cu drag de Dragobete

Astazi de dimineata m-am trezit intr-o dispozitie luminoasa, de zile mari. De zi de primavara (desi inca e februarie si gradele sunt cu minus in termometre) si de zi de Dragobete. Nu stiu altora cum le tresalta inimioara, dar pe mine Valentine’s day ma lasa la fel de rece ca si Ziua Recunostintei sau Halloween-ul, sarbatori care mi se par false si nereprezentative, si imi lasa o impresie de slugarnicie in fata culturii americane atot-invazive.

In schimb Dragobetele nostru autohton mi se pare autentic, nastrusnic si romantic in acelasi timp, si imi umple inima de caldura si mintea de ganduri necurate. O sa spuneti ca nu e nevoie de o zi anume ca sa iubesti din toata inima, si o sa va dau dreptate inca inainte de a o spune. Insa e nevoie de zile de astea in care sa iti amintesti tie insuti, si sa amintesti si altora, de toata dragostea care iti umple sufletul si pe care o daruiesti celor de langa liber si neconditionat.

Trebuie sa multumesc unei persoane dragi care a reusit, recent, sa-mi aduca aminte ca dragostea e cea care daruieste fara sa ceara nimic in schimb, care se poate bucura de libertate fara sa se teama ca o sa-si franga aripile, care exista in diverse forme si nu se supune nici unor reguli, care incepe cu tine insuti dar se implineste in celalalt, care are rabdare, nu impune si nu cere. Pentru o scurta perioada de timp, dintr-o exaltare exagerata si caracteristica, uitasem.

Astazi e una din zilele in care am sa sarbatoresc dragostea sub toate formele ei si am sa inchin un pahar de vin rosu in cinstea Dragobetelui, pe care l-am identificat pe wikipedia ca fiind “entitate magică asemănătoare lui Eros sau Cupidon, Dragobetele se diferenţiază de blajinitatea Sfântului Valentin din tradiţia catolică, fiind un bărbat chipeş, un neastâmpărat şi un năvalnic.... românii au transfigurat Dragobetele în protectorul iubirii celor care se întâlnesc în ziua de Dragobete, iubire care ţine tot anul, aşa cum şi păsările "se logodesc" în această zi”.

A votre sante!

arta de a fi egoist

Ieri, pentru prima data de cand imi desfasor gratios ideile in camp bloggeristic, am avut indoieli asupra oportunitatii de a-mi expune public slabiciunile caracteristice de femeie inconsecventa si dominata de sensibilitati gratuite. Indoilelile au evoluat spre panica/dezgust, astfel incat am aplicat un nemilos ctrl A + del postului proaspat scris, post prin care imi desfiintam pretentiile de fiinta rationala si abdicam in fata emotiilor, pe care de altfel singura le caut. Renuntarea la postul respectiv nu a venit din teama de ridicol, cat din bun simt, din constiinta inutilitatii sale, ideile exprimate fiind in cea mai mare masura lipsite de interes pentru oricine altcineva cu exceptia propriei persoane.

Aceasta constatare a venit in paralel cu o recunoastere a propriului egoism de care dau dovada de multe ori in privinta empatizarii cu emotiile altor persoane. De cate ori nu am simtit nevoia sa selectez textele citite pe alte bloguri in functie de starea de spirit din acel moment, evitand marturisirile care m-ar fi intristat in zilele in care imi savuram fericirea si cautandu-le cu nesat in perioadele de cadere? Sau de cate ori sunt nevoita sa recunosc fata de mine insami (ca fata de altii n-as admite nici picata cu ceara), ca intrebarea "ce mai faci?" este una pur formala, cu caracter de conversatie mondena, si nu vine din interes real fata de trairile interlocutorului?

Bineinteles, exista (destule) persoane dragi pe care le intreb ce mai fac cu scopul proactiv de a afla intr-adevar nu ce fac, cat ce simt si, eventual, de a ma alatura trairilor lor fie prin impartasirea fericirii (fericirea nu este niciodata completa atata timp cat e traita solitar), fie prin preluarea unei parti din suferinta. Insa ramane un numar semnificativ de persoane cu care intru in contact si ale caror emotii imi sunt in cea mai mare masura indiferente. 

