca, de dragul unei noi iubiri, am sa pierd ritmul voit. Dar acum drumul ma incanta, privirea sare cu repeziciune de la o borna la alta, ma pierd si ma regasesc la fiecare cotitura. Ma captiveaza promisiunile ascunse dupa cladiri, copaci sau umbre. Dansul e starea mea naturala.

Safta

2010-05-20T13:08:00.005+03:00

weekendul trecut am fost la Bucuresti, pe motiv de concert de rockeri satanisti, dupa cum anuntam anterior intr-un post care a starnit reactii triste (trebuie sa zic aici: cei cu idei radicale, care se iau prea in serios sunt liberi sa citeasca orice alte bloguri in afara de asta mic al meu. Blogosfera e, Slava Domnului, mare si eclectica, poate gasi oricine idei cu care sa rezoneze. In rest, ma avant cu placere in discutii si polemici, cu conditia sa nu ne pierdem simtul umorului sau al ridicolului).

Concertul a fost absolut demential, am cantat (a se citi urlat) cat ne-au tinut puterile, am interactionat cu omuleti de toate varstele, suspect de prietenosi si zambitori pentru niste satanisti care se aflau, si ne-am facut déjà planuri pentru finalul lui iunie.

Dar concertul a fost doar unul din punctele tari ale weekendului. In plus ne-am intalnit cu Nico, Danutz si Ilhan, am povestit si ne-am facut de cap, si, cel mai important, am cunoscut-o pe SAFTA. Ca sa intelegeti magnitudinea evenimentului, trebuie sa va povestesc cine e Safta.

Ma suna Nico acum vreo doua saptamani, cu o voce teribil de incantata, sa ma anunte vestea cea mare: o sa aiba o fetitaaaa!!! noroc ca stateam pe scaun! Am facut rapid o rememorare a ultimelor noutati din partea lui Nico, dar n-am gasit nici un indiciu care sa justifice o asemenea veste, asa ca am solicitat informatii suplimentare. Am aflat ca Nico era pe cale sa se procopseasca cu un pui de teckel, care era (citez) cea mai scumpa, si mai frumoasa, si mai draguta, si mai desteapta, si mai.. si mai.. creatura din lume.

Recunosc ca potopul de epitete si hlizeala de la telefon m-au dus cu gandul la glumita de mai jos:

doar ca de data asta era vorba de un catel.

Dupa ce s-a potolit un pic, Nico ne-a acordat, mie si lui Dani, marea onoare de a fi nasele “fetitei”. Noi, coplesite de responsabilitatea noii pozitii, am purces la un brainstorming care s-a finalizat intr-o seara la un pahar de afinata, cu urarea traditionala “Sa traiasca Safta!”. (urarea e pour les connaisseurs, mai précis pentru cei care il cunosc pe Gica Patza. Pentru cei care nu-l cunosc, am sa revin alta data cu detalii).

Urarea s-a dovedit revelatoare, dar ne-am lovit de opozitia “mamicii” indignate. Cum ca ce fel de nume e asta (numele ideal, argumenteaza nasele), cum ca ne batem joc de scumpetea de catel (n-am indrazni niciodata, se jura nasele), cum ca or sa rada oamenii de ea in parc (numai sa ne spui care, se infurie nasele). Intr-un final, dupa un weekend de parlamentari, nasele au avut castig de cauza.

Eii, si in weekend am avut ocazia sa ne cunoastem personal fina. Si am experimentat tot personal fenomenul pierderii oricaror urme de ratiune si judecata sanatoasa. Pai Safta n-avea nici o legatura cu ce-mi imaginasem eu. In primul rand eu ma gandeam la un caine si am gasit o aratare mica, lunguiata si agitata care ne-a cucerit pe loc. Plus ca, fara urma de indoiala, nu se gaseste caine care sa isi rastoarne apa, sa roada papucii, sa iti roada degetele si a iti linga nasul, sa nimereasca din prima baia sau sa alerge prin iarba cum o face SAFTA! Clar cea mai scumpa, desteapta si cea mai frumoasa fetita din lume (ptiu, ptiu!).

Si faptul e dovedit de reactia omuletilor (probabil si ei posesori de caini) din parc. Asa se pierdeau cu firea ca mie si lui Dani ne-a venit ideea sa ne scoatem papagalii prin parc, poate ne extindem posibilitatile de socializare. Clar, daca un caine ne aduce in starea asta, nu mai raspundem de noi pentru cand o avea vreuna din noi un tzanc.

de cand o asteptam..

2010-05-20T08:38:00.003+03:00

pe Alexandrina :) vine vineri la Iasi. clar tre sa ma duc.

AC/DC

2010-05-13T08:27:00.000+03:00

See you there :)

cuvintele

2010-05-10T14:14:00.004+03:00

trec pe langa cuvinte, uneori, cu o lejeritate nepasatoare, le arunc cu neglijenta in conversatii sociale frivole, ma joc cu asocieri neasteptate si las frazele sa alunece usuratice ca duminicile de vara. ma amuza jocul si sar de la o idee la alta, tratez cuvintele cu familiaritatea si lipsa de protocol pe care ti le permit prietenii vechi.

in astfel de situatii ele nu isi pastreaza decat un minim de semnificatii, cat pentru a-si indeplini onorabil rolul de mijlocitori. cu cat dialogul e mai absurd cu atat placerea conversatiei creste, cuvintele tropaie si zumzaie si incerc o placere anticipativa in fata inlantuirii de idei, ca atunci cand deschid un cadou. fug cu buna stiinta de subiectele serioase si aleg termenii cei mai echivoci, sau, pur si simplu, cei mai antagonici.

si apoi dau de cate un cuvant sau o expresie care ma opreste locului, trezind imagini, stari sau ganduri aparte. ma minunez ca un copil de posibilitatile infinite ale limbii romane, de profunzimea, esteticul sau dramatismul unor expresii aruncate in joaca.

Dani spune: "esti praf", si eu imi imaginez cum interlocutorul se descompune in mii de particule uscate, care incep sa se desprinda una cate una, sa se lase purtate de curentii de aer, si sa se aseze peste tot in casa, pe mobila, pe jos, pe ceilalti. unul incepe sa stranute, si atunci inteleg cum cineva poate avea alergie la o persoana. mi se pare ca gandurile persoanei respective sunt la fel de usoare si volatile, mii de cuvinte micute care zboara dezordonat si din care unele par pretioase intr-o raza de soare. si ma gandesc ca, daca vreau, pot sa pastrez un pic din persoanele care trec pe la mine la radacina unei flori sau sa caut urme de idei in sacul de la aspirator.

sau, cand eram copii, bunica obisnuia sa tranteasca un "blidul si lingura!" care exprima starea ei de maxima enervare. si eu vedeam sute de castroane de tabla cu smaltul sarit si cu linguri grele, ruginite, care bateau amenintator la unison, intr-un ritm direct proportional cu supararea bunicii si cu dimensiunile faptei comise de noi.

imi plac cuvintele muzicale, cu rezonanta aparte. imi plac, spre exemplu, "reverberatie" sau "rostopasca" sau "farmazoana", si incerc sa le introduc in conversatie doar pentru a le auzi cum se rostogolesc prin aer, spre mirarea celor care preiau discutia literalmente.

uneori retin vorbe cu talc, descoperite intamplator in valtoarea discutiei, ghicind adevaruri adanci in spatele frazelor aruncate cu usurinta, si revin mai tarziu asupra lor pentr a le cerceta sensul amanuntit, in tihna. semnificatiile descoperite ma umplu de multumire, ca o investitie care si-a dovedit oportunitatea.

de multe ori ma mira reactiile provocate de niste simple cuvinte, si atunci le inteleg puterea si intrevad enormitatile pe care sunt in stare sa le provoace. dar, pentru mine, cuvintele raman de cele mai multe ori prieteni de joaca, sagalnici, iluzorii si nestatornici.

sunday morning

2010-05-09T18:17:00.001+03:00

Vous allez voir ce que vous allez voir

2010-05-04T13:16:00.003+03:00

Une fille nue nage dans la mer
Un homme barbu marche sur l'eau
Où est la merveille des merveilles
Le miracle annoncé plus haut ?

pentru ca de atatea ori alergam dupa idei de tot soiul si trecem cu vederea frumosul aflat la distanta de o mana intinsa.

ps: Monsieur Prevert e responsabil cu versurile.

de 1 mai

2010-04-30T17:17:00.001+03:00

printre carti

2010-04-30T16:01:00.002+03:00

in ultima vreme, pentru ca s-ar parea ca internetul nu este atotcuprinzator, am inceput sa petrec serile in sala de lectura de la BCU. recunosc ca nu mai calcasem printr-o sala de lectura de cativa ani, prin urmare in primele seri incercam o oarecare sovaiala si emotie.

call me a nerd, dar intotdeauna mi-a placut atmosfera linistita si cartureasca a bibliotecilor. cladirea racoroasa, protejata de zidurile groase din piatra, scarile in spirala ingusta, holurile lungi, inaccesibile, care in imaginatia mea, duc spre camere semiobscure adapostind o mica parte din stiinta lumii, toate imi inspira un simtamant similar cu cel pe care il incerc cand intru intr-o biserica.

desi nu ma consider o persoana religioasa, de fiecare data cand intru intr-o biserica, indiferent ca e vorba de una micuta de tara sau o catedrala bogat ornamentata, de o biserca ortodoxa, una catolica, sau de o pagoda, ma simt marunta si incerc sa imi reduc miscarile si vorbele la minim. acelasi sentiment de micime il incerc in biblioteca, in proximitatea culturii, sau in fata unei opere de arta. si de fiecare data e insotit de bucuria privilegiului de a fi primita in preajma culturii, a artei sau religiei, cu toate oportunitatile care mi se deschid pe aceasta cale. am impresia ca intr-un astfel de loc ma pot astepta oricand la o descoperire, o stare, o revelatie care sa-mi influenteze tot restul zilelor. desi probabil in realitate nimeni nu sesizeaza prezenta mea, eu incerc intotdeauna un sentiment de apartenenta si intelegere tacita, si imi e clar ca toti mi-s prieteni.

imi plac mirosul prafuit si racoarea din sala, fosnetul cartilor si linistea concentrata din jur. spatiul salii de lectura, in ciuda calculatoarelor care au patruns relativ recent, este unul atemporal. daca am sa intru aici peste 20 sau 30 de ani sunt convinsa ca am sa gasesc acelasi aer prafuit si aceeasi atmosfera livresca, si asta imi da o senzatie de incredere si siguranta. ca si cum m-as intoarce acasa la Neagra, dupa ani de cutreierat aiurea, ca sa gasesc lucrurile neschimbate, poate doar usor prafuite de vreme.

