de ce iubesc sarbatorile

inainte de Craciun imi planificam un post in care sa va povestesc de ce nu-mi place perioada sarbatorilor. cum ma enerveaza toata harmalaia din magazine, globurile de plastic, SMS-urile cu mesaje prefabricate si trimise mai departe fara macar a fi citite in prealabil, vizitele obligatorii cu zambete mai mult sau mai putin sincere, cum la radio peste tot dai de colinde de ti se acresc urechile, etc, etc.

ei bine, nu va mai spun toate astea, pentru ca mi-am dat seama ca de fapt iubesc sarbatorile. de ce? pentru ca imi dau ocazia sa constat cat de norocoasa sunt. sarbatorile sunt singurele perioae din an care imi ofera oportunitatea sa ma intalnesc cu toti cei dragi si sa constat ca am o familie absolut grozava. ce spun eu grozava? minunata, fabuloasa, trasnita, incredibila, calda, unita, tot ce poate insemna o familie si mai mult de atat.

 in plus, am marele privilegiu de a ma fi nascut intr-un loc vazut de Dumnezeu, undeva langa Vatra Dornei, in mijlocul muntilor, unde ne strangem cu totii de fiecare data cand avem ocazia ca sa uitam de noi si de lume. asa incat, sfarsitul lui 2008 m-a prins la Dorna pe mine si pe ceilalti 15 membri ai familiei extinse. o saptamana a trecut ca o zi, dar a fost de ajuns pentru a-mi umple inima astfel incat sa mai rezist un an de zile pe betoane.   

zapada multa, imens de alba, caldura sufleteasca si mai multa, noi toti, neschimbati, folie (saci umpluti cu fan, mai precis), cai si sanie, ski, rock, vin si mim in noaptea de revelion (acum stiu sa mimez ciupag :)), canasta (addictive), vizite la bunici cu amintiri din copilarie, batai cu zapada si ingerasi,  cozonac cald (si kilograme in plus), foc in soba, munti de jur imprejur, Ticu si Mica, drifting pe Paraul Arini (noroc de lanturi), fasole cu ciolan (cat pentru o armata) - astea ar fi numai cateva din motivele pentru care iubesc sarbatorile.

si in cazul in care n-am fost suficient de convingatoare, vin cu poze:

 

drumul

zapada
folia
Ticu (si ultima tehnologie in materie de deszapezit drumuri)
mai multa zapada
apusul
noi (o parte)
Bitza 
casa

PS: cum aparatul meu nu are obiceiul sa faca poze de pe birou, multumesc Nico, Marius, Ilhan, Paul si Andreea. Plecaciuni.

dupa festival

Dupa cum promiteam, si pentru ca e frumos sa te tii de cuvant daca promiti un lucru, revin cu impresii post-festival-de-teatru-neconventional. 

Din cele cinci zile de festival m-am invrednicit sa ajung la una singura, mai precis duminica. Ceea ce am vazut mi-a placut atat de mult, incat mi-a parut rau ca nu am facut un efort sa ajung si in zilele anterioare(de tinut minte pentru urmatoarele manifestari de acest gen). Mi-a placut cu atat mai mult cu cat nu stiam la ce sa ma astept, iar expectantele inexistente nu pot fi inselate. 

In prima parte am vazut o piesa jucata de o trupa din Timisoara - trupa Aualeu - teatru de garaj si curte (i-am gasit ulterior si pe net la www.aualeu.ro). Piesa, o comedie despre esecul institutiei matrimoniale si singuratatea in doi, destul de buna, insa jocul celor doi actori (al caror nume nu l-am retinut, din pacate) a facut-o de-a dreptul grozava. Ritm alert, condimentat cu un pic de muzica, text simplu si precis, fara fraze redundante, pauzele de text compensate cu o pantomima excelenta.

In plus, subiectul domestic si apropierea actorilor de public faceau reprezentatia extrem calda si umana, iar oricine cu cativa ani de casnicie in spate (myself included) putea sa se regaseasca in multe din situatiile exemplificate in piesa. Am ras, dar la sfarsit zambetul era destul de amar.

A doua parte a fost un spectacol de improvizatie, cu actori din orase diferite. Nu m-a impresionat, astfel incat am sa ma abtin de la comentarii. Au fost voci care au sustinut ca ceea ce faceau ei nu era tocmai improvizatie, dar avand in vedere ca e primul spectacol de acest gen la care am asistat, nu sunt in masura sa ma exprim.

Concluzie: la (cat) mai multe! pe urmatoarele sigur n-am sa le ratez.

on the edge

ma aflu pe  margine, langa prapastie, cu picioarele pe teren sigur si cu ochii in abis. trag aer in piept si ma aplec ametitor, imi strig ecoul, port o scurta conversatie (in fond suntem prieteni vechi) si ma retrag in momentul in care prapastia mi se pare prea ademenitoare. buuunnn, teren sigur, solid, din nou. picioarele bine infipte si capul in nori. 

