am vazut ieri filmul din titlu, regizat de Woody Allen, in care main star e Larry David. Absolut genial! caracteristic pentru Woody Allen, cu umorul si sarcasmul sau, si in acelasi timp optimist, tonic si chiar romantic, as putea spune.
Larry David il inlocuieste perfect pe Woody insusi, in rolul mizantropului cinic, plin de frustrari si ipohondru, care simte o placere rautacioasa in a aduce inconvenientele lumii asteia in atentia celor din jur, in cel mai lipsit de subtilitati mod posibil.
ma regasesc perfect in filosofia personajului principal - esti liber sa faci orice ca sa iti gasesti fericirea, atata timp cat nu faci rau altora. viata oricum e scurta si goala, asa ca singura modalitate de a o umple e iubirea. iar in privinta asta nu sunt limite.
trailer:
as lasa postul asta neterminat daca nu m-as declara fan inflacarat al lui Woody Allen (in cazul in care mai e careva care nu si-a dat seama). aproape toate filmele lui mi-au ramas in suflet (zic aproape, pentru ca nu m-a convins Cassandra's dream). Printre favorite sunt Annie Hall, Manhattan, Crimes and Misdemeanors, Husbands and Wives,Match Point, and so on...
sâmbătă, 29 mai 2010
joi, 27 mai 2010
Sebastian
speaking of which, daca nu ati vazut Velvet Goldmine e musai sa puneti ochiul sa-l vedeti.
luni, 24 mai 2010
perpetuum mobile
Pasesc.. pun un picior inaintea celuilalt, usor, mai intai varful, cu grija, asez apoi toata talpa, imi gasesc echilibrul, expir...ma uit in jos, in laturi, pe langa sarma subtire.. simt o ameteala usoara si imi ridic privirea. In fata linia se pierde serpuind, o vad cum se ridica si se incovoaie pe alocuri, cum se ingusteaza si presimtirea drumului ma nelinisteste.
Trebuie sa plec, trebuie sa plec... nu intelegi? Raman fara timp si fara mine, si mai am atat de mult de mers. Mi-a fost bine aici. Ma oprisem iar iubirea ta imi tinea de cald, si te-am iubit atat de mult incat nu am simtit alunecarea. Inchisesem cu buna stiinta ferestrele spre lume, ignoram gravitatia si luam in ras maniheistii, in noaptea aceea nu mai exista bine sau rau, rece sau cald, eu sau tu...
trezirea a fost dureroasa, nu ma mai cunosteai iar cuvintele mi se intorceau neputincioase. Si am inteles ca trebuie sa urc inapoi, sa-mi regasesc dualitatea si echilibrul.
Tinta nu importa, doar drumul.. Imi simt gleznele incalzite si in urechi imi suna un ritm cunoscut, devin aponderala si agila, pasii imi devin tot mai usori si mai siguri. Sarma vibreaza sub talpi iar eu alerg, dansez ... pe langa mine se perinda grupuri zgomotoase, pusti teribilisti pe role, trec in viteza, ma inconjoara, dau rotocoale si dispar intr-un vartej nebun. Cupluri calme si absorbite, tinandu-se de mana si impartind un zambet care acum mi-e strain, fara sa ma vada si nestiind ca sunt vazuti. Oameni preocupati, apasati de un cotidian gri si anost, cu privirea in pamant si fruntea incretita, care demult au uitat cum e dansul pe sarma. Si ii vad si pe cei care refuza dansul, vesnic revoltatii sau nostalgicii suicidului, mereu nefericiti dar lipsiti de curaj si cu atat mai scarbiti. Dedesubt e multimea, galagioasa si frivola, cu mana pe telecomanda si ochii orbi, care nici nu banuie paienjenisul de deasupra capetelor.
Las in urma campuri, trec prin paduri reci si cetoase. Din trupul iubirii cazute vad cum cresc fire de iarba, deasa si frematatoare, iar eu imi imbat ochii de verde si pasesc mai departe. Ma uit din ce in ce mai putin inapoi, adancimile nu imi mai provoaca ameteli. Ba chiar, imi face placere sa cochetez cu abisul. Trimit o privire straina inspre suflet, il cercetez si il gasesc imbogatit, imi incalzesc degetele inghetate si zambesc anticipativ. Salut in graba pasiunile latente, le arunc doar o privire complice si o promisiune tacita. Si ma intorc spre idei, pe unele le frunzaresc, asupra altora ma aplec cu statornicie, le iau cu mine si alerg din nou.
Stiu ca am sa ma opresc din nou, ca am sa ma impotmolesc, am sa obosesc sau ca, de dragul unei noi iubiri, am sa pierd ritmul voit. Dar acum drumul ma incanta, privirea sare cu repeziciune de la o borna la alta, ma pierd si ma regasesc la fiecare cotitura. Ma captiveaza promisiunile ascunse dupa cladiri, copaci sau umbre. Dansul e starea mea naturala.
joi, 20 mai 2010
Safta
weekendul trecut am fost la Bucuresti, pe motiv de concert de rockeri satanisti, dupa cum anuntam anterior intr-un post care a starnit reactii triste (trebuie sa zic aici: cei cu idei radicale, care se iau prea in serios sunt liberi sa citeasca orice alte bloguri in afara de asta mic al meu. Blogosfera e, Slava Domnului, mare si eclectica, poate gasi oricine idei cu care sa rezoneze. In rest, ma avant cu placere in discutii si polemici, cu conditia sa nu ne pierdem simtul umorului sau al ridicolului).
Concertul a fost absolut demential, am cantat (a se citi urlat) cat ne-au tinut puterile, am interactionat cu omuleti de toate varstele, suspect de prietenosi si zambitori pentru niste satanisti care se aflau, si ne-am facut déjà planuri pentru finalul lui iunie.