je suis roumaine madame, monsieur

2010-04-23T18:09:00.001+03:00

noua mea achizitie e cartea Hertei Muller "Regele se-nclina si ucide". ce m-a convins a fost lectura unui capitol cat stateam in librarie si asteptam sa fie gasita o alta carte (care in final s-a dovedit de negasit). prin urmare, in loc sa cumpar cadoul dupa care venisem, m-am auto-cadorisit. si, as adauga, bine am facut, pentru ca lectura se anunta plina de ispite cu darul de a ma distrage de la activitati necesare dar mai putin ispititoare.
capitolul pe care l-am parcurs in librarie e cel in care Herta ajunge in Germania si se vede nevoita a se confrunta cu prejudecatile si privirile intrebatoare ale persoanelor cu care intra in contact, de la vanzatorii din magazine la prieteni sau simpla lume de pe strada. Herta reuseste sa transpuna perfect pe hartie complexul romanesc, de cetatean al unei tari cu economie in vesnica tranzitie si cu o imagine cam obscura pentru mandrul si ignorantul cetatean vest-european al clasei de mijloc.
cat de cunoscut imi e tonul de mila amestecata cu bunavointa cu care reactioneaza vesticii cand afla de sorgintea romaneasca a subsemnatei, ton de natura sa provoace o reactie de revolta amestecata cu stanjeneala si simpatie. cam multe sentimente contradictorii intr-o singura reactie, recunosc, si inca nu descriu complet starea incercata. primul impuls era al unei revolte (retinute), o reactie de genul "n-am nevoie de mila si bunavointa voastra! in fond imi cunosc limitele dar si atu-urile si stiu ca ma pot masura linistita cu multi dintre voi."
in acelasi timp, realizez ca imaginea nefavorabila e in mare parte justificata de situatia vesnic incerta a economiei romanesti, de spiritul balcanic si coruptia clasei politice, de navala de co-nationali mai mult sau mai putin colorati care au lovit zdravan in imaginea externa (vezi un episod gen "salutul romanesc" care are un impact media mult mai larg decat vor reusi vreodata Cioran sau Perjovschi, bunaoara), si ma gandesc ca bietul vest-european al clasei de mijloc n-are nici o vina pentru imaginea proasta de care "beneficiem". epifania este insotita de o senzatie de stanjeneala si de o pornire spre smerenie si justificare.
si odata cu consideratiile de mai sus incerc si un sentiment de simpatie ca raspuns la bunavointa vizibila a interlocutorului (mentionez ca majoritatea vest-europenilor cu care am intrat in contact, si slava Domnului, am intrat in contact cu destui, sunt deschisi si binevoitori. rar am intalnit atitudini de dispret sau respingere, si cred ca astfel de atitudini se gasesc prin populatia de la un nivel mai de jos, ca si la noi si ca peste tot, de altfel).
cu timpul, probabil si datorita activitatii in comertul international, care imi prilejuieste cotacte cu oameni de nationalitati si tipologii diferite, senzatia constiintei de sine si sentimentele descrise mai sus s-au mai diminuat. dar asta nu inseamna ca dispare problema perceptiei pe care locuitorii statelor "civilizate" o au referitor la natia noastra glorioasa. si probabil nici n-o sa dispara prea curand. singurul lucru pe care il putem face e sa incercam sa ne cream o imagine pozitiva unul cate unul, la nivel individual, si sa ne amintim ca suntem in primul rand oameni si abia apoi nationalitati.

bach pentru duminica

2010-04-18T12:25:00.001+03:00

i can't get no...

2010-04-16T11:17:00.003+03:00

laaaadiiesss and gentlemeeeenn,
may i present you, today, miss polly jean and bjork, in an outstanding performance:

you have 0 friends

2010-04-11T20:57:00.005+03:00

n-am sa fiu ipocrita, va spun de la bun inceput ca am cont pe facebook, ba am mai adaugat si poze si am mai si comentat pe la profilele unor prieteni pe care nu i-am vazut in real life de multisor. incerc totusi, pe cat se poate, sa imi traiesc viata in afara realitatii virtuale (poftim oximoron!), asa ca (macar) nu m-am apucat sa imi construiesc ferme sau sa trimit pupici impersonali prin tot soiul de aplicatii dubioase prietenilor.

pana la urma nu am de ales, trebuie sa recunosc ca internetul incepe sa ocupe un loc din ce in ce mai important in vietile noastre (blogul asta ar fi un prim semn de recunoastere). am remarcat de ceva timp ca, daca pot sa ma lipsesc fara nici un regret de multe beneficii ale tehnologiei moderne (am si uitat cum se da drumul la televizor, spre exemplu), intru intr-un soi de sevraj dupa cate o saptamana in care n-am avut acces la e-mail, iar sursele preferate de documentare la care apelez in caz de oarece curiozitati ontologice sunt google, wikipedia sau hotnews.

bun bun, n-am sa ma opun progresului tehnologic si sa recomand scrisorile parfumate si cu lacrimi picurate in focul creatiei sau coatele tocite in biblioteca pentru orice nelamurire intelectuala (in fond coloana sufera la fel de mult cocosata pe o carte sau in fata unui monitor, asa ca daca sursa e veridica e la fel de bine primita), dar trebuie pastrat un simt al realitatii (si nu a celei virtuale). dupa cum vad eu lucrurile, internetul trebuie sa ramana o sursa de documentare, o optiune la indemana pentru comunicare, un mod de amuzare, destindere, etc.. dar in nici un caz un mod de viata.

unul din cei mai activi din lista mea de prieteni de pe facebook este un omulet pe care nici macar nu-l cunosc. ce cauta la prieteni? o sa ma intrebati.. ei bine, si eu ma intreb la fel. a fost printre primii care m-au adaugat in lista in zilele mele de ucenicie in ale maretei retele sociale, asa ca am presupus ca l-oi fi stiind eu de undeva, ca ma lasa memoria si ca ar fi extrem de nepoliticos sa resping cu cruzime cererea sincera de prietenie.

doar de curand am avut curiozitatea sa intru pe profilul lui, ca sa descopar ca omul are 4824 de prieteni! si o lista intreaga de site-uri pe care e prezent, gen linkedin, twitter (btw, asta e un site a carui utilitate n-am sa o pricep niciodata), aiesec si multe altele pe care n-am reusit sa le retin. normal ca m-am intrebat, pe de o parte, cu cati din cei 4824 prieteni a avut contact vizual in viata reala si cati dintre ei give a damn, vorba englezului, despre ce se intampla cu omuletul nostru. in acelasi timp, m-am minunat cand naiba mai are timp sa si traiasca omul asta, cu atat amar de activitate on line.

asadar, pana reusesc eu sa ma prind cum se scot prietenii din lista de facebook (ca pana acum n-am facut decat sa adaug cu mare spor), ma intreb cati prieteni virtuali echivaleaza unul in carne si oase. un prieten pe care sa poti sa-l suni noaptea cand te iau depresiile, sau pentru care te-ai urca in primul tren numai ca sa va imbatati dupa o despartire si sa impartiti un servetel pentru muci si lacrimi si un borcan de muraturi a doua zi. eu cred ca as putea trai totusi cu stigmatul "0 friends on facebook".

foarte tare episodul din South Park pe tema asta. il gasiti aici: http://www.southparkstudios.com/episodes/267112

rock de sambata

2010-04-10T17:12:00.003+03:00

periodic trec prin tot felul de obsesii muzicale. descopar sau imi amintesc de cate o trupa sau o melodie, si o ascult pana nu mai vreau sa aud de ea. de o bucata de vreme ascult obsesiv disturbed, si inca n-am ajuns la saturatie. stiu ca nu sunt de cine stie ce profunzime, dar suna al naibii de bine. luati deci de ascultati:

spring fever

2010-04-09T14:43:00.000+03:00

primavara vine intotdeauna la mine cu un soi de lejeritate a fiintei. in fiecare martie imi cresc aripi si imi devine dintr-o data foarte clar ca orice e nu numai posibil dar si probabil. daca, spre exemplu, mi-ar trece prin cap sa trag o fuga maine pana pe luna, gravitatia, cele cateva sute de mii de kilometri sau costurile n-ar fi niste dificultati insurmontabile. dintr-o data observ o multime de oportunitati care stateau la distanta de o mana intinsa si pe care printr-o miopie iernatica le-am trecut cu vederea.

dintr-o data timpul se restrange si nu mai incape multitudinea de activitati de care trebuie neaparat sa ma ocup. acum ar fi cazul sa ma plateasca cineva pentru 8 ore de cutreierat aiurea, citit, vazut, ascultat, gandit, sporovait cu prietenii si alte preocupari stimulatoare pentru spirit si dispozitie in locul celor 8 ore de birou. daca e un punct de vedere in care sunt de acord cu Cioran, ar fi cum ca munca indobitoceste. atat timp si energie irosite in activitati repetitive, destinate in cea mai mare parte umplerii buzunarelor si stomacelor inseamna moarte sigura si lenta a neuronilor si entuziasmului.

paranteza: in general, citesc pe Cioran cu admiratie pentru lirismul de inceput, pentru stilul literar rafinat de mai tarziu, pentru abundenta de idei, spiritul neiertator si simtul umorului pe care il gasesc printre randuri. insa nu pot sa ader la ideile lui directoare, mai ales primavara. optimismul organic si refuzul constient de a ma lasa ademenita de tragismul vietii ma impiedica. in plus, niciodata nu am reusit, sau vrut, sa ma iau, pe mine insami sau viata, prea in serios. cred ca simtul umorului este primul semn indispensabil de inteligenta si il prefer oricand pe Epicur lui Platon, bunaoara.

revenind la usuratatea primaverii, constat in ultimul timp unele modificari fiziologice vizibile. colturile gurii mi se duc mai tot timpul si incontrolabil spre urechi, cele riduri, cearcane sau kilograme in plus atat de evidente pe timp de iarna devin neobservabile peste noapte, 6 ore de somn devin echivalentul unei nopti intregi, fiecare nerv se nelinisteste si inverzesc odata cu teiul (sau ce-o fi el) din fata geamului de la bucatarie. imi sfaraie tot felul de idei prin creier si prin varful degetelor, idei pe care le primesc cu tot entuziasmul si la fel de repede le abandonez pentru altele mai promitatoare. sper ca toate astea sa se concretizeze in ceva mai multe idei puse pe hartie si poate vreo doua si pe blog, spre luarea aminte a publicului care n-are altceva mai bun de facut decat sa piarda vremea pe net.