(auto)biografie: viata a inceput odata cu constiinta libertatii, la o data imprecisa undeva in anii '90, la o oarecare distanta de inceputul vietii biologice. imi amintesc sigur ca era noapte. de atunci a fost o continua plimbare pe buza prapastiei, un dans pe sarma neintrerupt, o pendulare indecisa, uneori constienta, alteori lasata la discretia hazardului, dar rar am reusit sa ma indepartez de margine. 

de o parte haul - libertate absoluta, sentiment, betie, senzualitate, uitare, trup si transpiratie, fum, vartej necontrolat, vuiet, chemarea dureroasa. de cealalta, campul pietros - siguranta, ratiune, stabilitate, liniste, aer rarefiat, spirit, cunoastere, pragmatism. intre: eu. 

stare de echilibru, ar numi-o binevoitorii (fara sa se insele prea mult avand in vedere ca am supravietuit cu succes pana aici si mi-am pastrat optimismul). nehotarare si frica de absolut, ar spune carcotasii (si ei sunt si mai aproape de adevar, pentru ca niciodata n-am avut curajul sa ma indepartez destul de mult incat sa pierd din vedere marginea asiguratoare). absurd, l-ar numi Camus (iar eu nu pot decat sa-i dau dreptate, ca unui cunoscator). conditie umana, ar spune Malraux, rezumand toate intrebarile intr-un concept care trebuie acceptat ca atare. 

oricare din explicatiile gasite, chiar si cele mai contradictorii, sunt corecte si in acelasi timp insuficiente. dansul pe buza prapastiei imi face placere dar ma si nemultumeste. incerc sa fiu din ce in ce mai agila, pasii sa-mi fie din ce in ce mai rapizi si mai siguri, trecerea de pe o parte pe cealalta se face din ce in ce mai usor, aproape imperceptibil, pe masura ce invat mai multe despre ambele parti. de fiecare data cand inaintez prea mult in una din directii, ma invadeaza nemultumirea, sufletul tanjeste spre cealalta parte, iar pasii ma aduc inapoi pe sarma. 

important e sa nu ma stabilesc in nici una din cele doua parti, granita fiind, in mod evident, ingusta si neincapatoare. de fapt, ceea ce caut, ceea ce iubesc e dansul in sine, miscarea, trecerea, pendularea. gasesc un sens in cautarea sensului si fericire in cautarea fericirii. lamentarile, nemultumirile, strigatele fac parte din coreografie, ca si zambetele si preaplinul inimii. 

festivalul de teatru neconventional

in ultimul timp in iasi se intampla lucruri. si unele din lucrurile astea sunt chiar foarte bune si frumoase.

un exemplu este festivalul de teatru neconventional care are loc zilele astea. pentru detalii dati click: http://www.inoras.ro/eveniment_festival-de-teatru-neconventional-17-21-decembrie-2008-in-dublin-pub.htm

eu imi planific sa merg vineri si duminica. am sa vin cu impresii.

refugiu in arta

am privilegiul sa locuiesc intr-un oras care se bucura de prezenta unor oameni de arta remarcabili. desi poate ca nu mai sunt atat de multi ca pe vremuri, in Iasi, in momentul de fata, exista personalitati de cultura care au un cuvant greu de spus. iar domeniul artelor vizuale este unul din cele mai bine reprezentate.

in calitate de exponent al publicului, de consumator de frumos, pot sa enumar cativa din artistii locali care m-au impresionat, dupa ani buni de batut galeriile si expozitiile iesene: Valeriu Gonceariuc, Zamfira Barzu, Dragos Patrascu, Felix Aftene, Sorin Purcaru, Ioan Vanau.. ar mai fi si altii, dar numele astea imi vin acum in minte pentru ca lucrarile lor mi-au lasat urme in suflet la un moment dat.  enumerarea e subiectiva si se bazeaza exclusiv pe impresiile personale, fara influenta avizata a unor critici.

recent am vizitat atelierul unui prieten - Cristi Diaconescu. Il stiam demult, ii stiam talentul, dar nu avusesem ocazia sa vad mai in delatiu ce lucreaza. dupa ce am avut ocazia sa vad indeaproape, sa ating, sa imi iau tot timpul necesar pentru perceperea culorii si sa ascult si explicatiile personale, cred ca ar fi un gest de egoism din partea mea sa nu impartasesc si altora din impresiile lasate.

mai intai trageti un ochi pentru exemplificare: http://uapiasi.ro/gallery14.htm. 

lucrarile lui Cristi sunt un strigat, ajung direct la suflet. la sufletului omului contemporan, urban, prins in absurdul vietii cotidiene, contorsionat, incordat in lupta de supravietuire si de afirmare, care totusi pastreaza in suflet o farama de inocenta si a ramas cu o privire aruncata spre copilarie. 

pentru mine tablourile lui au un dublu efect: imi induc un sentiment de revolta existentialista, impotriva absurditatii existentei, sentiment indus de culorile puternice si mesajul viu, care amintesc oarecum de arta de copil rebel a lui Basquiat. 

pe de alta parte am sentimentul de salvare, de refugiu. linia bruta si tehnica libera folosita ma intorc spre copilarie, imi readuc zambetul si inocenta si favorizeaza uitarea. pentru jumatate de ora cat am fost in atelierul lui Cristi am uitat de lume si de timp, iar asta este ceea ce eu numesc arta.

vizita in atelierul lui Cristi, ca orice contact cu arta autentica, mi-au intarit convingerea ca, in afara de iubire, arta este singura noastra scapare. 