Recunoasterea propriului egoism a venit oarecum suprinzator, si a necesitat o oarecare doza de curaj si luciditate, avand in vedere ca in cea mai mare parte a timpului ma consider o persoana binevoitoare (dupa cum singura ma laudam in unul din posturile anterioare). Insa, la o a doua gandire, mi-am dat seama ca a fi egoist nu e neaparat o caracteristica negativa, ci mai degraba una profund umana, iar oamenii de o bunatate absoluta, care sa se dedice exclusiv celor de langa, sunt exceptiile si nu regula. Si pana si acestia, cat de paradoxal ar suna, dau dovada de un oarecare egoism prin concentrarea exclusiva asupra celorlalti, atata timp cat aceasta aplecare e o modalitate de cautare a propriei fericiri si linisti sufletesti.

Lasand la o parte exceptiile, gasesc egoismul benefic din doua puncte de vedere:

- ca reactie sanatoasa de aparare a organismului in fata invaziei de emotii contradictorii si de intensitati diferite pe care le intalnim la fiecare pas in viata sociala. Empatizarea excesiva cu cei de langa s-ar dovedi consumatoare de energie pana la punctul in care propriile emotii si-ar pierde identitatea. 

- ca punct de sprijin pentru construirea relatiei cu tine insuti, prin pastrarea demnitatii in pozitie verticala si dezvoltarea capacitatilor de auto-cunoastere pentru a gasi mijloacele cele mai potrivite de  evolutie personala. In aceasta privinta, auto-valorizarea, formarea unei imagini de sine realiste si solide, este dependenta de un oarecare egoism. In fond, abia dupa ce am facut pace cu mine insami, si mi-am inteles la adevarata dimensiune eul (aici intra si acceptarea limitelor si slabiciunilor in aceeasi masura cu identificarea punctelor forte), pot sa ma aplec catre nevoile si trairile celor de langa.

In relatia cu ceilalti, egoismul nu este 100% blamabil dupa cum dedicarea absoluta nu este 100% laudabila. Provocarea este de a gasi un echilibru intre cele doua, si mai ales de a identifica situatiile in care una cele din doua trebuie sa prevaleze.

daca lumea s-ar sfarsi peste o luna

De cand cu criza economica lumea din jurul meu a devenit mai serioasa, mai preocupata sau mai nervoasa. Inevitabil, criza e subiectul zilei, si indiferent de interlocutori sau ocazie, in orice grup mai mare de trei persoane dupa aproximativ o ora de conversatie se ajunge la subiectul "CRIZA". Cum deja pe mine subiectul a inceput sa ma plictiseasca (cu nestatornicia-mi caracteristica, orice subiect neplacut ajunge sa ma plictiseasca, chiar daca ma priveste in mod direct), zilele trecute am intrerupt destul de nepoliticos un prieten care se apucase sa peroreze in cel mai avizat si convins mod posibil despre efectele crizei, cu replica (recunosc, mai mult exasperata decat cugetata) "hai, dom-le, ca n-o fi chiar sfarsitul lumii!"

De obicei, in momentele mele de glorie de dupa cate o gafa autentica, incep sa gandesc... in general tardiv pentru actiuni reparatoare. De data asta m-am intrebat: daca ar veni sfarsitul lumii, si printr-un absurd as sti ca e programat peste 30 de zile, ce as face in luna ramasa la dispozitie? Probabil mai intai as intra in panica si as trage-un bocet cu trei siroaie de rimel scurse pe obraji, dupa care as intreprinde urmatoarele actiuni:

- mi-as da demisia si as vinde tot ce detin vandabil pentru maxim de lichiditati;

- as trai pe baza de cafea si ciocolata, pentru ca sa nu irosesc timpul dormind si pentru ca nu m-ar interesa daca ma ingras zece kile si-mi crapa pancreasul;