Dar concertul a fost doar unul din punctele tari ale weekendului. In plus ne-am intalnit cu Nico, Danutz si Ilhan, am povestit si ne-am facut de cap, si, cel mai important, am cunoscut-o pe SAFTA. Ca sa intelegeti magnitudinea evenimentului, trebuie sa va povestesc cine e Safta.
Ma suna Nico acum vreo doua saptamani, cu o voce teribil de incantata, sa ma anunte vestea cea mare: o sa aiba o fetitaaaa!!! noroc ca stateam pe scaun! Am facut rapid o rememorare a ultimelor noutati din partea lui Nico, dar n-am gasit nici un indiciu care sa justifice o asemenea veste, asa ca am solicitat informatii suplimentare. Am aflat ca Nico era pe cale sa se procopseasca cu un pui de teckel, care era (citez) cea mai scumpa, si mai frumoasa, si mai draguta, si mai desteapta, si mai.. si mai.. creatura din lume.
Recunosc ca potopul de epitete si hlizeala de la telefon m-au dus cu gandul la glumita de mai jos:
doar ca de data asta era vorba de un catel.
Dupa ce s-a potolit un pic, Nico ne-a acordat, mie si lui Dani, marea onoare de a fi nasele “fetitei”. Noi, coplesite de responsabilitatea noii pozitii, am purces la un brainstorming care s-a finalizat intr-o seara la un pahar de afinata, cu urarea traditionala “Sa traiasca Safta!”. (urarea e pour les connaisseurs, mai précis pentru cei care il cunosc pe Gica Patza. Pentru cei care nu-l cunosc, am sa revin alta data cu detalii).
Urarea s-a dovedit revelatoare, dar ne-am lovit de opozitia “mamicii” indignate. Cum ca ce fel de nume e asta (numele ideal, argumenteaza nasele), cum ca ne batem joc de scumpetea de catel (n-am indrazni niciodata, se jura nasele), cum ca or sa rada oamenii de ea in parc (numai sa ne spui care, se infurie nasele). Intr-un final, dupa un weekend de parlamentari, nasele au avut castig de cauza.
Eii, si in weekend am avut ocazia sa ne cunoastem personal fina. Si am experimentat tot personal fenomenul pierderii oricaror urme de ratiune si judecata sanatoasa. Pai Safta n-avea nici o legatura cu ce-mi imaginasem eu. In primul rand eu ma gandeam la un caine si am gasit o aratare mica, lunguiata si agitata care ne-a cucerit pe loc. Plus ca, fara urma de indoiala, nu se gaseste caine care sa isi rastoarne apa, sa roada papucii, sa iti roada degetele si a iti linga nasul, sa nimereasca din prima baia sau sa alerge prin iarba cum o face SAFTA! Clar cea mai scumpa, desteapta si cea mai frumoasa fetita din lume (ptiu, ptiu!).
Si faptul e dovedit de reactia omuletilor (probabil si ei posesori de caini) din parc. Asa se pierdeau cu firea ca mie si lui Dani ne-a venit ideea sa ne scoatem papagalii prin parc, poate ne extindem posibilitatile de socializare. Clar, daca un caine ne aduce in starea asta, nu mai raspundem de noi pentru cand o avea vreuna din noi un tzanc.
joi, 13 mai 2010
luni, 10 mai 2010
cuvintele
trec pe langa cuvinte, uneori, cu o lejeritate nepasatoare, le arunc cu neglijenta in conversatii sociale frivole, ma joc cu asocieri neasteptate si las frazele sa alunece usuratice ca duminicile de vara. ma amuza jocul si sar de la o idee la alta, tratez cuvintele cu familiaritatea si lipsa de protocol pe care ti le permit prietenii vechi.
in astfel de situatii ele nu isi pastreaza decat un minim de semnificatii, cat pentru a-si indeplini onorabil rolul de mijlocitori. cu cat dialogul e mai absurd cu atat placerea conversatiei creste, cuvintele tropaie si zumzaie si incerc o placere anticipativa in fata inlantuirii de idei, ca atunci cand deschid un cadou. fug cu buna stiinta de subiectele serioase si aleg termenii cei mai echivoci, sau, pur si simplu, cei mai antagonici.
si apoi dau de cate un cuvant sau o expresie care ma opreste locului, trezind imagini, stari sau ganduri aparte. ma minunez ca un copil de posibilitatile infinite ale limbii romane, de profunzimea, esteticul sau dramatismul unor expresii aruncate in joaca.
Dani spune: "esti praf", si eu imi imaginez cum interlocutorul se descompune in mii de particule uscate, care incep sa se desprinda una cate una, sa se lase purtate de curentii de aer, si sa se aseze peste tot in casa, pe mobila, pe jos, pe ceilalti. unul incepe sa stranute, si atunci inteleg cum cineva poate avea alergie la o persoana. mi se pare ca gandurile persoanei respective sunt la fel de usoare si volatile, mii de cuvinte micute care zboara dezordonat si din care unele par pretioase intr-o raza de soare. si ma gandesc ca, daca vreau, pot sa pastrez un pic din persoanele care trec pe la mine la radacina unei flori sau sa caut urme de idei in sacul de la aspirator.
sau, cand eram copii, bunica obisnuia sa tranteasca un "blidul si lingura!" care exprima starea ei de maxima enervare. si eu vedeam sute de castroane de tabla cu smaltul sarit si cu linguri grele, ruginite, care bateau amenintator la unison, intr-un ritm direct proportional cu supararea bunicii si cu dimensiunile faptei comise de noi.
in astfel de situatii ele nu isi pastreaza decat un minim de semnificatii, cat pentru a-si indeplini onorabil rolul de mijlocitori. cu cat dialogul e mai absurd cu atat placerea conversatiei creste, cuvintele tropaie si zumzaie si incerc o placere anticipativa in fata inlantuirii de idei, ca atunci cand deschid un cadou. fug cu buna stiinta de subiectele serioase si aleg termenii cei mai echivoci, sau, pur si simplu, cei mai antagonici.
si apoi dau de cate un cuvant sau o expresie care ma opreste locului, trezind imagini, stari sau ganduri aparte. ma minunez ca un copil de posibilitatile infinite ale limbii romane, de profunzimea, esteticul sau dramatismul unor expresii aruncate in joaca.