insomnia

somnul natiunii naste monstri, se zice. se poate. eu am sa parafrazez: insomnia individului naste monstri. si ce monstri! negri, uscativi, cocosati, perfizi, insidiosi, cu o mie de gheare, toti monstrii gandirii ascunsi bine pe timpul zilei sub preocuparile cotidiene ies la iveala in orele de nesomn. 

de vreo doua luni ma bantuie insomniile. pierd nopti intregi aiurea, cu creierul contorsionat in mii de ganduri, in fierbere, adorm intr-un tarziu, un somn chinuit de cateva ore, si ma trezesc cu ochii rosii si creierul tandari, cu convingerea ca singurul lucru intr-adevar indispensabil traiului omenesc este cafeaua, iar in prima jumatate a zilei sunt la fel de comunicativa precum camelia din ghivechiul de langa biroul meu (de fapt sunt convinsa ca la o interogare riguroasa doamna plantuta ar putea oferi mai multe informatii, si mai pertinente, decat as putea eu). 

avand in vedere inclinatiile spre despicarea firului in patru de care dispun, am analizat pe toate partile cauzele teribilelor insomnii. sunt o persoana activa, sanatoasa, fac miscare, am o alimentatie relativ sanatoasa, preocupari diverse, un psihic puternic care ma ajuta de fiecare data sa ies la suprafata daca se intampla sa nu-mi placa de mine, iubesc, nu am probleme financiare sau morale deosebite, intr-un cuvant, indeplinesc toate conditiile pentru un somn de frumusete ca la carte.  doar ca somnul nu e de acord cu mine si pace. 

bineinteles, am incercat toate solutiile care mi-au trecut prin minte pentru remedierea problemei - cele mai putin antrenante carti posibile (cu parere de rau Dle. Camus ati fost declarat castigator), ceai de tei cu miere, sauna, mai mult sport (un pic mai mult si ma inscriu la maraton), pastile cu extract de valeriana (da, exista asa ceva), numarat oi (Dle Becali, imi ofer expertiza), in fine, tot ce imaginatia sau sursele babesti au putut sa-mi furnizeze. degeaba, somnul de frumusete nu se lasa induplecat.   

si atunci, cum orice alta explicatie iese din discutie, am ajuns la concluzia ca motivul lipsei cronice de somn este ca imi sunt necesare rendez-vous-urile de fiecare noapte cu monstrii mei. in fiecare seara ma viziteaza,  in grupuri mai numeroase sau separat, cate unul. unii mi-au devenit de-a dreptul simpatici, pe altii in continuare nu vreau sa-i vad in ochi, insa s-ar parea ca asta nu e motiv de descurajare pentru ei. 

sunt monstri si monstri. monstruletii, aia mici si relativ simpatici pun sub lupa actiunile de peste zi, sau ma trag de maneca pentru eventuala lipsa de actiuni. ei vin si gasesc hibe, gafe, imi aduc argumente si unghiuri de vedere noi, si in final ne despartim prieteni pentru ca au meritul de a veni cu idei progresiste pentru a doua zi.

in schimb sunt si monstrii hidosi, perifizii, cei cu o mie de oglinzi, care ma pun fata in fata cu mine si imi pun la indoiala fundamentele existentiale. ei au neobrazarea de a afirma ca o persoana sanatoasa, activa si cu un psihic bun nu inseamna nimic. imi arata ca puntile de care ma leg pentru iesirea la suprafata sunt fragile si nesigure, ca trairile cele mai intense sunt si cele mai efemere, ca demersul de autocunoastere si definire e abia la inceput si rezultatele lui sunt incerte. 

ei imi arata ca descoperirea libertatii absolute de care dispunem vine odata cu constientizarea propriilor limite. si procesul este irevocabil, odata ce am luat cunostinta de propria-mi libertate, nu mai am posibilitatea sa gasesc justificari deterministe, dispar tapii ispasitori ai tuturor nereusitelor mele, singura responsabila pentru esec sau reusita sunt eu. iar monstrii insomniaci, nemilosii, au drept scop minimalizarea si relativizarea reusitelor de peste zi. din jocul oglinzilor imi dau o idee despre profunzimile fiintei, numai pentru a pune in evidenta, prin contrast,  superficialitatea in care ma mentin. ei bine, astia sunt monstrii cu care nu reusesc sa fac pace.

din fericire tot mai prind cateva ore de somn, iar a doua zi o iau de la capat cu cautarea fericirilor marunte si cu incercarile de intelegere a un pic mai mult decat ieri. e o lupta zilnica, dar sunt optimista. am sa-mi inving monstrii, sau, in cel mai rau caz, am sa-i adorm in extract de valeriana.

putem fi fericiti?

Pornesc de la o idee lansata de Dorian.Gray in comentariul la unul din posturile anterioare. El imi spunea ca suferinta este pana la urma cel mai profund sentiment si toti ajungem sa-l experimentam. Si tot el lega ideea de suferinta de legea lui Maslow, conform careia starea de nefericire vine din frustrarile acumulate in urma comparatiilor pe care le facem constant, mai mult sau mai putin constient, cu cei din jur.