- as zambi in continuu, si nu mi-as pierde vremea cu intrebari existentiale (din moment ce notiunea de existenta devine brusc definibila temporal, orice intrebare e redundanta);

- i-as acorda o zi de relaxare mamei, in care sa o ajut sa uite de responsabilitati si sa ii povestesc intreaga zi cat de mult o iubesc, si cat apreciez tot ce a facut pentru mine pana sa vina sfarsitul lumii (de fapt, i-as acorda intreaga perioada, dar cunoscand-o pe mama sigur n-ar reusi sa se relaxeze pentru mai mult de 24 de ore);

- as suna pe toata lumea draga si le-as marturisi cat sunt de privilegiata sa-i fi cunoscut;

- as spune in fiecare zi "te iubesc" tuturor celor carora uit atat de des sa le-o spun;

- as plange pe umarul lui Ticu, si as incerca sa-i arat cat de mult il inteleg, si cat l-am inteles tot timpul, datorita marii asemanari dintre noi;

- mi-as cumpara motor (sau mai bine as inchiria unul, ca oricum nu-l mai dau inapoi :P), si as trece cu el Transfagarasanul;

- as vizita Petra, pentru ca nu se poate sa am un oras cu numele meu, care culmea, mai e si o noua minune a lumii, si sa n-o fi vazut;

- as face bungee jumping (posibil pe asta s-o las pe sfarsitul perioadei, just in case);

- as sari cu parasuta;

- as inota cu delfinii;

- as picta in fiecare zi, si mi-as asigura cele mai colorate 30 de zile posibile;

- as citi in fiecare seara din Prevert, Baudelaire si Stanescu;

- as face sex cu un necunoscut care imi zambeste la semafor;

- as vedea Breakfast at Tiffany's (va puteti imagina ca nu l-am vazut inca?);

- mi-as sarbatori a 50-a aniversare cu douazeci si ceva de ani in avans, ca sa nu fiu trista ca mor tanara;

- as urca pe Ceahlau calare;

- as invata o rugaciunea in chineza si una in araba, din prevedere (nu se stie niciodata cu cine te intalnesti dupa...) ;

- as organiza o petrecere in pijamale cu surorile si cu absint, tigari, rock si vorbit mult, zgomotos si simultan;

- as dansa desculta in ploaie;

- as rade cu gura pana la urechi si as canta cu voce tare pe strada.

Si lista ramane deschisa... 

generatia messenger (sau cum iti dai seama ca imbatranesti)

Canibal zicea ca romantismul a murit (fie-i tarana usoara!) si pentru prima data in viata bloggeristica, nu gasesc argumente sa-l contrazic. Nu numai ca a murit romantismul, dar si bunul simt da semne de agonie, cand e vorba de infiripat relatii amoroase intre domnisori si domnisoare,  aprigi utilizatori de tastaturi dar cu talentul oratoric al unor surdo-muti (de fapt le fac bietilor surdo-muti o nedreptate. ei detin un vocabular destul de amplu, dar au dificultati in exprimare, pe cand domnisorii nostri au toate dotarile tehnice pentru exprimare, dar au probleme in formularea pe cale orala a cuvintelor cu tz, sh, q, dc, k, poop, love u, etc).

Si ca sa vedeti ca nu acreala batranetii ma determina sa ponegresc tinerele sperante ale patriei, am doua intamplari recente de povestit care sa-mi sustinta teoria:

1. Intr-o seara, intr-un club, dupa baut, dansat, destrabalat, baut din nou, iau decizia mareata de a ma retrage pentru reculegere in singurul loc unde puteam fi singura, respectiv toaleta. Buunnn, cum stam eu asa prinsa in cugetari metafizice, aud voci masculine de partea cealalta a zidului (clubul meu fiind semi-bomba, zidul dintre buda barbatilor si cea pentru ladies era mai mult de forma, iar izolarea fonica nula):

-  Bah, ce-as f...-o pe aia blonda?