dor de dorna (si nu numai)

2010-03-30T09:49:00.003+03:00

Ieri Mica mea a implinit niste ani. Am sunat-o de dimineata si am stat de povesti pe toata durata drumului spre serviciu, si daca as fi lucrat pe undeva la vreo suta de km de Iasi tot am mai fi avut ce povesti. Si tot ne-a mai ramas un rest de dor pentru Paste. Mi-a ramas gandul la ea pe tot restul zilei, si mi-am dat seama ca dorul a fost o constanta in toti anii astia de cand ma laud cu constiinta proprie.

cand eram copii, din nevoia de a impaca educatia cu geografia, ne-am impartit existenta intre Neagra (unde se desfasura anul scolar sub obladuirea bunicii) si Obcioara (unde petreceam de fiecare data vacante mult prea scurte). probabil datorita drumurilor dintre cele doua destinatii, permanent insotite de o liota de copii care puteau fi descrisi oricum numai linistiti nu, am pastrat amintirea unei copilarii fericite, frenetice, agitate si... plina de dor.

inevitabil, oriunde ne-am fi aflat, dupa cateva zile constatam ca ne topim de dor si alta nu... si aveam grija sa ne exprimam dorul cat mai clar posibil sub forma de lacrimi, imbufnari sau expeditii independente care de obicei esuau in scurt timp sub influenta vreunui vecin vigilent. ne era dor de Mica si Ticu daca eram la Neagra, de bunici daca eram in Obcioara, de Dani (care ne-a urmat mai tarziu la scoala, spre marea noastra invidie), de verii din Baleni ... noroc ca aveam o multime de preocupari de o diversitate nemaivazuta, asa incat dupa inca vreo doua zile mai uitam de marile chinuri sufletesti in favoarea unor activitati mult mai pragmatice si presante.

mai tarziu am renuntat la manifestarile fulminante dar am pastrat senzatia constanta de dor. noi, surorile, ne-am despartit si reintalnit periodic, functie de cum ne duceau studiile, si am pastrat obiceiul si dupa ce am terminat de studiat si am intrat in campul muncii. la data prezentei postari suntem impartiti care pe unde - unii pe la Iasi, unii la Bucuresti, altii pe la Dorna si altii prin alte tari.

in atatia ani, am inceput sa vad dorul cu alti ochi, ba chiar am devenit prieteni. am realizat ce norocoasa sunt ca am cui purta dorul si ce bine e sa ma stiu prezenta in gandurile celor dragi. mi-am dat seama ca singurele distante care conteaza sunt cele sufletesti, iar cele fizice sunt din ce in ce mai relative. si in fiecare zi imi savurez dorul cu recunostinta.

nebun de alb

2010-03-21T11:49:00.004+02:00

in ultima vreme eu sunt clar nebuna de verde :)

Synecdoche, New York

2010-03-09T09:43:00.004+02:00

preambul:
cum a trecut (din nou) o buna bucata de timp de cand am lasat blogul in paragina, am tres recent un ochi pe el si trebuie sa imi fac auto-critica. recunosc ca blogul in ultimul timp a devenit deficitar in idei si s-a transformat mai degraba intr-un soi de cronica aleatorie si sporadica a activitatilor ce-mi mai umplu timpul.
stiu ca lipsa timpului e cea mai uzitata explicatie, dar tot la asta trebuie sa recurg. daaarrr, daca nu ma laud cu blogul trebuie sa ma laud cu ce am mai facut in real life. pai doamnelor si domnilor, in ultima perioada m-am mutat (de doua ori), mi-am terminat teza (ta-daaaaaammm .. ehh, forma bruta, dar tot se pune) si am mai si avut grija sa rezolv si niste probleme de sanatate restante.
paranteza: nu stiu ce inspiratie m-a impins sa citesc Cioran in spital. am sa revin intr-un alt post cu impresii, dar terbuie sa spun ca, poate si datorita contextului, ideile lui nu m-au mai impresionat sau convins cum au reusit la o prima lectura din tinerete. de fapt si de drept, chiar as avea suficiente argumente contrare.

asaaa, revenind la titlu, trebuie sa vedeti filmul asta. este debutul regizoral al lui Charlie Kaufman (eu il cunoteam doar pentru scenariile de la Eternal Sunshine of a Spotless Mind, Being John Malkovich si Adaptation, dar era suficient ca sa ma convinga sa astept cu mare interes filmul regizat de el), iar rolul principal este jucat de Philip Seymour Hoffman care reuseste sa transpuna genial in realitate personalitatea nevrotica, ipohondra, frustrata si torturata de nevoia creatiei. personajul lui Hoffman, regizor de teatru, vrea sa regizeze cea mai complexa si brutal de realista piesa jucata vreodata. pentru asta recurge la un decor gigantic, cu o distributie pe masura si, pe masra ce piesa evolueaza, se identifica in ce in ce mai mult cu propria viata.

filmul atinge unele teme existentialiste precum angoasa, singuratatea, auto-definirea fiintei. il recomand cu tot sufletul, si am sa il revad si eu. trailer mai jos.

grrrrrrr

2010-02-04T09:36:00.005+02:00

urasc iarna in oras. m-am plictisit de dezghetat masina, de mizeria de afara, de frig si betoane inghetate, de plecat dimineata cand inca nu s-a luminat si intors seara dupa ce s-a intunecat, de lumina artificiala si alergat pe banda, de zapada gri si asfalt inghetat.

nu mai am optiuni vestimentare, mi-e dor sa vad soarele, mi-e dor de o picatura de verde, de cativa pasi pe munte, de aer, lumina si o pata de culoare.

zilele astea de sfarsit de iarna sunt ingrozitor de repetitive, incerc sa ma mobilizez pentru a termina o lucrare mai veche asa ca mi-am auto-impus o abtinere de la orice lecturi in afara celor de specialitate... grrrrr din nou... macar s-o dau gata....

am vazut in schimb o serie de filme, unele mai vechi, altele mai noi.

recomand (pentru cine nu a vazut inca):

- Brazil al lui Terry Gilliam (cred ca v-ati dat deja seama ca sunt fan Gilliam. Imi place la nebunie umorul lui englezesc, nota de macabru pe care o ascunde acest umor si profunzimea ideilor atacate aparent cu usurinta. Gilliam este unul din putinii regizori ale caror filme imi plac fara exceptie, si pe care il gasesc absolut genial fara sa ma tem de maretia termenului).

Brazil e o satira la adresa societatii ultra-industrialiate si a consumerismului civilizatiei occidentale si reda perfect absurditatea existentei omului de rand prins iremediabil in angrenajul social. desi filmul este destul de vechi ramane la fel de actual.

trailer:

- tot de Gilliam, de data asta nou - nout - The Imaginarium of Dr. Parnassus (ultimul rol al lui Heath Ledger). un film fantastic (nou fiind, imaginile si efectele speciale sunt excelente), care incurajeaza spre deschiderea ochilor si a mintii. revine o tema recurenta la Gilliam - evadarea din real prin vis, imaginatie.

trailer:

- un alt film vechi pe care abia acum m-am invrednicit sa-l vad:" Dr. Strangelove - or how I learned to stop worrying and love the bomb", al lui Kubrik. Kubrik nu are nevoie de nici o introducere iar filmul este printre cele mai bune comedii facute vreodata. Daca Brazil satirizeaza civilizatia industrializata, Dr. Strangelove este o satira la adresa razboiului, a enormitatii absurde din spatele acestuia.

- desi, dupa parerea mea, nu se ridica la inaltimea celor de mai sus, il mentionez pentru imagini, distributie (am eu o slabiciune pentru Penelope Cruz, Marillon Cotillard si Daniel Day Lewis) si coreografie: Nine. Povestea, despre un regizor in pana de inspiratie, care incearca sa obtina cat mai multe si sfarseste prin a pierde tot, si influenta femeilor care joaca diverse roluri in viata lui, este si ea destul de interesanta:

tot despre escapism

2010-01-19T20:20:00.004+02:00

de an nou-nout

2010-01-08T15:22:00.000+02:00

a mai trecut un an.... si am petrecut primele Sarbatori fara zapada (decat subtire rau, pe ici pe colo si cu ninsoare in ziua cand plecam eu de la munte), si fara obiective pentru noul an. de obicei in fiecare an la sarbatorile de iarna emiteam o lista intreaga de obiective de (ne)indeplinit pentru noul an, plina de optimism si ganduri mari.

nu ca as fi mai putin optimista anul asta, dar.. stupoare.. am descoperit ca nu am cine stie ce dorinte speciale pentru anul care vine. sa nu cumva sa se inteleaga ca daca nu am dorinte deosebite se cheama ca sunt un om implinit, care are tot ce si-ar putea dori. nuuu, dragii mei, catusi de putin. dar de data asta nu prea vreau nimic nou. raman cu unele obiective neatinse din 2009 care se redistribuie pe 2010, dar nimic suplimentar.

lipsa asta de dorinte se datoreaza cel mai probabil unui an 2009 cam incarcat, atat cu bune cat si cu mai putin bune. a fost un an in care s-au intamplat multe, prevazute si neprevazute, plin de provocari si incercari, cu reusite pe plan profesional si schimbari pe plan personal. a fost un an in care am reusit sa ma cunosc mai bine ca femeie, si sa ma impac mai bine cu mine insami (aici inca mai lucrez, dar sunt pe drumul cel bun), sa imi evaluez mai bine potentialul si minusurile.

un an care mi-a reconfirmat principiile si valorile, si in care mi-am dat seama cat de important e sa fii uman, tolerant, intelegator si, mai ales, cat de important e sa iubesti si sa zambesti. deschis si din toata inima, sa privesti catre lume cu incredere si bunavointa. am realizat ca valoarea cea mai pretioasa o au familia si prietenii, si ca am fost binecuvantata cu o familie fabuloasa si prieteni grozavi, si ca daca mai dispun si de sanatate si luciditate toate celelalte se rezolva. mi s-a confirmat inca odata ca sufletescul este absolut iar materialul este relativ, si ca omul dispune de o putere de adaptare surprinzatoare.