Sunt de acord cu Dorian in ceea ce priveste universalitatea suferintei, nu si in privinta profunzimii absolute a acesteia. Intr-adevar, toti ajungem sa experimentam suferinta, mai mult, cred ca oamenii nu sunt capabili de fericire pe termen lung si ajung sa caute starile de suferinta. Suferinta predispune spre reflexie si introspectie intr-o masura mai ridicata decat fericirea, si prin asta ne ajuta in demersul de cunoastere si dezvoltare personala.

Mai mult, cred ca suferinta este necesara pentru evolutia umanitatii. In general, starile de fericire sunt insotite de o anumita auto-multumire, care pe de o parte predispune spre inactivitate (nu numai ca suntem multumiti cu ce avem, dar in incercarea de a pastra cat mai mult aceasta fericire ne ferim de la orice actiuni care ar risca tulburarea ei) precum si spre interiorizare (in individualismul nostru, tindem sa pastram fericirea pentru noi), pe cand starea de nemultumire indeamna spre comunicare, spre creativitate. In fond, cu cateva exceptii, marile opere au fost create pe fondul unor mari nemultumiri sau suferinte.

Sursa nemultumirilor si a suferintei nu este limitata insa la raportarea la mediu. Raportarea la ceilalti, constatarea esecului eforturilor de distantare, de ridicare deasupra celorlalti in calitate de Mitsein, poate constitui o sursa de suferinta, materializata in ultima instanta in ura fata de persoana la care constatam unele calitati dezirabile. Insa imi permit sa afirm ca acest tip de suferinta nu este universal. Persoanele cu o capacitate larga de intelegere nu sunt capabile de ura, si constatand calitatile superioare ale aproapelui simt mai degraba admiratie, si tind spre iubire in loc de ura. In plus, este foarte putin probabil ca scara de valori individuala sa coincida in asa masura cu a persoanelor de langa, incat sa nu gasesc o calitate compensatorie, care sa imi serveasca nevoia de distantare.

Suferinta cea mai profunda vine din nemultumirile produse de propria persoana, cu limitele ei. Ca fiinte umane, inzestrate cu constiinta, suntem produsul propriilor perceptii si in fiecare zi facem eforturi pentru dezvoltarea unui eu propriu, care sa corespunda acestor perceptii. Inevitabil, eu cel de azi am asteptari sporite fata de eu cel de ieri. In aceste conditii, sursa fericirii de azi poate parea superflua maine, sau, mai mult, se poate transforma in sursa nefericirii viitoare.

Constatarea unei limitari in dezvoltarea propriei persoane constituie o sursa de suferinta, iar depasirea acesteia ne da sentimentul unei victorii, deci al unei fericiri temporare. Ulterior, gustul victoriei se pierde iar fericirea devine vaga, moment in care ne concentram pe o noua limita care trebuie depasita, si reluam zbuciumul suferintelor produse de neputinta noastra in fata noilor provocari. Astfel, suferinta este nu numai inevitabila, dar si necesara pentru regasirea senzatiilor de fericire trecatoare. Mai mult, suferintele incercate fac posibila aprecierea fericirii la adevarata ei dimensiune.

Bineinteles, cred ca exista oameni care traiesc perioade lungi din viata intr-o stare persistenta de fericire calduta, intr-o stare de adormire placuta, multumiti de ei insisi si de cei din jur (mi-e greu totusi sa cred ca o viata intreaga poate fi traita in acest fel). Insa cele mai crunte suferinte si privilegiul a cinci minute de fericire care sa-ti umple inima sunt preferabile unei vieti caldute si monotone. In ultima instanta, eu sunt singura capabila sa definesc un sens propriei existente, si am o singura viata la dispozitie in acest scop.

Da, putem fi cu adevarat fericiti, extatici chiar, dar numai pe perioade limitate de timp si numai cu pretul unor suferinte pe masura.

din nou despre blog

abia recent mi-am facut curajul sa-mi popularizez blogul in randul prietenilor prin cateva link-uri bine plasate. ca urmare, am descoperit ca lumea care intra pe bloguri are obiceiul sa si citeasca ce se scrie pe acolo, si mai mult, mai lasa si comentarii, de unde deduc ca se citeste activ. reactia care a urmat initiativei curajoase s-a situat la capatul celalalt de pod, undeva intre panica si dorinta de a da bir cu fugitii. 

primul impuls a fost sa revad rapid postarile anterioare cu scopul de a sterge tot ce e redundant sau patetic. mi-am reconsiderat impulsul din doua motive: primul (si cel mai laudabil), din orgoliul de a tine capul sus, si de a-mi asuma atat initiativa de a scrie cat si cea de a face public acest lucru. al doilea e ca daca as fi operat o selectie realista asupra posturilor pe criteriul redundantei sau al pateticului, nu as mai fi pastrat mare lucru. decizie finala: pastram blogul, cel putin momentan.

luand decizia asta am revenit asupra considerentelor initiale prin care imi justificam crearea unui blog. poate fi foarte usor explicabila dorinta de a avea un blog prin nevoia de integrare, de a fi in rand cu lumea (dupa cum bine zicea Paul facandu-i introducerea lui John). adica toata lumea respectabila, sau cu pretentii de respectabilitate, si acces la internet isi face un blog, mai mult sau mai putin reprezentativ (vezi "mi-am tras blog, hahalelelor!"). 