-  Care ma?

-  Aia blonda de m-am dus la ea la masa;

-  Da' o cunosti ma?

-  Nu, m-am dus cu tupeu;

-  Si ai vorbit cu ea, pune botu'?

- Nu ma, da' i-am pus mana la p...a.

WTF????? sa cad de la inaltimea cugetarilor metafizice si alta nu... adica inteleg eu ca in secolul vitezei si al tehnologiei trebuie sa fii rapid si eficace si sa nu te incurci in detalii, dar chiar asa? Nici tu "buna seara frumoasa domnita, pot sa va aflu numele?", nici macar "buna papusa, bei cu baiatu' un lichior de cirese?", nimic? Bineinteles ca se trezeste curiozitatea perversa din sinea mea, si ma decid sa-i urmaresc pe Don Juani, mai mult ca sa vad obiectul adoratiei tanarului. Curiozitatea nu-mi fu dezamagita: o blonda sclipicioasa, bine machiata si tapata, cu colanti negri, cizme cu toc cui si topic leopard, care probabil tocmai isi postase poze cu noua garderoba pe hi5, in caz ca nu iese agatamentul in club. Pai in cazul asta inteleg, frumoasa domnita! De ce sa-si bata capul Don Juan cu texte, ca probabil oricum n-ar ajunge la creierasul dumitale inca ametit dupa decizia dificila de a asorta cizmele cu toc cui la poseta roz.

2 - Am obiceiul sa ies sa alerg prin parc daca e vreme buna, ma ajuta sa-mi mai ridic nivelul endorfinelor si sa mentin sistemul in stare de functionare. De obicei alerg cu sapca pe ochi si castile pe urechi, deci nu prea sunt atenta ce se intampla in jur. In una din serile astea, cand depuneam toata convingerea in numararea turelor de parc, imi rasare in fata ochilor un pusti la vreo 16-17 ani, pus pe fapte mari. De data asta, baiatul avea replica pregatita:

- Gagica, nu trebuie sa alergi la cat de bine arati, esti slaba destul! 

Sub efectul surprizei de a-mi fi oprita brusc numaratoarea, inca nu ma lamurisem daca e cazul sa ma enervez pentru nesimtire sau sa-i multumesc de compliment, cand urmeaza continuarea replicii:

- Pot sa alerg si eu cu tine, si dupa aia sa mergem la un suc? 

Trebuie sa recunosc ca expresia perplexa pe care am afisat-o a avut darul sa-l incurajeze, pentru ca arata orice numai inteligenta nu. Intreb, cu intentii pasnice de descurajare:

- auzi, cati ani crezi tu ca am?

- 17, maxim (pfuaaaiiiii, aici orgoliul meu se umflase peste dimensiunile parcului, asa ca eram dispusa sa-i iert mitocania);

- hmm, mai adauga vreo 10 si esti pe aproape.

Ei bine, daca pustiul a reusit sa ma surprinda, eu n-am avut acelasi efect asupra lui. omul si-a pastrat hotararea:

- nu-i nimic, imi plac si gagicile mai in varsta. Deci ce zici, mergem la un suc?

Eiiiiiiii, aici a fost cazul sa-mi revin din perplexitate si sa-mi adun orgoliul pe o singura alee. Asa ca m-am razbunat cum am stiut mai bine :) i-am acordat domnisorului onoarea sa alerge cu mine trei ture de parc, de se inrosise pana-n varful urechilor si statea sa plesneasca cand am terminat. de la sine inteles ca-i cam pierise cheful de suc (si probabil ca agatatul de gagici care alearga in parc a fost sters in seara aia de pe lista).