Dani spune: "esti praf", si eu imi imaginez cum interlocutorul se descompune in mii de particule uscate, care incep sa se desprinda una cate una, sa se lase purtate de curentii de aer, si sa se aseze peste tot in casa, pe mobila, pe jos, pe ceilalti. unul incepe sa stranute, si atunci inteleg cum cineva poate avea alergie la o persoana. mi se pare ca gandurile persoanei respective sunt la fel de usoare si volatile, mii de cuvinte micute care zboara dezordonat si din care unele par pretioase intr-o raza de soare. si ma gandesc ca, daca vreau, pot sa pastrez un pic din persoanele care trec pe la mine la radacina unei flori sau sa caut urme de idei in sacul de la aspirator.
sau, cand eram copii, bunica obisnuia sa tranteasca un "blidul si lingura!" care exprima starea ei de maxima enervare. si eu vedeam sute de castroane de tabla cu smaltul sarit si cu linguri grele, ruginite, care bateau amenintator la unison, intr-un ritm direct proportional cu supararea bunicii si cu dimensiunile faptei comise de noi.
imi plac cuvintele muzicale, cu rezonanta aparte. imi plac, spre exemplu, "reverberatie" sau "rostopasca" sau "farmazoana", si incerc sa le introduc in conversatie doar pentru a le auzi cum se rostogolesc prin aer, spre mirarea celor care preiau discutia literalmente.
uneori retin vorbe cu talc, descoperite intamplator in valtoarea discutiei, ghicind adevaruri adanci in spatele frazelor aruncate cu usurinta, si revin mai tarziu asupra lor pentr a le cerceta sensul amanuntit, in tihna. semnificatiile descoperite ma umplu de multumire, ca o investitie care si-a dovedit oportunitatea.
de multe ori ma mira reactiile provocate de niste simple cuvinte, si atunci le inteleg puterea si intrevad enormitatile pe care sunt in stare sa le provoace. dar, pentru mine, cuvintele raman de cele mai multe ori prieteni de joaca, sagalnici, iluzorii si nestatornici.
duminică, 9 mai 2010
marți, 4 mai 2010
Vous allez voir ce que vous allez voir
Un homme barbu marche sur l'eau
Où est la merveille des merveilles
Le miracle annoncé plus haut ?
pentru ca de atatea ori alergam dupa idei de tot soiul si trecem cu vederea frumosul aflat la distanta de o mana intinsa.
ps: Monsieur Prevert e responsabil cu versurile.
vineri, 30 aprilie 2010
printre carti
in ultima vreme, pentru ca s-ar parea ca internetul nu este atotcuprinzator, am inceput sa petrec serile in sala de lectura de la BCU. recunosc ca nu mai calcasem printr-o sala de lectura de cativa ani, prin urmare in primele seri incercam o oarecare sovaiala si emotie.
call me a nerd, dar intotdeauna mi-a placut atmosfera linistita si cartureasca a bibliotecilor. cladirea racoroasa, protejata de zidurile groase din piatra, scarile in spirala ingusta, holurile lungi, inaccesibile, care in imaginatia mea, duc spre camere semiobscure adapostind o mica parte din stiinta lumii, toate imi inspira un simtamant similar cu cel pe care il incerc cand intru intr-o biserica.
desi nu ma consider o persoana religioasa, de fiecare data cand intru intr-o biserica, indiferent ca e vorba de una micuta de tara sau o catedrala bogat ornamentata, de o biserca ortodoxa, una catolica, sau de o pagoda, ma simt marunta si incerc sa imi reduc miscarile si vorbele la minim. acelasi sentiment de micime il incerc in biblioteca, in proximitatea culturii, sau in fata unei opere de arta. si de fiecare data e insotit de bucuria privilegiului de a fi primita in preajma culturii, a artei sau religiei, cu toate oportunitatile care mi se deschid pe aceasta cale. am impresia ca intr-un astfel de loc ma pot astepta oricand la o descoperire, o stare, o revelatie care sa-mi influenteze tot restul zilelor. desi probabil in realitate nimeni nu sesizeaza prezenta mea, eu incerc intotdeauna un sentiment de apartenenta si intelegere tacita, si imi e clar ca toti mi-s prieteni.
imi plac mirosul prafuit si racoarea din sala, fosnetul cartilor si linistea concentrata din jur. spatiul salii de lectura, in ciuda calculatoarelor care au patruns relativ recent, este unul atemporal. daca am sa intru aici peste 20 sau 30 de ani sunt convinsa ca am sa gasesc acelasi aer prafuit si aceeasi atmosfera livresca, si asta imi da o senzatie de incredere si siguranta. ca si cum m-as intoarce acasa la Neagra, dupa ani de cutreierat aiurea, ca sa gasesc lucrurile neschimbate, poate doar usor prafuite de vreme.
call me a nerd, dar intotdeauna mi-a placut atmosfera linistita si cartureasca a bibliotecilor. cladirea racoroasa, protejata de zidurile groase din piatra, scarile in spirala ingusta, holurile lungi, inaccesibile, care in imaginatia mea, duc spre camere semiobscure adapostind o mica parte din stiinta lumii, toate imi inspira un simtamant similar cu cel pe care il incerc cand intru intr-o biserica.