o explicatie alternativa ar fi nevoia de comunicare, de socializare cel putin in lumea virtuala, in conditiile in care comunicarea din lumea reala e din ce in ce mai grabita si superficiala. pana la urma suntem fiinte sociale si avem nevoia de impartasire si confirmare a ideilor, care indiferent de valoarea lor, de la genialitate pana la banalitate, de la pretiozitate exagerata pana la exprimarea cea mai comuna, nu valoreaza nici cat o ceapa degerata daca nu sunt recunoscute. reactiile starnite confirma sau infirma aceasta valoare si incurajeaza sau condamna existenta blogului. 

din multitudinea de bloggeri, un procent infim si exclusivist au recurs la aceasta varianta de exprimare pentru simplul motiv ca au ceva de spus. ceva de o importanta (reala sau inchipuita) atat de mare incat pastrarea pentru sine ar fi fost nu numai imposibila ci si reprobabila, un act de egoism. 

in imediata apropiere sunt cei care au descoperit sau creat frumosul, iar publicarea lui prin facilitatile puse la dispozitie de o pagina de internet reprezinta un act de marinimie si de revarsare a preaplinului inimii.

in fine, explicatia cea mai sincera si aproape de adevar pe care o pot gasi este ca blogul este o modalitate de seductie. fiecare din noi, fiintele umane suntem in permanenta deschisi si dornici de a fi sedusi (Liiceanu spunea ca seductia se produce pe un fond prestabilit de asteptare nelamurita) de catre fiinte carora le recunoastem superioritatea, si in acelasi timp ne dorim sa actionam ca seducatori, fie pe taramul spiritului fie pe cel al simturilor. dincolo de marinimia cu care ne impartasim ideile sau conceptia despre frumos, exista o doza de vanitate, o dorinta de a capata o influenta asupra ideilor sau simturilor celor din jur. in cazul blogurilor, incercarea de a seduce nu vizeaza neaparat o persoana anume, ci publicul larg si eterogen care ajunge sa acceseze, intentionat sau intamplator, pagina de internet.

in cazul meu, motivul initial pentru care am inceput un blog acum un an (o-la-la, cat timp scurs si ce putine lucruri spuse!) nu s-a regasit in totalitate in nici unul din cele invocate mai sus. am pornit blogul mai degraba ca pe un jurnal intim, in care sa-mi descarc gandurile din zilele gri si sa pot reveni asupra lor in zilele negre. pe acest principiu am pastrat mult timp existenta blogului numai pentru mine, intr-o anonimitate calduta si neangajanta. eventualii cititori erau complet necunoscuti si prin urmare puteam face abstractie de ei cu mare succes. ulterior, considerentele de mai sus si-au facut simtita prezenta si am decis printr-un mare act de curaj sa trimit link-ul unor persoane apropiate. 

in momentul de fata inca oscilez intre impulsul de a sterge blogul de pe suprafata internetului (sa ma avertizati daca ajung sa ma iau prea mult in serios, si blogul va cunoaste actiunea nemiloasa a tastei Delete), si dorinta de a continua a scriu cu aceeasi sinceritate cu care ma adresam mie insami (desi acum e mult mai greu, pentru ca am devenit mult mai constienta de mine insami prin cele scrise).  momentan cea de-a doua dorinta castiga. vom vedea pentru cat timp.

zapezile copilariei

Cand eram copii prima zapada era un motiv de bucurie frenetica. O asteptam cu nerabdare toata luna noiembrie, si de obicei o gaseam intr-o dimineata cand bunica Lucretia venea si ne anunta ca "a venit iarna draguta". Noi, cele trei nepoate, saream din pat in curte direct in pijamale (lucru rapid remediat datorita puterilor coercitive nemasurate ale bunicii), si ne bucuram de aceasta prima zapada printr-o suita de exclamatii, alergaturi, tentative de oameni de zapada sau batai cu bulgari, chiar daca stratul de zapada era anemic si se topea la prima raza mai serioasa de soare.
Ne intorceam pentru micul dejun tot ca urmare de puterii discretionare cu care bunica influenta actiunile nepoatelor, intr-o stare de agitatie exaltata si cu o pofta de mancare demna de trei urmasi ai lui Pantagruel. Dupa ce reuseam sa ne potolim intr-o oarecare masura decretam solemn pe trei voci ca iarna este anotimpul nostru preferat, si eram convinse ca fara constrangerile nejustificate ale bunicii am fi putut sa ne ducem traiul in zapada, ca eschimosii.
Cu nestatornicia tipica varstei, uitam declaratiile facute in fiecare martie, cand decretam din nou la unison si pe acelasi ton convingator, ca primavara este anotimpul nostru preferat. Insa in perioada dintre cele doua declaratii ne bucuram in fiecare zi de zapada abundenta, pufoasa si de un alb cel mai alb, specifica iernilor de Dorna.
Astazi, la un moment dat, cand am aruncat o privire pe geam, am observat curtea vecinei acoperita de stratul alb al primei zapezi de noiembrie. Primul lucru care mi-a venit in minte a fost ca ar trebui sa trec pe anvelope de iarna si sa reinnoiesc polita casco. Apoi mi-am spus cu o oarecare neplacere ca probabil e destul de frig afara, si ca as putea sa imi aman treburile de rezolvat pentru maine, avand in vedere ca oricum e week-end, asa ca m-am intors glorioasa in pat cu un ceai cald si un Henry James drept companie.
Abia dupa aceste reflectii am gasit o asemanare intre curtea alba a vecinei si curtea diminetilor de noiembrie a bunicii, si m-a lovit dureros de viu dorul de Dorna si de vocile celor doua surori.
In termen de cateva secunde am simtit acut senzatia trecerii timpului, am avut constiinta felului in care timpul isi pune amprenta asupra noastra, nu numai fizic cat mai ales asupra gandurilor si sentimentelor.
E adevarat ca intelepciunea vine odata cu maturitatea, ca suntem produsul propriilor experiente si a eforturilor de invatare din experientele straine, ca fiecare zi lasa urme definitorii asupra eului personal. In incercarea de a ne defini, de a da un sens existentei noastre terestre, singura pe care o cunoastem, sondam adanc in suflet, analizam, explicam, sortam si dam deoparte sentimente superflue, cu intentia iluzorie de a descoperi si pastra esentialul.
Inevitabil, ne pierdem inocenta si capacitatea de a ne exalta in fata lucrurilor marunte. Un cost prea ridicat pentru un rezultat indepartat si nesigur.