anul care vine va fi probabil unul in care o sa sed si o sa cuget si o sa anticipez lista de obiective a fi formulata pe data de 31 decembrie 2010. o sa incerc sa recuperez pe plan cultural si intelectual, aspecte care au cam avut de suferit in ultimul timp, si sa gasesc un pic de liniste in rest.... pe cat mi-or ingadui circumstantele.

absurditati elucubrante

2009-12-21T16:13:00.004+02:00

traiesc oximoronic, imi impart existenta intre doua contradictii si nu pot sa trec cu vederea ironia ascunsa in serile de iarna.

am decis sa adopt un optimism asumat, constient si activ, din spirit practic. incerc zilnic sa-mi gasesc drumul tinand cont de vremi si societate, asa incat nu-mi permit atitudini deterministe sau fataliste. si cu toate astea zilnic trebuie sa constat cat de escapist este optimismul meu.

ma mandresc cu apartenenta la specia bipeda si rationala, si ma folosesc cu desfatare de ratiune ca singur instrument care imi poate indica o cale de scapare. si in acelasi timp presimt adanc si nelamurit, cu intrega-mi natura de femeie, ca intelesurile scapa ratiunii si ca se indeparteaza cu atat mai mult cu cat las ratiunea sa domine instinctualul.

imi trasez zilnic, benevol, granite, din varii motive: de dragul celui de langa, din nevoie de adaptare si socializare, de frica sau lene, etc. si cu toate astea nu trece o zi in care sa nu constientizez cu voluptate libertatea completa de care ma bucur.

ma invart mereu in jurul acelorasi intrebari, fara dorinta reala de a gasi un raspuns. gasirea raspunsului ar fi probabil o tragedie la fel de mare decat lipsa desavarsita a unuia. a doua zi poate as gasi un rost dar totul ar fi mult mai fad.

trecerea timpului imi provoaca fiori. caut febril activitati, ganduri, sentimente, senzatii, panicata ca am sa raman fara timp si ca n-oi fi reusit sa descopar acea activitate, acel gand, acel sentiment. si totusi am lungi perioade de letargie, cu miros de fum rece.

sunt binevoitoare si prietenoasa, increzatoare si deschisa, dar raman inconjurata de aceeasi cativa prieteni vechi, nemairegasind disponibilitatea copilarteasca de a investi in prietenii noi.

actiune caritabila

2009-12-14T12:26:00.003+02:00

niste prieteni dragi de ai mei din Bucuresti au avut initiativa laudabila de a organiza o actiune printre cunoscuti pentru a cumpara cadouri unor copii orfani de Craciun.

in principiu actiunea vizeaza cunoscutii, dar m-am gandit sa o promovez si aici, poate se mai gasesc doritori. detalii gasiti aici: http://ilanfotoblogeri.blogspot.com/2009/12/actiune-caritabila.html

Coraline

2009-12-02T17:55:00.002+02:00

Promisesem ca am sa revin cu impresii despre Anticristul. Cum insa a doua parte a filmului nu m-a mai impresionat la fel de mult ca prima (l-am gasit excesiv incarcat de simboluri, prea violent, prea mult sex gratuit si exagerat tarkovskian, desi imaginea si jocul actorilor sunt exceptionale), m-am gandit sa fac o trecere la capatul diametral opus si sa va povestesc despre fimul de animatie din titlu.
Este un film fantastic, atat ca subiect cat si ca realizare. Coraline este o domnisoara care se plictiseste dupa schimbarea casei, in lipsa prietenilor si lipsa de atentie a parintilor, care are ocazia sa descopere ca ceea ce e prea bun ca sa fie adevarat de obicei nu e adevarat. Personajul e un fel de Alice in wonderland cu mai multa personalitate, care descopera o lume alternativa unde toate sunt exact pe gustul ei... pana la un punct.
Grafica e grozava, vocile principale sunt asigurate de Teri Hatcher si Dakota Fanning, iar povestea prinde si adultii in toata regula desi e film de animatie. Il recomand pentru o seara de iarna in casa.

de ce usile inchise trebuie sa ramana inchise...

2009-11-30T21:55:00.002+02:00

sau tratat despre sterpaciunea nostalgiilor (editia revizuita, uitata si reamintita).

...ar fi unul din titlurile posibile daca ar fi sa scriu o carte (intortocheata, siropoasa si lipsita de invataminte reale) cu inspiratie autobiografica. poate asta principalul motiv pentru care nu m-am apucat pana acum sa scriu o carte, lasand la o parte scuza mereu valabila si mereu actuala a lipsei de timp si ignorand suspiciunea cu care privesc fortele proprii de expresie. cred ca as fi un autor de fictiune extrem de slab iar subiectele legate de propria-mi existenta imi provoaca o lehamite nesfarsita... daca m-as razgandi totusi si as incepe sa scriu, prima carte ar fi obligatoriu de dragoste. si probabil ar fi un esec atat de lipsit de rasunet incat as avea mari dubii privind oportunitatea unui al doilea volum.

observ ca, odata cu trecerea timpului si evolutia in ceea ce se cheama procesul de maturizare sufleteasca, uitarea devine din ce in ce mai dificila. nu mai reusesc sa las in urma iubirile vechi cu usurinta tineretii, intr-o fluturare usuratica de pleoape increzatoare, nu ma mai desprind cu aceeasi pornire nestapanita de libertate din bratele iubitului, si pastrez fiecarei din fostele iubiri un colt de suflet nealterabil. astfel incat, daca ma prind niscaivai porniri nostalgice, gasesc spre ce sa ma intorc.

ma intorc spre iubirea linistita, calma si asiguratoare, care mi-a fost alaturi ani de zile si pe care am pierdut-o dintr-o neglijenta reciproca si poate dintr-un exces de calm. sau spre iubirea nebuna, mai puternica decat mine insami, si la care a trebuit sa renunt in favoarea ratiunii rupand o parte din mine, desi mi se parea imposibil sa traiesc pana a doua zi. ma intorc spre iubirile trecatoare, de o vara sau chiar mai putin, oameni la care ma gandesc intrebandu-ma ce-ar fi fost daca.. si ma intorc si spre iubirile neimpartasite, sau spre cele pe care n-am reusit sa le impartasesc.

si desi pastrez cate un pic din suflet pentru fiecare iubire trecuta, si poate un pic de loc pentru cele viitoare, capacitatea de care dispun azi pentru a iubi ramane neschimbata. nu am reusit niciodata sa inteleg, si poate din acest motiv nici n-am invidiat niciodata, persoanele care traiesc o singura iubire in viata. la nivel teoretico-romantic gasesc conceptul de iubire de o viata cumva frumos si etic, dar cand ma gandesc la aplicabilitatea conceptului.. atunci nu pot decat sa-l vad oarecum prafuit, fad si neimplinit. pentru ca eu nu cred ca poti sa spui ca ai trait iubirea, daca nu ai cunoscut, la un moment sau altul, toate starile care o insotesc: fericire, delir, disperare, siguranta, incantare, gelozie, amaraciune, exaltare, caldura, neliniste, etc.

si nici dupa ce am trecut prin toate starile astea nu pot spune cu mana pe inima ca am cunoscut iubirea. dar macar am la ce sa ma intorc in momentele nostalgice. si cu toate astea, stiu foarte bine ca usile inchise trebuie sa ramana inchise.

si pentru ca vorbeam de iubiri pierdute:

Algeria, Vietnam, prima casa..

2009-11-27T09:36:00.005+02:00

sau ..cu ce imi mai umplu timpul

sau .. scuze pentru nemaicalcat pe blog....

in ultimul timp am avut aprinse discutii cu propria-mi constiinta care imi atragea atentia asupra procesului de indobitocire pe care il traversez. ultima perioada a fost una dedicata aproape exclusiv supravietuirii, cu cvasi-ignorarea activitatilor intelecto-spiritualo-stimulatoare. mai precis, am citit pe apucate (mai ales pe drum, noroc cu zborurile lungi), am vazut jumatati de filme inainte sa adorm (trebuie neaparat sa termin de vazut Anticristul lui Lars von Trier, care mi-a facut o impresie fabuloasa dupa prima ora de vizionare. dupa ce vad si finalul vin cu impresii pe blog), am mai dat pe la o expozitie in drum spre munca. in rest - mi-e dor sa mai scriu un rand doua, pe blog sau aiurea, mi-e dor sa mai ajugn sa vad o piesa de teatru, cat de proasta, mi-e dor sa ma mai vad cu prietenii, mi-e dor sa citesc blogurile altora.

ca sa fac pace cu constiinta am venit cu argumente solide: doua plecari de cate o saptamana fiecare - una in Algeria, alta in Vietnam plus cautarile, alergatura si parul alb provocat de prima casa.

in Algeria programul a fost cam strans, asa ca nu prea am reusit sa vad multe. M-a impresionat placut Algerul, de fapt centrul Algerului pentru ca periferia e tipica pentru orasele arabe - o adunatura de dughene prafuite, cam saracute si insalubre. In schimb centrul beneficiaza de arhitectura franceza fericit influentata de specificul arabesc, cladirile si strazile sunt impunatoare iar vecinatatea golfului ii sporeste farmecul. Poate datorita povestilor din "1001 de nopti", intotdeauna orasele arabesti mi-au aparut cumva misterioase si atragatoare, iar gradinile intortocheate, mozaicurile, cladirile cu basoreliefuri minutions lucrate au contribuit la mentinerea impresiei. In plus, mancarea e excelenta iar oamenii extrem de primitori si prietenosi.