desi nu ma consider o persoana religioasa, de fiecare data cand intru intr-o biserica, indiferent ca e vorba de una micuta de tara sau o catedrala bogat ornamentata, de o biserca ortodoxa, una catolica, sau de o pagoda, ma simt marunta si incerc sa imi reduc miscarile si vorbele la minim. acelasi sentiment de micime il incerc in biblioteca, in proximitatea culturii, sau in fata unei opere de arta. si de fiecare data e insotit de bucuria privilegiului de a fi primita in preajma culturii, a artei sau religiei, cu toate oportunitatile care mi se deschid pe aceasta cale. am impresia ca intr-un astfel de loc ma pot astepta oricand la o descoperire, o stare, o revelatie care sa-mi influenteze tot restul zilelor. desi probabil in realitate nimeni nu sesizeaza prezenta mea, eu incerc intotdeauna un sentiment de apartenenta si intelegere tacita, si imi e clar ca toti mi-s prieteni.
imi plac mirosul prafuit si racoarea din sala, fosnetul cartilor si linistea concentrata din jur. spatiul salii de lectura, in ciuda calculatoarelor care au patruns relativ recent, este unul atemporal. daca am sa intru aici peste 20 sau 30 de ani sunt convinsa ca am sa gasesc acelasi aer prafuit si aceeasi atmosfera livresca, si asta imi da o senzatie de incredere si siguranta. ca si cum m-as intoarce acasa la Neagra, dupa ani de cutreierat aiurea, ca sa gasesc lucrurile neschimbate, poate doar usor prafuite de vreme.
--
vineri, 23 aprilie 2010
je suis roumaine madame, monsieur
noua mea achizitie e cartea Hertei Muller "Regele se-nclina si ucide". ce m-a convins a fost lectura unui capitol cat stateam in librarie si asteptam sa fie gasita o alta carte (care in final s-a dovedit de negasit). prin urmare, in loc sa cumpar cadoul dupa care venisem, m-am auto-cadorisit. si, as adauga, bine am facut, pentru ca lectura se anunta plina de ispite cu darul de a ma distrage de la activitati necesare dar mai putin ispititoare.
capitolul pe care l-am parcurs in librarie e cel in care Herta ajunge in Germania si se vede nevoita a se confrunta cu prejudecatile si privirile intrebatoare ale persoanelor cu care intra in contact, de la vanzatorii din magazine la prieteni sau simpla lume de pe strada. Herta reuseste sa transpuna perfect pe hartie complexul romanesc, de cetatean al unei tari cu economie in vesnica tranzitie si cu o imagine cam obscura pentru mandrul si ignorantul cetatean vest-european al clasei de mijloc.
cat de cunoscut imi e tonul de mila amestecata cu bunavointa cu care reactioneaza vesticii cand afla de sorgintea romaneasca a subsemnatei, ton de natura sa provoace o reactie de revolta amestecata cu stanjeneala si simpatie. cam multe sentimente contradictorii intr-o singura reactie, recunosc, si inca nu descriu complet starea incercata. primul impuls era al unei revolte (retinute), o reactie de genul "n-am nevoie de mila si bunavointa voastra! in fond imi cunosc limitele dar si atu-urile si stiu ca ma pot masura linistita cu multi dintre voi."
in acelasi timp, realizez ca imaginea nefavorabila e in mare parte justificata de situatia vesnic incerta a economiei romanesti, de spiritul balcanic si coruptia clasei politice, de navala de co-nationali mai mult sau mai putin colorati care au lovit zdravan in imaginea externa (vezi un episod gen "salutul romanesc" care are un impact media mult mai larg decat vor reusi vreodata Cioran sau Perjovschi, bunaoara), si ma gandesc ca bietul vest-european al clasei de mijloc n-are nici o vina pentru imaginea proasta de care "beneficiem". epifania este insotita de o senzatie de stanjeneala si de o pornire spre smerenie si justificare.
si odata cu consideratiile de mai sus incerc si un sentiment de simpatie ca raspuns la bunavointa vizibila a interlocutorului (mentionez ca majoritatea vest-europenilor cu care am intrat in contact, si slava Domnului, am intrat in contact cu destui, sunt deschisi si binevoitori. rar am intalnit atitudini de dispret sau respingere, si cred ca astfel de atitudini se gasesc prin populatia de la un nivel mai de jos, ca si la noi si ca peste tot, de altfel).
cu timpul, probabil si datorita activitatii in comertul international, care imi prilejuieste cotacte cu oameni de nationalitati si tipologii diferite, senzatia constiintei de sine si sentimentele descrise mai sus s-au mai diminuat. dar asta nu inseamna ca dispare problema perceptiei pe care locuitorii statelor "civilizate" o au referitor la natia noastra glorioasa. si probabil nici n-o sa dispara prea curand. singurul lucru pe care il putem face e sa incercam sa ne cream o imagine pozitiva unul cate unul, la nivel individual, si sa ne amintim ca suntem in primul rand oameni si abia apoi nationalitati.
capitolul pe care l-am parcurs in librarie e cel in care Herta ajunge in Germania si se vede nevoita a se confrunta cu prejudecatile si privirile intrebatoare ale persoanelor cu care intra in contact, de la vanzatorii din magazine la prieteni sau simpla lume de pe strada. Herta reuseste sa transpuna perfect pe hartie complexul romanesc, de cetatean al unei tari cu economie in vesnica tranzitie si cu o imagine cam obscura pentru mandrul si ignorantul cetatean vest-european al clasei de mijloc.
cat de cunoscut imi e tonul de mila amestecata cu bunavointa cu care reactioneaza vesticii cand afla de sorgintea romaneasca a subsemnatei, ton de natura sa provoace o reactie de revolta amestecata cu stanjeneala si simpatie. cam multe sentimente contradictorii intr-o singura reactie, recunosc, si inca nu descriu complet starea incercata. primul impuls era al unei revolte (retinute), o reactie de genul "n-am nevoie de mila si bunavointa voastra! in fond imi cunosc limitele dar si atu-urile si stiu ca ma pot masura linistita cu multi dintre voi."