Adam si Eva

atat de toamna

e toamna afara si in suflete, a venit noiembrie.... inevitabil. din toate lunile anului noiembrie imi e cea mai nesuferita. e cea mai anosta, rece, deprimanta, inutila luna a anului. daca as avea puteri discretionare asupra timpului, as renunta complet la ea, as trece la calendarul cu 11 luni... singurul motiv pentru care fac un compromis si o mentin in calendar sunt cei cativa prieteni care au ziua de nastere in noiembrie si care ar fi destul de dezorientati daca brusc m-as decide sa o anulez.

da, m-as lipsi bucuroasa de noiembrie. fiecare luna are semnificatia ei, este intr-un fel necesara. decembrie vine cu zapada si sarbatori, martie e cu miros de frezii, mai e soare si cald, iunie e luna mea, august - calatorii, septembrie - la rentree, octombrie mai pastreaza din moliciunea toamnei... toate lunile au ceva doar noiembrie e goala...

cred ca de asta nici nu ne impacam.. goliciunea ei imi aminteste de goliciunea mea. pentru mine noiembrie reprezinta 30 de zile de introspectie, cu fiecare zi care se scurge merg mai spre adancuri, si cu fiecare zi ma simt mai golita de continut. 

tot anul am alergat in cautarea senzatiilor, ochii au fost larg deschisi spre frumos, spre culoare, mainile au pipait avid fiecare colt ascutit, fiecare cuta de catifea, pielea calda si usor transpirata a iubitului a ramas impregnata in pielea mea, fiecare rima a inaltat sufletul spre absolut, muzica m-a insotit in cautarea de pace ca si in momentele de revolta, fiecare noua experienta s-a adaugat la zidul experientelor anterioare, dandu-i o noua forma si un nou sens.

si toate astea numai ca sa ajung din nou la noiembrie. noiembrie vine cu goliciunea ei rece, cu vidul care amplifica la nesfarsit intrebarile, intrebarea: la ce bun toate astea, Petra?

nu, clar, noiembrie nu e simpatica. nu e politicos sa vii cu asa o intrebare dupa 11 luni de cautari. nu e frumos sa-mi intinda oglinda in care si-a reflectat pentru o secunda umbra gri, ca sa zaresc contururile dezolante ale propriei goliciuni.

noiembrie e seaca, dura si intransigenta. nu ii e frica sa imi strige intrebarile in fata, chiar daca stie deja toate raspunsurile (sau lipsa lor) inca de anul trecut si de multi ani in urma. imi stie cautarile si zbuciumul continuu, si cu toate astea isi pastreaza reflexia rece si calma si cu atat mai irefutabila.

recunosc, am avut dese momente de slabiciune, m-am umilit in fata ei, am cazut in genunchi si am rugat-o sa fie umana, intelegatoare. in fond, am incercat sa-i explic: tot ce incerc in cele 11 luni din an este sa gust o farama de fericire si sa prind o urma de sens. din toate clipele de cautare au fost unele, putine, in care am gasit fericirea absoluta, fericirea care iti aduce lacrimi in ochi si iti lasa sufletul suspendat undeva intr-o realitate metafizica.  

daca nu ar fi fost noiembrie poate as fi pastrat iluzia unei reusite temporare. clipele de fericire relativa ar fi justificat toate cele 11 luni de cautare febrila, si ar fi dat un sens urmatoarelor 11 luni. dar noiembrie vine implacabila si anuleaza toate astea, inchide cercul si imi aminteste sec de absurditatea tuturor celor existente. are cruzimea de a-mi aminti de micimea si inutilitatea existentei, si savureaza cele 30 de zile de deznadejde ca pe un castig personal.

si cu toate astea nu ma pot hotari sa scot noiembrie din calendar. desi stiu ca ma intorc de unde am plecat si pe 1 decembrie trebuie sa plec din nou de la zero, sa caut noi senzatii si noi sensuri. desi 30 noiembrie ma gaseste obosita, golita, infranta si dezgustata de mine insami, nu pot sa renunt la noiembrie. 

mda.. e foarte toamna si anul asta...