Vietnamul, in schimb, e o alta lume. Orasele mari, Ho Chi Minh si Hanoi, sunt extrem de aglomerate, cu milioane de scutere si masini care circula fara nici o regula deductibila din exterior. trecerile de pietoni, la fel de bine ca si tortuarele, sunt o provocare, iar dotarea obligatorie pentru orice autoturism este claxonul. cu exceptia centrului, orasele sunt de o invalmaseala cumplita, fiecare cladire are la parter un magazin (a se citi dugheana, care se intinde pana pe trotuar si unde gasesti cele mai variate opbiecte spre vanzare, de la materiale de constructii, haine, cosmetice, obiecte decorative specifice, etc) sau restaurant (a se citi locatie dubioasa unde se gaseste mancare), astfel incat plimbarea pe jos se face sarind peste marfuri, ocolind vanzatori sau cumparatori si evitand scuteristii care in lipsa spatiului liber pe strada nu se feresc sa scurteze pe trotuar.
populatia in schimb este primitoare si zambitoare (zambetul de fapt e forma preferata de comunicare, pentru ca engleza nu se vorbeste inteligibil nici macar in hotelurile de 5 stele), mancarea vietnameza e cel putin interesanta ca mod de preparare dar foarte buna si sanatoasa iar cumparaturile muult mai ieftine decat oriunde in Europa si se negociaza in draci, iar hotelurile sutn ieftine si cu servicii excelente.
daca orasele sunt lipsite de interes turistic, peisajele salbatice in schimb sunt mai mult decat interesante. descrierile pe care le-am auzit privind plajele, delta Mekongului, precum si scurta calatorie in jungla, ma fac sa cred ca Vietnamul este o destinatie de vacanta fabuloasa. revin cu poze mai tarziu, de acasa.

timpul petrecut acasa intre deplasari a fost dedicat aproape in intregime cautarii de casa. asta inseamna alergatura, nervi, par alb (sau lipsa) si cam atat deocamdata. dar oi termina eu si cu astea odata si odata...

later edit: poze Vietnam

Je t'aime, moi non plus

2009-11-01T16:11:00.002+02:00

zilele astea scurte si reci de inceput de noiembrie au darul sa imi reduca in mod considerabil interesul pentru activitati de orice fel care sa-mi umple timpul liber. prefer din ce in ce mai des sa raman in casa, cu o ceasca de ceai sau un pahar de vin si cu o carte in mana sau un film pe monitor.

ultimul film vazut a fost "Je t'aime, moi non plus", un film de prin anii 70 frantuzesc, realist, straniu (chiar reuseste sa socheze privitorii mai conventionali), insa care prezinta o poveste de dragoste de o frumusete barbara, atipica si cruda. Fiecare caracter este aparte (Jane Birkin este de o frumusete ciudata, androgina si trista), fiecare impresioneaza, destinele li se incruciseaza intamplator insa deznodamantul este inexorabil.

Filmul reuseste sa trezeasca nostalgia iubirilor imposibile. A acelei iubiri pe care o stii sortita esecului, pe care o traiesti cu toata fiinta tocmai pentru ca ii constientizezi condamnarea, de care te agati cu fiecare suflare si pe care o pierzi intr-o singura miscare gresita. Iubirea pe care incerci sa o retii cu fiecare celula desi simti in fiecare zi cum iti aluneca printre degete. Intr-un final capitulezi, intelegi ca iubirea inseamna sa acorzi libertate si accepti ceea ce refuzai sa privesti in fata in tot timpul asta.

madrid, tideland, pan's labyrinth, umberto eco ...

2009-10-27T09:05:00.004+02:00

sau cu ce mi-am mai umplut zilele, ochii si mintea in ultima perioada.

in cea mai mare parte a timpului zilele mi-au insemnat munca si munca (ultimele luni din an sunt cele mai aglomerate/stresante), ceea ce nu prea mi-a permis sa ma mai ocup de sufletel asa cum as fi vrut. cu toate astea, am reusit sa strecor printre picaturi cateva desfatari demne de mentionat, care sa-mi tina de cald pe vreme de toamna.

in ordine cronologica, a se consemna:

o saptamana petrecuta la Madrid (tot cu munca, dar am reusit sa rup cateva dupa amieze pentru mine). desi mai fusesem la Madrid, de data asta l-am gustat mai pe indelete si mai atent, si l-am gasit absolut superb. Un oras frumos, cald, animat, unde lumea se bucura de viata in fiecare zi (si noapte). Strazile sunt tot timpul pline, ziua aleile parcurilor sunt intesate, noaptea pietele se umplu si ele de la 10 seara pana spre dimineata, ca sa nu mai zic de terase sau cervecerias. Lume zambitoare, fete frumoase (au femeile spaniole un aer aparte, care expira feminitate), sangria si tapas.
In dupa amieze am batut orasul la picior (am prins 25 de grade in mijlocul lui octombrie) si am reusit sa vizitez Reina Sofia, care merita singur o vizita la Madrid. Picasso, Dali, Miro, Calder, Bacon, Rothko, Chirico, Braque, arta spaniola a anilor 60, expresionismul abstract american, cat sa iti umple ochii si sufletul.
poze:
Buen Retiro

Reina Sofia

Calder

Cervezas

din nou in parc

dupa intoarcerea la iasi mi-am acordat un alt fel de alint al ochilor - am vazut doua filme fabuloase - Tideland al lui Gilliam si Labirintul lui Pan. Vorbesc despre ambele in acelasi timp pentru ca nu pot sa fac o ierarhizare valorica si pentru ca m-au impresionat in aceeasi masura. Ambele filme sunt o incursiune fantastica si tulburatoare in lumea copilariei, in care inocenta si imaginatia triumfa asupra realitatii. In plus, ambele filme sunt excelent realizate, imaginea este fabuloasa iar jocul actorilor este incredibil. Le recomand pe amandoua cu toata caldura si increderea.

si trailerele:
Tideland

Pan's labyrinth

In rest m-am desfatat pe rand cu Pendulul lui Foucault si Codul Rutier, si oftez dupa un pic de timp pentru mine pentru ca mi-e dor sa mai dau cu condeiul pe hartie (sau cu tastele pe monitor).

prima mea ciocnire serioasa cu criza

2009-10-09T10:15:00.001+03:00

ne-au furat bicileteleeee!!!!! :(

pe amandoua, si pe a mea si a lui Dani. cu tot cu antifurt... poftim ironie!
o sa intrebati ce legatura are asta cu criza. stransa legatura! sa va povestesc...

ma intorc eu ieri pe la 17.30 de la serviciu, ca de obicei cu mintea inca zumzaind si vorbind la mobil, si realizez in treacat ca am cam mult spatiu de desfasurare pe holul din casa scarii. Intru in casa, termin de vorbit la telefon cu Mica, dupa care ies sa imi confirm ochilor: clar, balustrada cheala, fara urma de bicicleta sau antifurt.
mi-am cules frumusel falca de la parter, am sunat-o pe Dani sa ma conving ca n-a plecat ea cu doua biciclete (nu plecase), dupa care am pornit ca un leu paraleu jos in casa scarii sa iau la rost administratorul: cum ca de ce mai avem interfon daca usa e tot timpul larg deschisa (blocata cu un pres), si cum ca de ce se tot plimba niste tiganusi pe acolo ca la ei acasa, etc etc.
paranteza: call me racist, dar rromi pentru mine inseamna Madalin Voicu sau Marius Mihalache. astia care isi pierd timpul in mod dubios, fara sa defineasca exact unde stau, cu ce se ocupa sau macar cum ii cheama, care nu cunosc sensul sintagmei "impozite si taxe" dar care au un simt negustoresc innascut, raman Tigani).
semi-monologul cu seful de scara a avut drept singur efect o diminuare a temperaturii bucale care atinsese cote suspect de ridicate. altfel spus, mi-am racit gura degeaba. ca urmare, am decis sa ma apelez la autoritatile romanesti pentru cautarea dreptatii (si a bicicletelor).
abia aici am avut ocazia sa evaluez dimensiunile crizei si ale impactului ei asupra Sistemului romanesc (cu s mare).

dupa ce am batut juma' de Iasi ca sa gasesc sectia 2 Politie (adresa de pe internet nu mai e demult valabila, iar dupa 6 singurele informatii viabile le-am putut obtine de la un paznic de liceu), am reusit sa imi exprim pasul in fata ofiterului de serviciu, care a chemat de acasa un coleg de la criminalistica familiarizat cu cazuistica furturilor de biciclete.
trebuie sa spun: contrar opiniei generale (pe care o impartaseam oarecum pana acum 24 de ore), s-ar parea ca in Romania exista destul de multi politisti amabili si care, in plus, dau dovada si de o gandire coerenta pe care reusesc sa o exprime in cuvinte.
colegul de la criminalistica putea face cu usurinta subiectul unui roman bunicel. cu douazeci de ani de experienta in spate, vorbaret nevoie mare, trecut prin procesul de linistire a elanului justitiar din tinerete (in pasi marunti si siguri, specifici Sistemului), reusind totusi sa isi pastreze simtul umorului si spiritul uman.
prima data a avut grija sa ma linisteasca:
"da Dra, noi facem tot posibilul, dar nu va faceti mari sperante..."
"nu-mi faceam zic, am venit mai mult sa-mi linistesc constiinta. oricum ar fi bun macar sa-i prindeti pe aia, chiar daca nu mai vad bicicletele"
"ehh, zice... abia am prins azi un grup specializati pe bicilete. au curatat jumatate de oras. ce sa-i faci... criza.. foame mare..."

ei, asta a fost prima conexiune intre bicicletele mele si criza... logic caderea bancilor americane, criza mondiala, somaj, cresterea infractionalitatii, biciclete.

buun, incep eu sa declar in scris desfasurarea eventimentelor, cand dl. politist ma intrerupe:
' va suparati daca terminati declaratia la fata locului. vine colegul care face fotografii, si trebuie sa mergem urgent acolo pentru ca nu avem masini si trebuie sa ajunga si in alta parte...."
"nu ma supar, zic"
"aaaa... dar poate dupa aia ma aduceti si pe mine inapoi, daca sunteti cu masina.. ca... n-avem benzina si colegii nu pot veni sa ma preia..."
"ok, zic, nu-i bai, va aduc inapoi"

ei, si asta a fost doar inceputul. pe drum mi-a povestit omul ca pe langa deficitul de personal (le-ar mai trebui vreo 12000 de politisti, din ce mi-a zis el), de masini, benzina si echipamente, nici macar maruntisuri n-au (gen cartus la imprimanta sau fax).
din nou apare clara legatura criza - biciclete: daca nu se gasesc bani pentru cazurile serioase, slabe sanse sa acorde cineva atentie cazului meu...
in rest, oamenii si-au facut treaba cu toata seriozitatea: am dat declaratii, am semnat procese verbale cu martori (adica Dani), m-am constituit parte vatamata, am facut poze cu balustrada goala, tot tacamul. dupa care, pe la 9 seara am condus pe dl. politis inapoi la sectia 2 cu promisiunea de a pastra legatura in caz ca am orice fel de indicii.

hmm.. cu criza asta.. cred ca am sa actionez ca un "homo oeconomicus" veritabil si am sa economisesc banii de telefon.

revin si zic..