in acelasi timp, realizez ca imaginea nefavorabila e in mare parte justificata de situatia vesnic incerta a economiei romanesti, de spiritul balcanic si coruptia clasei politice, de navala de co-nationali mai mult sau mai putin colorati care au lovit zdravan in imaginea externa (vezi un episod gen "salutul romanesc" care are un impact media mult mai larg decat vor reusi vreodata Cioran sau Perjovschi, bunaoara), si ma gandesc ca bietul vest-european al clasei de mijloc n-are nici o vina pentru imaginea proasta de care "beneficiem". epifania este insotita de o senzatie de stanjeneala si de o pornire spre smerenie si justificare.
si odata cu consideratiile de mai sus incerc si un sentiment de simpatie ca raspuns la bunavointa vizibila a interlocutorului (mentionez ca majoritatea vest-europenilor cu care am intrat in contact, si slava Domnului, am intrat in contact cu destui, sunt deschisi si binevoitori. rar am intalnit atitudini de dispret sau respingere, si cred ca astfel de atitudini se gasesc prin populatia de la un nivel mai de jos, ca si la noi si ca peste tot, de altfel).
cu timpul, probabil si datorita activitatii in comertul international, care imi prilejuieste cotacte cu oameni de nationalitati si tipologii diferite, senzatia constiintei de sine si sentimentele descrise mai sus s-au mai diminuat. dar asta nu inseamna ca dispare problema perceptiei pe care locuitorii statelor "civilizate" o au referitor la natia noastra glorioasa. si probabil nici n-o sa dispara prea curand. singurul lucru pe care il putem face e sa incercam sa ne cream o imagine pozitiva unul cate unul, la nivel individual, si sa ne amintim ca suntem in primul rand oameni si abia apoi nationalitati.
duminică, 18 aprilie 2010
vineri, 16 aprilie 2010
i can't get no...
laaaadiiesss and gentlemeeeenn,
may i present you, today, miss polly jean and bjork, in an outstanding performance:
may i present you, today, miss polly jean and bjork, in an outstanding performance:
duminică, 11 aprilie 2010
you have 0 friends
n-am sa fiu ipocrita, va spun de la bun inceput ca am cont pe facebook, ba am mai adaugat si poze si am mai si comentat pe la profilele unor prieteni pe care nu i-am vazut in real life de multisor. incerc totusi, pe cat se poate, sa imi traiesc viata in afara realitatii virtuale (poftim oximoron!), asa ca (macar) nu m-am apucat sa imi construiesc ferme sau sa trimit pupici impersonali prin tot soiul de aplicatii dubioase prietenilor.
pana la urma nu am de ales, trebuie sa recunosc ca internetul incepe sa ocupe un loc din ce in ce mai important in vietile noastre (blogul asta ar fi un prim semn de recunoastere). am remarcat de ceva timp ca, daca pot sa ma lipsesc fara nici un regret de multe beneficii ale tehnologiei moderne (am si uitat cum se da drumul la televizor, spre exemplu), intru intr-un soi de sevraj dupa cate o saptamana in care n-am avut acces la e-mail, iar sursele preferate de documentare la care apelez in caz de oarece curiozitati ontologice sunt google, wikipedia sau hotnews.
bun bun, n-am sa ma opun progresului tehnologic si sa recomand scrisorile parfumate si cu lacrimi picurate in focul creatiei sau coatele tocite in biblioteca pentru orice nelamurire intelectuala (in fond coloana sufera la fel de mult cocosata pe o carte sau in fata unui monitor, asa ca daca sursa e veridica e la fel de bine primita), dar trebuie pastrat un simt al realitatii (si nu a celei virtuale). dupa cum vad eu lucrurile, internetul trebuie sa ramana o sursa de documentare, o optiune la indemana pentru comunicare, un mod de amuzare, destindere, etc.. dar in nici un caz un mod de viata.
unul din cei mai activi din lista mea de prieteni de pe facebook este un omulet pe care nici macar nu-l cunosc. ce cauta la prieteni? o sa ma intrebati.. ei bine, si eu ma intreb la fel. a fost printre primii care m-au adaugat in lista in zilele mele de ucenicie in ale maretei retele sociale, asa ca am presupus ca l-oi fi stiind eu de undeva, ca ma lasa memoria si ca ar fi extrem de nepoliticos sa resping cu cruzime cererea sincera de prietenie.
doar de curand am avut curiozitatea sa intru pe profilul lui, ca sa descopar ca omul are 4824 de prieteni! si o lista intreaga de site-uri pe care e prezent, gen linkedin, twitter (btw, asta e un site a carui utilitate n-am sa o pricep niciodata), aiesec si multe altele pe care n-am reusit sa le retin. normal ca m-am intrebat, pe de o parte, cu cati din cei 4824 prieteni a avut contact vizual in viata reala si cati dintre ei give a damn, vorba englezului, despre ce se intampla cu omuletul nostru. in acelasi timp, m-am minunat cand naiba mai are timp sa si traiasca omul asta, cu atat amar de activitate on line.
asadar, pana reusesc eu sa ma prind cum se scot prietenii din lista de facebook (ca pana acum n-am facut decat sa adaug cu mare spor), ma intreb cati prieteni virtuali echivaleaza unul in carne si oase. un prieten pe care sa poti sa-l suni noaptea cand te iau depresiile, sau pentru care te-ai urca in primul tren numai ca sa va imbatati dupa o despartire si sa impartiti un servetel pentru muci si lacrimi si un borcan de muraturi a doua zi. eu cred ca as putea trai totusi cu stigmatul "0 friends on facebook".