 

love actually

azi vreau sa vorbesc despre iubire. vesnicul subiect, sursa tuturor placerilor si a tuturor chinurilor. ce se mai poate spune despre iubire ce nu s-a spus si rastalmacit deja de mii de ori. de ce ni se pare ca totusi, in cazul nostru, trebuie sa fie ceva aparte, ceva ce nimeni n-a simtit niciodata, desi stim ca e vechi de cand veacul si omenirea de cand e ea a tot incercat sa-i prinda sensul? poetii au cantat-o, pustnicii au renegat-o, amantii au ascuns-o, nebunii au strigat-o, si pentru toti a ramas de neinteles.

eu, precum cei din urma, cand iubesc vreau sa ies sa-mi strig iubirea pe strazi. sa uit de tot si de toate, sa impartasesc la toti cei din jurul meu din preaplinul inimii. dar ma uit in jur... lumea nu vrea sa auda de dragostea mea... mai rau, lumea o condamna....

de ce trebuie sa se supuna dragostea unor constrangeri sociale? cum poate cineva sa considere iubirea ceva nepotrivit, reprobabil? numai cine n-a iubit niciodata ar putea sa spuna ca dragostea este un lucru negativ, si atunci nu din convingere cat din frustrare.... cu toate acestea majoritatea oamenilor au simtit macar o data fiorii dragostei, si aceasta majoritate are ipocrizia sa judece sentimentele pe criterii sociale, religioase sau pretins morale.

de fapt oamenii judeca pe ceilalti ca sa-si distraga atentia de la ei insisi. putina lume are taria si sinceritatea de a privi adanc in sine insusi, pentru a-si infrunta demonii. e mai usor sa tragi oblonul peste obscuritatile proprii si sa arunci cu piatra in cel de langa... pe moment se simt bine, superiori, in special daca piatra lasa urme..

eu refuz cu incapatanare sa intru in marea majoritate principiala si riguroasa si incapabila de orice traire pasionala. eu imi privesc demonii in fata, ii iubesc in masura in care ma definesc si nu as putea trai fara ei. iubesc senzatia de cautare continua, ma arunc cu toata puterea intr-o pasiune noua, care imi prinde trupul si sufletul si ma poarta in vartejuri necontrolate. il iubesc cu frenezie pe barbatul care imi provoaca aceste trairi si care astfel ma ajuta sa ajung la mine.

si nu ma intreb ce o sa aduca ziua de maine. si nici ce cred cei din jur despre asta. si nu imi e frica de suferinta pe care as simti-o maine daca subiectul marii mele pasiuni s-ar dovedi o crunta dezamagire. atat timp cat pentru o scurta perioada din viata mea am ajuns sa simt viata la intensitate maxima, sunt recunoscatoare si savurez fiecare clipa.

es ist was es ist

Es ist Unsinn
sagt die Vernunft
Es ist was es ist
sagt die Liebe

Es ist Unglück
sagt die Berechnung
Es ist nichts als Schmerz
sagt die Angst
Es ist aussichtslos
sagt die Einsicht
Es ist was es ist
sagt die Liebe

Es ist lächerlich
sagt der Stolz
Es ist leichtsinnig
sagt die Vorsicht
Es ist unmöglich
sagt die Erfahrung
Es ist was es ist
sagt die Liebe

I recently discovered this poem of Erich Fried. There could not be anything simpler and yet more beautiful. we can't, and we mustn't try to define love.
We just have to feel it, smell it, enjoy it, touch it, laugh, cry, taste it and live it to the fullest. Reason has nothing to do with love.

Icarus

you don't have the right to judge me

i make my own choices and don't have to answer to anyone for them.

the pursuit of happiness

it's been a while since my last post.

i'll try to write my posts in English from now on, as a response to one of my friend's (an most probably my only reader) request. well, this friend of mine is the reason of this post in the first place. we're miles away, still we keep contact and talk about all imaginable things. my discussions with him usually start from weather and flowers, and go into deep waters, leaving us both with subjects to think of over night.

one of my last discussion with him started from a light talk about our sad jobs and ended with a dispute about the ever-present conflict: existentialism - determinism. although i have all the respect about his ideas and his intelligence, my existentialist nature rejects all idea of determinism in life. no matter if this idea is related to religion, nature, social environment, values, personal relations or anything else that could be brought into discussion as a justification for our actions at one point in life.

i truly believe in free will, and that human beings are the only responsible for the way their life goes. every single action we take is a matter of choice. we define our own concept of happiness, our own values, our own notions of good and bad. we set our limits to our freedom. our whole existence depends on the choices we make, and once you realize that there's no turning back.

accepting this responsibility is one of the greatest challenges in life, and realizing its whole dimensions can be the most dreadful thing one has to accept in the entire life. still, once we accept that, and the fact that this life is the only one we have and it depends only on us to find a meaning for it, it's only up to us to leave in the pursuit of happiness.

of course, happiness is a relative concept. i find it in the small things that make my spirit lift every day (either a painting or sculpture or a stain of color, either rocking and rolling on the music, an interesting chat with an witty friend, finding a brand new love in a man or woman, reviving the old love for my husband, reading a good book, finding a new idea... ). i have to achieve happiness from small things, until i will find my true meaning in life (if i ever will, if not, these small things would still worth living).