Am stat dupa aia si m-am gandit, asa ca in prag de Valentine's day: sunt de moda veche daca inca mai cred in romantism? sunt absurd de idealista daca imi imaginez ca barbatii pot sa spuna vorbe frumoase sau sa isi arate sentimentele fara sa se teama ca isi pierd prestigiul de macho? este spiritul gregar de vina pentru invazia de pitipoance care nu pretind nici macar sa li se stie numele? si tot gandind asa mi-am dat seama ca imbatranesc...

a perfect day

PJ Harvey- A Perfect Day Elise
Asculta mai multe audio Muzica »

chiar daca e luni, inceput de saptamana si ploua afara, it's a perfect day, Elise :)

optimism, pozitivism, la vie en rose, etc

in general sunt o persoana optimista (nu va luati dupa postarile mai sumbre de pe blog, se intampla sa ma simt mai inspirata cand am gandurile albastre). ei bine, in cea mai mare parte a timpului sunt vesela, vad partea plina a paharului si zambetele din jurul meu, apreciez din plin toate darurile pe care mi le-a harazit soarta/natura/Dumnezeu sau eu insami.
imi dau seama ca pot fi fericita sau nefericita pe baza acelorasi considerente, asa ca e preferabil sa aleg fericirea. singura problema e ca uneori am zile (saptamani) cand uit cat de norocoasa sunt.

exemplu: azi, 03 februarie 2009, zi de marti, trei ceasuri rele (in cazul meu opt). am inceput ziua promitator, cu o serie de "de ce"-uri. de ce sa ma dau jos din pat? de ce sa ma spal pe dinti? de ce sa ma imbrac (raspunsul la asta a venit destul de repede)? de ce sa ma duc la serviciu? de ce sa spun ca fac bine daca de fapt ma scufund? de ce sa fac conversatie daca mi-e limba inclestata? de ce nu sunt mai buna/desteapta/frumoasa/slaba/iubita/bogata? de ce port ochelari? de ce salariul nu intra de 4 ori pe luna? de ce nu-i inca martie afara? de ce teza aia nu se scrie singura? de ce 100 g de ciocolata inseamna 1 kg in plus? de ce traiesc in Romania? de ce amandoua surorile mi-s in Bucuresti si mi-e dor de ele de mor? etc, etc... (mai pot, da' ati prins ideea).

adunarea de ce-urilor de mai sus a luat cam jumate de zi (treaba serioasa, necesita concentrare). partea buna e ca dupa atatea intrebari n-am avut alta varianta decat sa incep sa raspund. si pe masura ce raspundeam venea si optimismul, si realizam ca albastru nu e culoarea mea.
asadar, dupa ce m-am dat jos din pat pentru simplul motiv ca oasele din dotare nu-l mai suportau, si dupa ce m-am spalat pe dinti pentru ca singura nu ma mai suportam, dupa ce mi-am irosit energia pe jumate de zi cu intrebari prostesti, am inceput sa vad si raspunsurile:
- pai merg la serviciu in primul rand pentru ca-l am (mai ales pe perioada de criza economica asta e un mega-motiv), in al doilea rand pentru ca in proportie de 90% imi place ce fac, si mai ales, pentru ca astia ma platesc ca sa vin la seriviciu :)
- spun ca fac bine pentru ca 1 - corespunde in cea mai mare parte cu realitatea (de fapt fac chiar grozav, fabulos, mirific, da' ma rezum sa spun ca fac bine), 2 - chiar daca nu fac chiar bine cand sunt intrebata, un raspuns optimist deja ma ajuta sa fiu mai bine si in plus, nimanui nu-i plac fetele posomorate;
- fac conversatie pentru ca majoritatea oamenilor cu care intru in contact ma imbogatesc sufleteste. sunt oameni care au darul sa ma binedispuna, sau sa imi aduca un plus de intelepciune, sa ma induioseze, sa ma uimeasca, sa ma contrarieze. conversatia e singura cale de acces , asa ca merita un pic de efort de desclestare a dintilor. daca mai adaug si un zambet, e perfect;
- pai nu sunt Maica Tereza dar am un suflet imens, nu sunt geniala da' reusesc sa gandesc coerent, sunt suficienti barbati care ma considera atragatoare (pana la urma e un criteriu, noi femeile suntem prea exigente fata de noi insene), am ceva mai putin de 100 de kile, nu ma cheama Hilton da' am tot ce-mi trebuie ca sa nu duc grija zilei de maine;
- port ochelari pentru ca sunt mioapa (dohhhh) si tre' sa vad pe unde merg;
- poate sa intre salariul in fiecare zi, tot mana larga raman si tot fara bani as fi mereu; in plus, nimic nu e mai frumos decat sa faci un cadou unei persoane dragi, asa ca salariul de doua ori pe luna e mai mult decat binevenit;
- nu-i martie pentru ca e februarie (dohh din nou);
- teza nu se scrie singura pentru ca vrea sa-mi dea ocazia sa-mi demonstrez capacitatile si sa contrazic intrebarile cretine de mai sus ca necaracteristice (cine sa ma mai laude, daca eu nu?);
- aia cu ciocolata e unul din marile mistere ale lumii si deocamdata n-am raspuns :P
- traiesc in Romania pentru ca aici m-am nascut si aici am ales sa raman. cel putin am privilegiul sa aleg, puteam (si inca mai pot) sa emigrez daca vreau musai. insa sunt norocoasa ca nu m-am nascut in Yemen, de exemplu, sa fiu nevoita sa port abaye si sa fiu maritata cu un bosorog betiv de la 10 ani, sa nu am acces nici la educatie si nici o posibilitate de scapare. prin comparatie, Romania pare raiul pe pamant :)
- surorile tot in Bucuresti raman. dar am norocul sa am doua surori fantastice, care mi-s dragi de mor, care ma inteleg indiferent ce fac si cu care pot sa vorbesc de doua ori pe an si tot aproape le simt.