foarte tare episodul din South Park pe tema asta. il gasiti aici: http://www.southparkstudios.com/episodes/267112
pana la urma nu am de ales, trebuie sa recunosc ca internetul incepe sa ocupe un loc din ce in ce mai important in vietile noastre (blogul asta ar fi un prim semn de recunoastere). am remarcat de ceva timp ca, daca pot sa ma lipsesc fara nici un regret de multe beneficii ale tehnologiei moderne (am si uitat cum se da drumul la televizor, spre exemplu), intru intr-un soi de sevraj dupa cate o saptamana in care n-am avut acces la e-mail, iar sursele preferate de documentare la care apelez in caz de oarece curiozitati ontologice sunt google, wikipedia sau hotnews.
bun bun, n-am sa ma opun progresului tehnologic si sa recomand scrisorile parfumate si cu lacrimi picurate in focul creatiei sau coatele tocite in biblioteca pentru orice nelamurire intelectuala (in fond coloana sufera la fel de mult cocosata pe o carte sau in fata unui monitor, asa ca daca sursa e veridica e la fel de bine primita), dar trebuie pastrat un simt al realitatii (si nu a celei virtuale). dupa cum vad eu lucrurile, internetul trebuie sa ramana o sursa de documentare, o optiune la indemana pentru comunicare, un mod de amuzare, destindere, etc.. dar in nici un caz un mod de viata.
unul din cei mai activi din lista mea de prieteni de pe facebook este un omulet pe care nici macar nu-l cunosc. ce cauta la prieteni? o sa ma intrebati.. ei bine, si eu ma intreb la fel. a fost printre primii care m-au adaugat in lista in zilele mele de ucenicie in ale maretei retele sociale, asa ca am presupus ca l-oi fi stiind eu de undeva, ca ma lasa memoria si ca ar fi extrem de nepoliticos sa resping cu cruzime cererea sincera de prietenie.
doar de curand am avut curiozitatea sa intru pe profilul lui, ca sa descopar ca omul are 4824 de prieteni! si o lista intreaga de site-uri pe care e prezent, gen linkedin, twitter (btw, asta e un site a carui utilitate n-am sa o pricep niciodata), aiesec si multe altele pe care n-am reusit sa le retin. normal ca m-am intrebat, pe de o parte, cu cati din cei 4824 prieteni a avut contact vizual in viata reala si cati dintre ei give a damn, vorba englezului, despre ce se intampla cu omuletul nostru. in acelasi timp, m-am minunat cand naiba mai are timp sa si traiasca omul asta, cu atat amar de activitate on line.
asadar, pana reusesc eu sa ma prind cum se scot prietenii din lista de facebook (ca pana acum n-am facut decat sa adaug cu mare spor), ma intreb cati prieteni virtuali echivaleaza unul in carne si oase. un prieten pe care sa poti sa-l suni noaptea cand te iau depresiile, sau pentru care te-ai urca in primul tren numai ca sa va imbatati dupa o despartire si sa impartiti un servetel pentru muci si lacrimi si un borcan de muraturi a doua zi. eu cred ca as putea trai totusi cu stigmatul "0 friends on facebook".
foarte tare episodul din South Park pe tema asta. il gasiti aici: http://www.southparkstudios.com/episodes/267112
sâmbătă, 10 aprilie 2010
rock de sambata
periodic trec prin tot felul de obsesii muzicale. descopar sau imi amintesc de cate o trupa sau o melodie, si o ascult pana nu mai vreau sa aud de ea. de o bucata de vreme ascult obsesiv disturbed, si inca n-am ajuns la saturatie. stiu ca nu sunt de cine stie ce profunzime, dar suna al naibii de bine. luati deci de ascultati:
vineri, 9 aprilie 2010
spring fever
primavara vine intotdeauna la mine cu un soi de lejeritate a fiintei. in fiecare martie imi cresc aripi si imi devine dintr-o data foarte clar ca orice e nu numai posibil dar si probabil. daca, spre exemplu, mi-ar trece prin cap sa trag o fuga maine pana pe luna, gravitatia, cele cateva sute de mii de kilometri sau costurile n-ar fi niste dificultati insurmontabile. dintr-o data observ o multime de oportunitati care stateau la distanta de o mana intinsa si pe care printr-o miopie iernatica le-am trecut cu vederea.
dintr-o data timpul se restrange si nu mai incape multitudinea de activitati de care trebuie neaparat sa ma ocup. acum ar fi cazul sa ma plateasca cineva pentru 8 ore de cutreierat aiurea, citit, vazut, ascultat, gandit, sporovait cu prietenii si alte preocupari stimulatoare pentru spirit si dispozitie in locul celor 8 ore de birou. daca e un punct de vedere in care sunt de acord cu Cioran, ar fi cum ca munca indobitoceste. atat timp si energie irosite in activitati repetitive, destinate in cea mai mare parte umplerii buzunarelor si stomacelor inseamna moarte sigura si lenta a neuronilor si entuziasmului.
paranteza: in general, citesc pe Cioran cu admiratie pentru lirismul de inceput, pentru stilul literar rafinat de mai tarziu, pentru abundenta de idei, spiritul neiertator si simtul umorului pe care il gasesc printre randuri. insa nu pot sa ader la ideile lui directoare, mai ales primavara. optimismul organic si refuzul constient de a ma lasa ademenita de tragismul vietii ma impiedica. in plus, niciodata nu am reusit, sau vrut, sa ma iau, pe mine insami sau viata, prea in serios. cred ca simtul umorului este primul semn indispensabil de inteligenta si il prefer oricand pe Epicur lui Platon, bunaoara.
revenind la usuratatea primaverii, constat in ultimul timp unele modificari fiziologice vizibile. colturile gurii mi se duc mai tot timpul si incontrolabil spre urechi, cele riduri, cearcane sau kilograme in plus atat de evidente pe timp de iarna devin neobservabile peste noapte, 6 ore de somn devin echivalentul unei nopti intregi, fiecare nerv se nelinisteste si inverzesc odata cu teiul (sau ce-o fi el) din fata geamului de la bucatarie. imi sfaraie tot felul de idei prin creier si prin varful degetelor, idei pe care le primesc cu tot entuziasmul si la fel de repede le abandonez pentru altele mai promitatoare. sper ca toate astea sa se concretizeze in ceva mai multe idei puse pe hartie si poate vreo doua si pe blog, spre luarea aminte a publicului care n-are altceva mai bun de facut decat sa piarda vremea pe net.