i made it a personal purpose to take the best of this life and search so many of these moments as i can.

of course, this is not always easy. i have (long) moments of dread and doubt, when i lose my meaning and hate my limits. if i get overwhelmed by dread sometimes, the reason is that i feel like losing precious time by getting trapped in daily meaningless activities, losing sight of my purpose. this is why my pursuit of happiness seems a lot like despair some times.

but these are just moments.. i leave them behind and get back on my road.

ce poti sa scrii cand n-ai nimic de spus?

nimanui... in general fericirea o tinem pentru noi, nevoia de a scrie o avem cand suntem nemultumiti. (de fapt nu ar trebui sa folosesc pluralul... eu scriu cand sunt nemultumita.. altii scriu din varii motive, multi poate pentru ca au ceva de impartasit semenilor, din convingerea ca acel ceva ar face lumea mai buna).
dar eu.. eu nu scriu pentru nimeni, eu scriu cand nu ma plac, cand soarele e gri, cand ceilalti imi sunt necunoscuti, cand buzele imi sunt inclestate. de parca o foaie de hartie (ma rog, un monitor) m-ar ajuta sa ma simt mai bine... sau poate intrebarile intr-o forma concreta isi gasesc mai usor raspunsul.. sau poate le asez ca sa uit de ele..
intrebarile...intrebarea, mereu aceeasi, in forme schimbatoare, sortita sa ramana fara raspuns, obsesiva, cu intermitente, umbrita, atenuata, schioapa.. revenind in forta, chinuitoare, aceeasi de cand lumea si mereu fara raspuns. de ce ?
toate raspunsurile demne de luat in considerare, bune sau rele, absurde sau logice, au fost date. toate drumurile spre suportabilitate deschise. carti scrise, ganduri impartasite, vieti dedicate, iluzia generozitatii, a altruismului in incercarea de a oferi un raspuns altora. toate astea fac intrebarea si mai absurda, si mai fara rost... raspunsurile altora nu vor fi niciodata multumitoare, iar cele proprii cu atat mai putin.
nu pot uita, nu ma pot eschiva, nu pot raspunde, nu pot decat sa caut. probabil maine voi gasi noi surse pentru cautare, sau chiar un indiciu. dar asta va fi maine.. azi nu ma plac deloc.

me and you

we'll always be fighting. I'll always be too passioned, you'll always be too reasonable.

nemultumire

noi, oamenii in general, ca specie inzestrata cu constiinta, suntem vesnic nemultumiti. Si cu cat realizarile sunt mai semnificative, cu atat mai nesatisfacatoare si, prin urmare, cu atat nemultumirea mai adanca si vesnica dorinta de a obtine mereu mai mult.
bineinteles, ca exponent specific si banal al umanitatii, sunt in masura sa inteleg fenomenul si chiar sa-l aprob in masura in care nemultumirea generala contribuie la progresul omenirii. daca oamenii ar fi fost multumiti de ei insisi, probabil inca ne-am inveli in piei de animale si am dormi in pesteri.
totusi, ce ne facem cu sentimentul de zadarnicie, cu disperarea de dupa fiecare realizare fada, cu lehamitea din fiecare dimineata cand suna ceasul desteptator.
azi e ziua in care as putea decide sa schimb un aspect esential al existentei mele inutile: m-as putea muta in alt oras, as putea cauta o noua iubire, mi-as putea da demisia si sa imi gasesc un nou loc de munca, in care sa-mi folosesc creativitatea la maxim. numai pentru ca dupa o perioada sa regasesc aceeasi senzatie de lehamite, si sa nu imi doresc decat sa nu trebuiasca sa ma dau jos din pat dimineata.
si, la urma urmei, trebuie sa dau dreptate constiintei care, in calitatea ei de factor obiectiv care are grija de aducerea pe calea cea dreapta si de mentinerea mea in cadrul fiintelor sociale, imi atrage atentia ca nici nu am de ce sa ma plang. comparativ cu 75% din oamenii pe care ii vad in jurul meu am o existenta fericita. in zilele de inconstienta in care nu simt dorul de duca, intorc spatele golului si redescopar bucuria lucrurilor marunte, chiar imi spun ca o duc destul de bine. totul e sa gasesc un mod de a prelungi zilele astea...

ieri

Te-am alungat din inima mea, te-am batut cu pietre, am avut cruzimea de a privi in fata toata natura ta umana si de a accentua o realitate in discordanta cu sentimentele mele (sentimentele nu au niciodata legatura cu realitate, nu iubim pe cei merituosi). Reusisem... a fost greu, terifiant, fiecare piatra aruncata lasa urme adanci in vintre, dar eram convinsa ca am reusit.
eram mandra de fiinta mea rationala triumfanta, care privea de sus, cu o rece superioritate, fiinta sentimentala incompleta si invinsa. zilnic imi repetam toate motivele pentru care trebuia sa ma bucur de viata mea banala, de fericirea mea banala, din care nu lipseau nici unul din elementele necesare dar nu obligatorii pentru un trai linistit pana la adanci batraneti.
asta pana ieri...... ieri.......te-am auzit.