Eiiiiii, altfel se vad lucrurile dupa ce dai si raspunsuri la intrebari. iar raspunsurile tot de la mine trebuie sa vina. am simtit nevoia sa le pun pe hartie ca sa ajung la ele in alte zile noroase, pentru ca e clar ca n-o sa le tin minte tot timpul.

Asadar: la vie est rose! ce sont seulement les nuances qui diffèrent d’une jour à l’autre :)

call me imoral

Recent am avut o discutie cu un prieten, apropiat sufleteste dar indepartat ideatic, pe tema moralitatii. Ce este moral si ce nu? Si cine stabileste daca am incalcat vreo regula morala fata de societate sau fata de noi insine?

Personal, nu cred in ideea de moralitate general valabila, acceptabila si aplicabila la nivel social. Dusa la nivel colectiv, ideea devine fie prea abstracta pentru a putea fi luata in considerare ca regula de conduita in actiunile zilnice, fie se pierde in maruntisuri pudiponde. Moralitatea nu poate fi decat subiectiva. Fiecare isi stabileste propriile criterii care ii definesc actiunile sau gandirea ca morale sau imorale. Insa, acceptand aplicabilitatea individuala a termenului, nu cred ca se mai poate vorbi de moralitate, in sens general.

In ceea ce ma priveste, consider ca ma situez in limitele moralului atat timp cat prin ceea ce fac sau spun nu provoc in mod constient suferinta celor din jur. Pentru mine moralitatea este echivalenta cu bunavointa, si nu are legatura cu pudoarea sau cu tiparele impuse de societate. Actiunile considerate de societatea atot-hotaratoare scandaloase, care socheaza opinia publica prin dezinhibare, revolta, teribilism sau stridenta, pot fi catalogate ca indecente sau ridicole in cel mai bun caz, insa atat timp cat nu provoaca un rau intentionat unui singur exponent al acestei societati, nu pot fi considerate imorale. (Pudoarea ofensata nu poate fi considerata o suferinta, atingerea demnitatii in shimb este una cat se poate de serioasa). 

Subliniez aspectul intentional al suferintei provocate. Se poate intampla ca actiunile mele sa provoace un rau oarecare unei persoane, fara ca eu sa vizez persoana respectiva in actiunea mea, insa prin asta nu pot fi acuzata de imoralitate, cel mult de neglijenta.