2009-09-23T15:36:00.002+03:00

a trecut ceva timp de cand n-am mai apucat sa dau pe blog. azi am zis sa intru sa mai vad ce si cum, si am dat cu ochii de descrierea din profil. mai-mai sa nu-mi vina sa cred ochilor!

nu ca n-as fi de acord cu propriile-mi idei, inca ma recunosc in existentialism si tot in arta sau filosofie imi gasesc scaparea. dar cata blazare, cata jale si plangere de mila, cat fatalism! categoric asta nu sunt eu! nu-mi maintesc exact cand am inceput sa scriu pe blogul asta, dar trebuie ca eram intr-o perioada in care mi se inecase toata flota si nici varf de catarg nu se vedea pe la suprafata.

erata: in viata de zi cu zi (viata pe care o iubesc/gust/apreciez din toate puterile) sunt pozitiva, optimista si zambareata (de fapt mai mereu am gura pana la urechi ceea ce dauneaza grav imaginii de persoana serioasa care mi-ar fi necesara pe la birou), pe langa unele inclinatii intelectuale detin clare inclinatii hedoniste, imbratisez cu entuziasm micile bucurii ale vietii si gasesc un sens in cautarea zilnica a sensului.

e drept ca mi se intampla sa mai am caderi, cu zile in care sa-mi fie ochii gri si sa mi se strapezeasca dintii, zile in care zadarnicia e coplesitoare si cautarea unei scapari e cu atat mai zadarnica. si cel mai probabil in una din zielele astea am avut eu intiativa de a incepe un blog. insa astea sunt mai degraba exceptii decat regula.

astea fiind zise n-am sa modific profilul de dragul consecventei, dar luati in calcul o nota muuuulllttt mai optimista pentru cele spuse acolo.

la femme qui t'aime

2009-09-05T20:38:00.001+03:00

fuse si se duse

2009-08-31T22:50:00.013+03:00

concediul, adica. nici n-am apucat bine sa intru in atmosfera de vacanta, ca deja trebuie sa imi setez ceasul biologic pentru reintoarcerea intre hartii, monitoare, telefoane si target-uri de export.

insa pana atunci mai am o zi de tranzitie, in care sa imi pregatesc moralul si sa trag o privire in urma spre cele 2 saptamani de concediu.

in rezumat, vacanta s-a desfasurat in doua parti - una cu civilizatie, cultura si gadilat spiritul si neuronii in Olanda, a doua cu salbaticie, munte si mangaiat sufletul la Vatra Dornei.

Olanda a fost o surpriza placuta, mai ales ca am avut noroc de invitatia unui prieten care si-a luat o saptamana libera pentru noi si ne-a plimbat cam peste tot pe unde era ceva demn de vazut. Am descoperit ca Amsterdam-ul inseamna mai mult decat droguri si sex (desi nici astea nu sunt de ici de colo), ca olandezii sunt in cea mai mare parte extrem de draguti, zambitori si linistiti, ca toata lumea merge pe bicicleta iar biciclistii au prioritate absoluta, ca exista orasele paradoxale, unde nu exista drumuri asflatate, doar poteci si canale, si cu toate astea nici urma de praf sau noroi.

in plus, am comprimat cam tot ce era de facut intr-o vacanta in saptamana petrecuta in Olanda - am vazut lucruri noi, ne-am odihnit, ne-am distrat, am incercat o multime de optiuni culinare (concretizate in traditionalele 3 kg in plus post-concediu) si extra-culinare, am revazut prieteni vechi si am cunoscut oameni noi. pentru completarea impresiilor vin cu poze:

La Burgers Zoo - Arnhem

Dani - incercand o bere cu cirese la o terasa in Doetinchem

pe mijlocul de locomotie preferat

Amsterdam

Dani din nou

Giethorn

tot Giethorn

Tolkamer

dupa Olanda au urmat cateva zile la Vatra Dornei, cu Mica si Ticu. Ca de obicei, nu am avut aparatul foto la mine, asa ca nu pot sa imi sustin vizual impresiile, insa ele nu au fost cu nimic mai prejos. Am stat de povesti si am colindat dealurile, am mers calare pana la Piatra Tunzariei sa vedem lumea din varful ei, (cale de 3 ore resimtite zdravan in toti muschii din dotare), am mancat bureti cu smantana cum numai Mica stie sa faca si zmeura direct de la sursa, ne-am umplut plamanii de aer, sufletele de munte si ne-am mai alinat din dor.

o alta lume

2009-08-10T21:26:00.005+03:00

Recent am citit "Je suis nee au harem" de Choga Regina Egbeme. Am parcurs lectura pe nerasuflate, in doua zile in care i-am acordat aproape fiecare moment liber, intr-atat m-a impresionat povestea (desi cartea in sine nu impresioneaza prin valoarea literara, asadar s-ar putea sa nu fie pe gustul amatorilor de arta pentru arta).

Povestea, relatata la persoana I, este marturia exprimata cursiv, oral, pe un ton aproape detasat, urmarind fara abateri firul cronologic, a unei tinere femei nigeriene, si face o introducere frusta in lumea atat de diferita a comunitatilor africane poligame.

Choga Regina are 25 de ani in momentul relatarii, fiul ei are aproape 6 ani, ambii au fost diagnosticati seropozitiv si lupta zilnic, cu ajutorul remediilor naturiste locale, impotriva virusului (de altfel fara sanse reale, autoarea decedand ca urmare a maladiei in 2003, la scurt timp dupa publicarea primei editii a cartii).

Mama Chogai, de origine germana, ajunge in Nigeria la varsta de 40 de ani si alege sa lase in urma familia (sotul si fiica adolescenta) pentru a deveni a 33-a sotie a unui fermier bogat din Lagos, cucerita de personalitatea acestuia si de ambitiile de conducere si educare spirituala a comunitatii locale.

Copilaria Chogai Regina se desfasoara in universul inchis de zidurile haremului si, potrivit declaratiilor autoarei, a fost una fericita si lipsita de griji, zidurile avand rol de protectie si delimitand cu claritate o comunitate numeroasa si armonioasa, traind dupa reguli si principii neschimbate de secole si neavand nici cea mai vaga dorinta de schimbare a acestui trai cotidian - singurul posibil si conceptibil.

Pana la adolescenta fetele locuiau impreuna cu mamele naturale si erau crescute de intreaga comunitate de "mame", urmand ca, odata cu prima menstruatie, sa fie mutate in asa numitul "poulailler", unde tinerele erau educate pentru a-si duce la indeplinire rolul de sotie si mama.

Existenta tinerei cunoaste o intorsatura dramatica la varsta de 16 ani cand, tatal ei, slabit de boala, ii impune casatoria cu un barbat violent si infidel, care o supune unei constante presiuni psihice si unei serii de violuri, in urma carora ramane insarcinata. Intr-un final, reuseste sa evadeze si sa isi aduca fiul pe lume in conditii relativ civilizate, afland totodata de existenta maladiei. Ulterior, isi dedica toate eforturile pentru combaterea acesteia, insa este nevoita sa asiste rand pe rand la moartea mamei si a unor persoane apropiate din harem.

Dincolo de tragismul situatiei particulare, am fost miscata de suferinta femeilor care traiesc in acest tip de comunitati. Pentru aceste femei orice posibilitate de alegere sau exprimare este eliminata inca de la nastere. Toata viata li se desfasoara in umbra si la discretia barbatilor, singurul rol acceptat fiind cel de procreere. Nu le este recunoscuta nici un fel de inzestrare intelectuala sau spirituala iar partea emotionala este scoasa din ecuatie de la bun inceput. Educatia sexuala este inexistenta, subiectul fiind considerat tabu, iar, ca urmare, riscul de contactare a bolilor cu transmitere sexuala este cu desavarsire ignorat.

Ceea ce este cumplit este ca intr-o situatie similara se gasesc milioane de femei din tari mai putin civilizate, chiar daca civilizatiile nu incurajeaza neaparat poligamia. Pana acum constientizasem la nivel teoretic problema femeilor din astfel de culturi, insa nu am surprins niciodata cu adevarat tragicul din spatele existentei atator milioane de vieti.

Lucrand de ceva timp cu tarile arabe, am avut ocazia de multe ori sa intru in contact cu oameni din medii si culturi diverse, si am observat diferentele de abordare a relatiilor inter-umane si cele privind criteriile de realizare a scarilor valorice. Am fost frapata de aceste diferente cu atat mai mult cu cat ma aflam in ipostaza femeii care trebuia sa poarte negocieri directe cu barbati din lumea araba.

Cred ca cea mai vie impresie mi-a ramas in urma unei deplasari in Arabia Saudita. Inca de la sosirea la Jeddah am fost avertizati asupra precautiilor necesare pentru a evita altercatiile cu politia religioasa locala - abaya obligatorie, fara machiaj sau expunere indecenta a vreunei portiuni de piele, deplasari in afara imobilelor doar in grup sau insotit de un barbat ruda apropiata (frate sau sot, ambii indisponibili in cazul unei deplasari de afaceri). Orice incalcare a normelor era insotita de riscul arestarii si aplicarii de pedepse corporale (biciure) de catre politia religioasa. Inutil sa mai mentionez ca nici prin cap nu mi-a trecut sa testez sistemul.

Imi amintesc ca in momentul in care am pus piciorul pe aeroportul din Otopeni, la intoarcere, am fost recunoscatoare ca am avut norocul sa ma nasc in Romania, si niciodata nu mi s-a parut tara asta atat de frumoasa si civilizata ca atunci, in pofida nivelului considerabil mai redus de dezvoltare economica. Cel putin aici, desi dezavantajati ca punct de pornire comparativ cu statele occidentale, se poate vorbi de o egalitate a sanselor intre sexe.

Recunosc ca niciodata nu am dovedit porniri feministe. Ba dimpotriva, am considerat oarecum zgomotoase si exagerate manifestarile feministelor occidentale, care nu scapau nici o ocazie de infierare a tagmei masculine si isi dadeau foc sutienelor, iar Simone de Beauvoir mi-a parut de multe ori prea inversunata. Insa trebuie sa admit ca aceste manifestari isi dovedesc necesitatea daca pot ameliora, macar in mica masura, situatia femeilor precum Choga Regina.