dintr-o data timpul se restrange si nu mai incape multitudinea de activitati de care trebuie neaparat sa ma ocup. acum ar fi cazul sa ma plateasca cineva pentru 8 ore de cutreierat aiurea, citit, vazut, ascultat, gandit, sporovait cu prietenii si alte preocupari stimulatoare pentru spirit si dispozitie in locul celor 8 ore de birou. daca e un punct de vedere in care sunt de acord cu Cioran, ar fi cum ca munca indobitoceste. atat timp si energie irosite in activitati repetitive, destinate in cea mai mare parte umplerii buzunarelor si stomacelor inseamna moarte sigura si lenta a neuronilor si entuziasmului.
paranteza: in general, citesc pe Cioran cu admiratie pentru lirismul de inceput, pentru stilul literar rafinat de mai tarziu, pentru abundenta de idei, spiritul neiertator si simtul umorului pe care il gasesc printre randuri. insa nu pot sa ader la ideile lui directoare, mai ales primavara. optimismul organic si refuzul constient de a ma lasa ademenita de tragismul vietii ma impiedica. in plus, niciodata nu am reusit, sau vrut, sa ma iau, pe mine insami sau viata, prea in serios. cred ca simtul umorului este primul semn indispensabil de inteligenta si il prefer oricand pe Epicur lui Platon, bunaoara.
revenind la usuratatea primaverii, constat in ultimul timp unele modificari fiziologice vizibile. colturile gurii mi se duc mai tot timpul si incontrolabil spre urechi, cele riduri, cearcane sau kilograme in plus atat de evidente pe timp de iarna devin neobservabile peste noapte, 6 ore de somn devin echivalentul unei nopti intregi, fiecare nerv se nelinisteste si inverzesc odata cu teiul (sau ce-o fi el) din fata geamului de la bucatarie. imi sfaraie tot felul de idei prin creier si prin varful degetelor, idei pe care le primesc cu tot entuziasmul si la fel de repede le abandonez pentru altele mai promitatoare. sper ca toate astea sa se concretizeze in ceva mai multe idei puse pe hartie si poate vreo doua si pe blog, spre luarea aminte a publicului care n-are altceva mai bun de facut decat sa piarda vremea pe net.
marți, 30 martie 2010
dor de dorna (si nu numai)
Ieri Mica mea a implinit niste ani. Am sunat-o de dimineata si am stat de povesti pe toata durata drumului spre serviciu, si daca as fi lucrat pe undeva la vreo suta de km de Iasi tot am mai fi avut ce povesti. Si tot ne-a mai ramas un rest de dor pentru Paste. Mi-a ramas gandul la ea pe tot restul zilei, si mi-am dat seama ca dorul a fost o constanta in toti anii astia de cand ma laud cu constiinta proprie.
cand eram copii, din nevoia de a impaca educatia cu geografia, ne-am impartit existenta intre Neagra (unde se desfasura anul scolar sub obladuirea bunicii) si Obcioara (unde petreceam de fiecare data vacante mult prea scurte). probabil datorita drumurilor dintre cele doua destinatii, permanent insotite de o liota de copii care puteau fi descrisi oricum numai linistiti nu, am pastrat amintirea unei copilarii fericite, frenetice, agitate si... plina de dor.
inevitabil, oriunde ne-am fi aflat, dupa cateva zile constatam ca ne topim de dor si alta nu... si aveam grija sa ne exprimam dorul cat mai clar posibil sub forma de lacrimi, imbufnari sau expeditii independente care de obicei esuau in scurt timp sub influenta vreunui vecin vigilent. ne era dor de Mica si Ticu daca eram la Neagra, de bunici daca eram in Obcioara, de Dani (care ne-a urmat mai tarziu la scoala, spre marea noastra invidie), de verii din Baleni ... noroc ca aveam o multime de preocupari de o diversitate nemaivazuta, asa incat dupa inca vreo doua zile mai uitam de marile chinuri sufletesti in favoarea unor activitati mult mai pragmatice si presante.
mai tarziu am renuntat la manifestarile fulminante dar am pastrat senzatia constanta de dor. noi, surorile, ne-am despartit si reintalnit periodic, functie de cum ne duceau studiile, si am pastrat obiceiul si dupa ce am terminat de studiat si am intrat in campul muncii. la data prezentei postari suntem impartiti care pe unde - unii pe la Iasi, unii la Bucuresti, altii pe la Dorna si altii prin alte tari.
in atatia ani, am inceput sa vad dorul cu alti ochi, ba chiar am devenit prieteni. am realizat ce norocoasa sunt ca am cui purta dorul si ce bine e sa ma stiu prezenta in gandurile celor dragi. mi-am dat seama ca singurele distante care conteaza sunt cele sufletesti, iar cele fizice sunt din ce in ce mai relative. si in fiecare zi imi savurez dorul cu recunostinta.
cand eram copii, din nevoia de a impaca educatia cu geografia, ne-am impartit existenta intre Neagra (unde se desfasura anul scolar sub obladuirea bunicii) si Obcioara (unde petreceam de fiecare data vacante mult prea scurte). probabil datorita drumurilor dintre cele doua destinatii, permanent insotite de o liota de copii care puteau fi descrisi oricum numai linistiti nu, am pastrat amintirea unei copilarii fericite, frenetice, agitate si... plina de dor.