In rest, nu am nimic impotriva diversitatii religioase si culturale, pot sa inteleg inclusiv poligamia, atata timp cat fiecare din membrii societatii poate actiona in functie de liberul arbitru.

pentru oamenii pe care anii nu-i schimba

2009-08-10T14:23:00.005+03:00

weekendul asta am regasit un prieten drag. dupa muuuuuulti ani in care nu mai auzisem nimic de el am dat intamplator peste datele lui de contact pe internet (tot sunt bune si retelele astea sociale la ceva, desi recunosc ca nu prea le-am vorbit de bine pana acum).

m-am bucurat enorm sa aud de el, mai ales ca ne despartisem in termeni ambigui, pe care amandoi (dupa cum aveam sa aflu) i-am regretat mai tarziu. de multe ori, in anii de dupa, m-am gandit cate am fi avut sa ne spunem, daca am fi avut ocazia sa stam linistiti, pe indelete, cu un pahar de vin si o privire retrospectiva mai limpede.

a fost reconfortant si imbucurator sa constat ca nici anii, nici distanta, nici traiul printre straini n-au reusit sa-l schimbe (poate doar cateva fire albe in plus, insa el face parte din categoria aia speciala de oameni carora varsta le sporeste sarmul). in rest, in ciuda a tot si a toate, si-a pastrat intacte nemaipomenita larghete sufleteasca, bunavointa si umorul, dragostea pentru muzica si spiritul usor boem si si-a mentinut vii neastamparul si bucuria de a trai.

Edi, asta e pentru tine:

Ploaia asta nebuna.......
Asculta mai multe audio Diverse

incredere sau naivitate?

2009-08-08T11:39:00.002+03:00

astazi, inca o data, mi s-a reprosat ca sunt prea naiva... am auzit atat de des lucrul asta in ultimul timp incat incep sa ma intreb daca increderea in oameni de care am dat tot timpul dovada este similara cu naivitatea (aici naivitate este sinonim cu prostie crasa). dar reflectand mai bine, pe indelete, imi dau seama ca nu... nu e si nici nu are cum sa fie vreodata.

desi imi dau seama in urma argumentelor aduse ca uneori increderea nu imi este perfect indreptatita, refuz cu tot dinadinsul sa imi reneg natura increzatoare si sa las suspiciunile sau pornirile otravitoare de paranoia sa imi influenteze atitudinea sau actiunile.

pentru a-mi sustine rational refuzul, si nu doar pe baza naturii mele intuitiv-emotionale binevoitoare, reiau o idee pe care am mai expus-o intr-o forma diferita in unul din posturile anterioare, si cred ca merita subliniata pentru ca e una din convingerile mele cele mai adanci.

cred ca nu exista oameni intr-adevar rai. spun asta cu toata convingerea, fara urma de fariseism sau superficialitate. fundamental, prin constructie, cu exceptia unor lipsuri structurale maladive, oamenii sunt in cea mai mare parte buni, insa lipsa de comunicare, inertia sau comoditatea care perpetua neintelegerile, precum si transformarea vietii in lupta sau goana sub presiunea sociala provoaca mai mult rau decat actiunile premeditate.

mai mult, majoritatea oamenilor au porniri comune spre dragoste si impartasire, insa aceste porniri sunt de cele mai mult ori suprimate datorita unor idei imprumutate de morala/religie/societate, atat de adanc inradacinate incat se confunda cu insasi esenta individuala. de cele mai multe ori asemenea idei imprumutate actioneaza ca o frana nu numai pentru impartasire, dar si pentru receptare, descurajand copilul din noi care bate la usi inchise.

pana sa ne dam seama de devenim neincrezatori si banuitori, preferam ca din doua interpretari posibile sa o gasim veridica pe cea negativa, si numim atitudinea asta responsabilitate, maturitate sau precautie. micsorati sufleteste, cautam compensare in propriul ego, punem ingustimii sufletesti masca ratiunii intransigente si ne mandrim cu noul statut de ens rationalis. odata acest statut asumat ne gasim indreptatiti in a acorda verdicte in stanga si in dreapta, din ce in ce mai grabite si mai categorice.

ori ceea ce uitam, in nevoia noastra de sistematizare, de impartire a tot si a toate in categorii, este ca fiinta umana, de la cea mai umila pana la cea mai savanta, este de o complexitate care scapa chiar privirii celei mai obiective, cu atat mai mult uneia care vine cu preconceptii. fiecare inchide in el, in proportii variabile, om si animal, bine si rau, ratiune si pasiune, celest si teluric, egoism si abnegatie.

echilibrul zilnic, starea sanatoasa si burgheza de fiinta sociala, cu picioarele pe pamant si bine ancorata in realitate, vine in urma unei lupte interioare, de multe ori neconstientizata sau inadins ignorata. din comoditate sau frica alegem sa aplicam verdicte celor de langa, este mai la indemana si ne satisface nevoia de securitate, caci tot ceea ce e de neinteles, ce scapa clasificarii noastre rationale, ne sperie. cu alte cuvinte, daca nu inteleg prefer sa urasc.

pe aceste considerente imi intemeiez increderea in oameni, si nu pe o naivitate oarba (desi cred ca si aceast tip de naivitate este preferabil relei credinte). sunt convinsa ca in spatele unor actiuni discutabile se afla aspecte pe care nu am reusit sa le surprind, sau ca am provocat aceste actiuni nereusind sa ma fac pe deplin inteleasa. putine situatii sunt atat de grave incat sa nu merite o a doua privire, un plus de rabdare si un efort de gasire a unui limbaj comun.

timpul

2009-07-30T13:32:00.001+03:00

a aparut Timpul - numarul din iunie - iulie. Il gasiti on line la http://timpul.ro/ro-numar-pdf-iulie-2009-81.html

gust de apa sarata

2009-07-27T17:51:00.003+03:00

am fost in vamaaaaaaaa!!!!!!!!!!!

acum o saptamana, e adevarat, dar saptamana asta a trecut ca si cum n-ar fi fost, asa incat in termeni temporali proprii vestea este inca de actualitate.

e adevarat si ca am fost doar pentru doua zile jumate, insa au fost cele mai intense doua zile jumate traite in ultima perioada de timp. si au fost de ajuns cat sa imi mai stinga dorul de mare, insa gustul de apa sarata abia mi-a ajuns pe buze, asa ca de o saptamana fac planuri despre cum am sa ajung din nou la mare.

asadar, am plecat vineri dimineata la 3 a.m., cinci de toti de aici cu promisiune de intregire a grupului in vama.

un drum infiorator de lung si aglomerat, via Slobozia (fortati de imprejurari, mai precis de necesitatea recuperarii permisului de conducere pe care il instrainasem temporar in urma unei neintelegeri cu politistii ialomiteni), garnisit cu toate deliciile traficului romanesc - gropi, carute, sate cu radare, orase cu semafoare, obligatoria ratacire prin Galati (orasul asta e malefic, va jur! si tocmai il laudasem...), doua benzi inguste precum mintile amicilor mei politisti, vesnica coloana dintre Constanta si Eforie plus juma' de ora pierduta in Mangalia in cautare de inghetata turceasca. prin urmare, vedeam marea abia pe la 2 p.m. (tot vineri, din fericire).

stiu ca toata lumea este nostalgica dupa vechea vama veche, asa incat n-am sa pomenesc nimic despre invazia de cocalari sau cvasi-cocalari de pe plaja, nici de dezamagirea de a gasi constructii absolut inoportune (e.g. un hotel cu balcoane din inox sau o terasa cu fete de masa si scaune tapisate) care au rasarit in vama profitand de absenta-mi.

in schimb, daca mergi cativa metri spre stanga regasesti vama, cu corturi, rock, piele bronzata, dezinvoltura, aer sarat, stanci, scoici si iubiri de vara.

am comprimat marea in cele doua zile, in detrimentul somnului, cu toata insetarea data de lunile inabusitoare si scortoase petrecute intre betoane. am absorbit soarele prin toti porii, am uitat de mine si de lume, am baut bere la terase cu mese de lemn si nisip inca ud pe scanduri, am mancat gogosi cu ton si covrigi calzi, am palavragit cu cele doua surori si mi-am alinat dorul, am ras in nestire dupa glume cel mult discutabile, m-am plimbat singura pe plaja dimineata in cautarea unei portii de cofeina si am impartit o sticla de apa si o tigara cu un rocker mai mahmur decat mine, am cascat gura la toate tarabele cu nimicuri colorate si n-am cumparat nimic, am iubit si am dansat fara reguli si am plecat cu inima plina si cu gand de revenire.

lunea urmatoare mi-am reintrat fortat in ritmul ruban, iar timpul nu-mi mai zambea. insa perspectiva unui week-end la Dorna si a unei eventuale intoarceri in vama cu cortul imi fac betoanele mai suportabile.

tea for two

2009-07-13T14:03:00.000+03:00

Pink Martini - Tea For Two
Asculta mai multe audio Muzica

ploaie in luna lui iulie

2009-07-13T13:12:00.001+03:00

Ploua nesfarsit de doua zile.. o ploaie capricioasa, osciland intre rafale intunecate si o boare linistita si rece, o ploaie binefacatoare, care imi curge prin vene, topindu-mi fiinta, imi mangaie sufletul si ochii obositi de atata lumina.

Ieri m-am oprit, prima data dupa luni de neliniste. O zi intreaga am lasat clipele sa curga in ritmul picaturilor de ploaie, am asistat impasibila, dintr-un balcon atemporal, la spectacolul succesiunii de clipe prelungi, imbatatoare si lenese urmate de cele grabite, comprimate, de o densitate purificatoare. Cu usurare am constatat ca ploaia a alungat senzatia cronicizata de cvasi-panica pe care o incerc in relatia cu timpul, oarecum mirata de bucuria unei zile goale, in care “trebuie” isi pierde semnificatia.

Am lasat inauntru colectia de masti, si am pasit cu un zambet in ploaie, eu cu mine. Am gustat cu voluptate picaturile sarate, am simtit cu un fior greutatea molatica a celor siroind pe piele, m-am regasit cu incantare copilareasca si o incredere nelimitata in viitor.

M-am regasit nestirbita sufleteste, vindecata si insetata de iubire, cu ochii larg deschisi si enorm drag de oameni, pe care ploaia i-a absolvit de roluri.