inevitabil, oriunde ne-am fi aflat, dupa cateva zile constatam ca ne topim de dor si alta nu... si aveam grija sa ne exprimam dorul cat mai clar posibil sub forma de lacrimi, imbufnari sau expeditii independente care de obicei esuau in scurt timp sub influenta vreunui vecin vigilent. ne era dor de Mica si Ticu daca eram la Neagra, de bunici daca eram in Obcioara, de Dani (care ne-a urmat mai tarziu la scoala, spre marea noastra invidie), de verii din Baleni ... noroc ca aveam o multime de preocupari de o diversitate nemaivazuta, asa incat dupa inca vreo doua zile mai uitam de marile chinuri sufletesti in favoarea unor activitati mult mai pragmatice si presante.
mai tarziu am renuntat la manifestarile fulminante dar am pastrat senzatia constanta de dor. noi, surorile, ne-am despartit si reintalnit periodic, functie de cum ne duceau studiile, si am pastrat obiceiul si dupa ce am terminat de studiat si am intrat in campul muncii. la data prezentei postari suntem impartiti care pe unde - unii pe la Iasi, unii la Bucuresti, altii pe la Dorna si altii prin alte tari.
in atatia ani, am inceput sa vad dorul cu alti ochi, ba chiar am devenit prieteni. am realizat ce norocoasa sunt ca am cui purta dorul si ce bine e sa ma stiu prezenta in gandurile celor dragi. mi-am dat seama ca singurele distante care conteaza sunt cele sufletesti, iar cele fizice sunt din ce in ce mai relative. si in fiecare zi imi savurez dorul cu recunostinta.
duminică, 21 martie 2010
marți, 9 martie 2010
Synecdoche, New York
preambul:
cum a trecut (din nou) o buna bucata de timp de cand am lasat blogul in paragina, am tres recent un ochi pe el si trebuie sa imi fac auto-critica. recunosc ca blogul in ultimul timp a devenit deficitar in idei si s-a transformat mai degraba intr-un soi de cronica aleatorie si sporadica a activitatilor ce-mi mai umplu timpul.
stiu ca lipsa timpului e cea mai uzitata explicatie, dar tot la asta trebuie sa recurg. daaarrr, daca nu ma laud cu blogul trebuie sa ma laud cu ce am mai facut in real life. pai doamnelor si domnilor, in ultima perioada m-am mutat (de doua ori), mi-am terminat teza (ta-daaaaaammm .. ehh, forma bruta, dar tot se pune) si am mai si avut grija sa rezolv si niste probleme de sanatate restante.
paranteza: nu stiu ce inspiratie m-a impins sa citesc Cioran in spital. am sa revin intr-un alt post cu impresii, dar terbuie sa spun ca, poate si datorita contextului, ideile lui nu m-au mai impresionat sau convins cum au reusit la o prima lectura din tinerete. de fapt si de drept, chiar as avea suficiente argumente contrare.
asaaa, revenind la titlu, trebuie sa vedeti filmul asta. este debutul regizoral al lui Charlie Kaufman (eu il cunoteam doar pentru scenariile de la Eternal Sunshine of a Spotless Mind, Being John Malkovich si Adaptation, dar era suficient ca sa ma convinga sa astept cu mare interes filmul regizat de el), iar rolul principal este jucat de Philip Seymour Hoffman care reuseste sa transpuna genial in realitate personalitatea nevrotica, ipohondra, frustrata si torturata de nevoia creatiei. personajul lui Hoffman, regizor de teatru, vrea sa regizeze cea mai complexa si brutal de realista piesa jucata vreodata. pentru asta recurge la un decor gigantic, cu o distributie pe masura si, pe masra ce piesa evolueaza, se identifica in ce in ce mai mult cu propria viata.
filmul atinge unele teme existentialiste precum angoasa, singuratatea, auto-definirea fiintei. il recomand cu tot sufletul, si am sa il revad si eu. trailer mai jos.
cum a trecut (din nou) o buna bucata de timp de cand am lasat blogul in paragina, am tres recent un ochi pe el si trebuie sa imi fac auto-critica. recunosc ca blogul in ultimul timp a devenit deficitar in idei si s-a transformat mai degraba intr-un soi de cronica aleatorie si sporadica a activitatilor ce-mi mai umplu timpul.
stiu ca lipsa timpului e cea mai uzitata explicatie, dar tot la asta trebuie sa recurg. daaarrr, daca nu ma laud cu blogul trebuie sa ma laud cu ce am mai facut in real life. pai doamnelor si domnilor, in ultima perioada m-am mutat (de doua ori), mi-am terminat teza (ta-daaaaaammm .. ehh, forma bruta, dar tot se pune) si am mai si avut grija sa rezolv si niste probleme de sanatate restante.
paranteza: nu stiu ce inspiratie m-a impins sa citesc Cioran in spital. am sa revin intr-un alt post cu impresii, dar terbuie sa spun ca, poate si datorita contextului, ideile lui nu m-au mai impresionat sau convins cum au reusit la o prima lectura din tinerete. de fapt si de drept, chiar as avea suficiente argumente contrare.
asaaa, revenind la titlu, trebuie sa vedeti filmul asta. este debutul regizoral al lui Charlie Kaufman (eu il cunoteam doar pentru scenariile de la Eternal Sunshine of a Spotless Mind, Being John Malkovich si Adaptation, dar era suficient ca sa ma convinga sa astept cu mare interes filmul regizat de el), iar rolul principal este jucat de Philip Seymour Hoffman care reuseste sa transpuna genial in realitate personalitatea nevrotica, ipohondra, frustrata si torturata de nevoia creatiei. personajul lui Hoffman, regizor de teatru, vrea sa regizeze cea mai complexa si brutal de realista piesa jucata vreodata. pentru asta recurge la un decor gigantic, cu o distributie pe masura si, pe masra ce piesa evolueaza, se identifica in ce in ce mai mult cu propria viata.
filmul atinge unele teme existentialiste precum angoasa, singuratatea, auto-definirea fiintei. il recomand cu tot sufletul, si am sa il revad si eu. trailer mai jos.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