Probabil azi am sa inspir aerul curat de dupa ploaie si am sa-mi reiau cautarile nerabdatoare. Si o sa mai astept cate o ploaie de vara din cand in cand.

buy me with a coffee

2009-06-30T21:56:00.001+03:00

profilul nefericitului perfect

2009-06-25T18:41:00.005+03:00

nu mai stiu pe unde citeam un studiu care plasa natia noastra romaneasca printre cele mai nefericite din Europa. "mai sa fie", gandeam eu pe atunci, "romanasul nostru, amator de palinca, muieri si voie buna, sa fie el chiar asa amarat de sa il intreaca in fericire pana si neamtul cel scrobit?" ulterior am aruncat o privire in proxima vecinatate - pe strada, pe la serviciu (lucrez intr-o companie de 1500 de oameni, asadar am material de analiza garla...), am mai citit un ziar, am mai aflat o parere. mda, s-ar parea ca romanasului nostru chiar i s-a dus flota la fund si perspectivele se lafaie in gaura de ac.

cum in studiul cu pricina nu m-au inclus in esantionul reprezentativ, si cum ma incapatanez sa ma opun trendului majoritar printr-o stare de bucurie micuta, cotidiana, care o duce intr-un dulce concubinaj cu un optimism miop, m-am intrebat care o fi cauza pentru care ne-am procopsit cu calificativul de "deprimati ai Europei".

"ei care?" or sa-mi raspunda prompt si obidit cativa treziti din gandurile negre. "pai nu vezi ce zile traim? criza, coruptie, stres, credite, scade natalitatea, emigreaza cei buni, raman cei slabi, iese Gigi europarlamentar, se duce tara de rapa. unde mai pui ca suferim taica, cu sufletul nostru sensibil de latino-balcanici, si ne strigam suferinta in gura mare, sa stie lumea: despartiri, scandaluri, tradari, soacre dezamagite, mirese cu burta la gura parasite, nu ne mai ajung doinele si jalea. mai vii si tu cu intrebari stupide despre fericire, de parca nu ne-ar fi de ajuns."

hmmm.. ridic eu sceptic dintr-o spranceana... da, vad cateva cazuri intr-adevar napastuite (curios, nu din partea lor am auzit cele mai vehemente plangeri), insa ceilalti de ce persista in nefericire?

vad oameni impliniti profesional vesnic nemultumiti, pentru care zambetul de mult s-a transformat in rictus, care, prinsi intr-o ierarhie perpetua intre subalternul dispretuit si seful pizmuit, suspecteaza orice vorba buna de interese ascunse si descalifica orice pornire generoasa drept slabiciune;

vad oameni care irosesc zile si nopti de iubire in zbuciumari stupide de gelozie, neincredere, posesivitate si pretentii absurde. care, uitand cat de libera este iubirea, se agata cu disperare de o iluzie, sufoca si in final urasc;

vad oameni cu familii inchegate, care nici macar nu isi observa copiii crescand, prea preocupati cu proiectia unor destine remarcabile care sa implineasca niste ambitii pierdute din propria tinerete;

ii vad pe cei consumati de propriile averi, pe femeile vesnic nefericite pentru o urma de celulita de pe coapsa, pe pseudo-rationalii care dispretuiesc orice pornire entuziasta, pe ambitiosii incrancenati intr-o lupta continua, pe defavorizatii coplesiti de propria conditie de tigan/provincial/femeie/roman in UE/chel/etc., pe vesnicii revoltati impotriva regimurilor politice, pe resemnatii fatalisti, care isi accepta crucea in pur spirit mioritic.

si intrezaresc raspunsul la intrebarea mea: semenii mei se iau prea in serios. prea concentrati asupra propriilor individualitati, prea patrunsi de importanta simtamintelor si ideilor incercate, prea incrancenati, transforma viata intr-o lupta sau intr-o goana, pierd privirea de ansamblu si absolutizeaza pana la ridicol.

majoritatea au uitat sa se bucure de lucrurile marunte, sa faca gesturi simple, sa relativizeze si sa puna sub semnul intrebarii, sa lase liber copilul din fiecare, bezmetic si cu capul in nori, sa se exprime liber, deschis si fara pretiozitati, sa iubeasca cu toata inima chiar daca doar pentru o noapte, sa isi deschisa larg ochii, mintea si sufletul.

da, traim vremuri grele (desi probabil nu mai grele decat ale generatiilor anterioare sau ale celor viitoare). insa esential e ca traim si dispunem de o singura viata, ca suntem cu desavarsire liberi si numai de noi depinde sa scoatem maximul posibil din fiecare zi.

in aceleasi conditii date, pot decide sa fiu fericit sau nefericit (aici iar ii dau dreptate lui Kirilov).

iar eu, desi experimentez unele caderi si melancolii inevitabile, revin cu obstinatie la optimismul meu caracteristic (unii ar spune natang si nefondat, dar refuz sa-i ascult). si in continuare cred ca majoritatea oamenilor sunt fundamental buni, ca in cea mai mare parte a timpului sunt binevoitori, ca de cele mai multe ori nu exista rautate, cat lipsa de comunicare, si ca studiile astea sociale sunt cam vagi si irelevante.

in cautarea diversitatii

2009-06-17T22:58:00.008+03:00

Intr-unul din comentariile la un post anterior a aparut ideea diversitatii de opinii si gusturi si, pornind de aici am ajuns sa ma intreb asupra oportunitatii exprimarii acestora si clasarii pe o scara de valori a persoanelor functie de opiniile asumate.

Oportunitatea exprimarii deriva din interesul pe care aceste opinii il suscita, precum si dintr-o tendinta de impartasire a unor cunostinte de interes vadit. Cu alte cuvinte, este oportun sa imi expun parerea atunci cand imi este solicitata sau atunci cand eu, cunoscandu-mi auditoriul, o consider necesara. Un blog personal este o solutie la indemana in acest sens - imi permite exprimarea celor mai diverse opinii personale, si lasa celor care il viziteaza puterea de a determina gradul de interes si de a le confirma/respinge valoric.

Clasificarile se fac permanent, mai mult sau mai putin constient, dincolo de delimitarile naturale care tin de sex, rasa, clasa sau nationalitate (exclud aici convingerile religioase, pentru ca acestea tin in fnd de alegerea constienta). Ele tin de nevoia individului de apartenenta la un grup social, iar pentru asta folosesc criterii subiective de determinare a grupurilor. Termenul de raportare la ceilalti tine exclusiv de individual. In paralel cu tendinta de afiliere la o categorie specifica se manifesta tendinta antagonica, de afirmare a individualitatii si sfidare a spiritului gregar.

Drept consecinta, diversitatea de idei si gusturi se concretizeaza in curente artistice originale si teorii de gandire inovatoare (dialectica ramane una metodele importante de cautare a adevarului). Asadar, nu doar tolerez diversitatea, ci o si caut, recunoscandu-i necesitatea. Daca nu aprob ideologia marxista nu inseamna sa nu recunosc meritele de ganditor ale lui Marx, iar daca Fragonard sau impresionistii nu ma ating nu le reneg locul in istoria artei.

Intr-o discutie apreciez mai degraba o parere contrara, bine argumentata sau sustinuta cu pasiune, decat conformismul docil sau lipsa unei pareri. Diferentele de pareri sporesc farmecul conversatiei, si, implicit, aprecierea pentru interlocutor (bineinteles, in masura in care ii recunosc fundamentul opiniilor). In urma discutiei nu urmaresc cu obstinatie convingerea interlocutorului cat imbogatirea propriilor impresii si largirea orizonturilor (a nu se presupune ca sunt pregatita sa renunt cu usurinta la propriile convingeri).

Poate unul din motivele pentru care figurile feminine au o prezenta mai putin marcanta in istoria artei si a gandirii (dincolo de limitarile sociale invocate de feministe, care in societatea occidentala actuala sunt din ce in ce mai putin semnificative) tine de dorinta specific feminina de a placea (de aici ne provin toate obsesiile legate de silueta, vestimentatie, machiaj, operatii estetice, etc). Aceasta dorinta inhiba exprimarea unor opinii originale care ar risca sa para improprii sau scandaloase. Femeile au fost intotdeauna mai sensibile la ideea de moralitate. La polul opus se afla tendintele orgolioase, predominant masculine, de afirmare rapida si vizibila, care duc la proclamarea unor idei lipsite de substanta, de dragul contrarierii.

Asadar, gasesc diferentele atragatoare si incitante, exprimarea lor oportuna, iar uniformitatea mi se pare calea sigura spre coma spirituala.

ziua mea galateana

2009-06-16T20:09:00.005+03:00

cum am o buna perioada de cand, vorba bunicii Lucretia, sunt ulita calda, n-am reusit sa mai dau cu tastele pe blog. prin urmare, vin abia acum, la distanta de o saptamana, cu impresii despre vizita mea la Galati.

motivul pentru care am ajuns (intr-un tarziu) sa vad Galati-ul se numeste Sorin Purcaru, sculptor galatean prin obarsie, iesean prin stramutare si prieten prin calitatea umana. Sorin a avut o expozitie la Muzeul de Arta Vizuala din Galati, si, cum nu reusisem niciodata sa vad mai multe lucrari de-ale sale adunate intr-un spatiu prielnic, nu vizitasem vreodata MAV din Galati iar ziua era una excelenta, am profitat de invitatia lui Sorin din plin.

iar drumul a meritat fiecare kilometru parcurs. expozitia, cuprinzand cea mai mare parte a lucrarilor importante ale lui Sorin, m-a impresionat. metalul se transforma sub mainile lui Sorin in personaje care trec cu usurinta de la maiestuos la ludic. esti pe rand coplesit de linistea rece si scrutatoare a oamenilor-pasari si atras de erotismul cald al clopotareselor, care vin sa aduca vesti din lumi pierdute.

pastrand o aparenta de joaca ingenioasa, desi fiecare lucrare este laborioasa si atent studiata, el imbina sculptura in metal cu ready made - gasesti obiecte familiare oferind cele mai suprinzatoare efecte plastice: clopote, robineti, tevi, elice de motor, sonerie de telefon - intr-un maxim de expresivitate.

cateva lucrari de-ale lui Sorin pot fi vazute aici:

http://www.arteiasi.ro/artviz/cadredidactice/2_site_Purcaru/2_Galerie_Purcaru/Purcaru_galerie...html

dupa expozitie am vazut si restul Muzeului, care gazduieste o expozitie permanenta impresionanta cu lucrari ale celor mai semnificativi artisti romani contemporani (mi-au ramas in suflet Bernea, Gherasim, Grigore, Caltia, Nicodim) si faleza Dunarii care este o adevarata expozitie de sculptura in aer liber intinsa pe cateva sute de metri.

ca urmare, am plecat din Galati cu o imagine noua despre orasul pe care il gaseam cam sec si excesiv industrializat, iar drumurile mele spre mare n-or sa mai fie atat de grabite.