Extrapoland, actiunile care duc la propria-mi suferinta sunt profund imorale, iar negarea libertatii, taierea aripilor este raul cel mai adanc pe care singura mi-l pot provoca. A actiona in functie de opinia publica, a ma supune legilor morale stabilite de cei de langa tine, nu din convingere ci din prejudecata, inseamna o noua auto-limitare, ceea ce este nu numai inutil, ci si nesanatos si reprobabil.

Revenind asupra unei idei din comentariile la postul anterior, consider ca suntem absolut liberi, si in orice moment putem actiona dupa propriul plac, acceptand absurditatea situatiei. Insa, in acelasi timp, libertatea inseamna responsabilitate. Suntem constienti de consecintele propriilor actiuni si suntem produsul actiunilor trecute. Ca urmare, libertatea pe care ne-o luam la fiecare alegere facuta presupune acceptarea voluntara si constienta a anumitor limite care vin odata cu alegerea. Orizontul de actiune se restrange in functie de limitele alese.

Constiinta propriei libertati ma face datoare fata de mine insami sa incerc sa pastrez orizontul cat mai larg posibil. Aducand noi limite fara fundamentare reala, pacatuiesc fata de sufletul meu liber (includ aici pe langa ideea de moralitate si religia, superstitia, prejudecata, lipsa auto-aprecierii care duce la nevoia exagerata de integrare sociala, principialitatea gratuita si exclud limitele fiziologice). Prin urmare, nu pot decat sa resping legile morale impuse de societate ca superflue.  

pledoarie pentru nonconformism

In general, ma consider o persoana toleranta, binevoitoare chiar. Desi nu ma pot lauda cu o experienta de viata bogata, sau cu o cunoastere temeinica a psihicului uman, in timp am invatat ca oamenii, si actiunile lor, nu trebuie judecati sub impulsul primei impresii. Cand analizam pe cei de langa, nu exista alb si negru ci doar multiple nuante de gri (si uneori, in cazurile privilegiate, culori), iar fundamentele unor actiuni aparent banale sau nejustificate se pot dovedi de o profunzime surprinzatoare. In plus, imi place sa cred ca oamenii sunt fundamental buni, iar de multe ori circumstantele, lipsa de comunicare si inertia pot conduce la actiuni necaracteristice.

Inclinatia excesiva spre o intelegere binevoitoare a celui de langa are totusi anumite dezavantaje. De multe ori ma surprind cautand intelesuri si profunzimi ascunse in gesturile sau vorbele unor semeni de o platitudine perfecta, platitudine ascunsa uneori sub o exprimare pretioasa sau sub un aer de mister asumat. Realizez inciudata ca am investit timp pretios si sentimente disproportionate in relatii cu indivizi care nu manifesta nici macar disponibilitatea de a intelege in nuante.

Ceea ce nu pot sa inteleg si sa accept nici in ruptul capului este meschinaria. Mai degraba pot sa inteleg prostia crasa, in toate formele ei, decat ingustimea de care dau dovada de multe ori oamenii inteligenti. Vad oameni cu un nivel superior de inteligenta care isi impun limite stupide gandirii sau sentimentelor, sub pretextul unor principii sau orgolii absurde. Vad oameni care insista cu incapatanare in stabilirea unor unitati de masura a sentimentelor, in scopul bine precizat de a nu depasi limita acceptata de masa de indivizi marunti din ceea ce numim societate. Oameni pentru care frica de ridicol merge pana acolo incat isi fac un merit din strictetea cu care si-au calculat, masurat si administrat portia zilnica de sentimente caldute - suficient pentru a-si incalzi ego-ul, dar in nici un caz nu intr-atat incat sa le pericliteze pretioasa imagine de fiinta rationala, bine ancorata in realitate.

Ideile neobisnuite, iesite din tipare sunt inlaturate rapid si vehement. Sentimentele exaltate sunt analizate cu condescendenta, cu mila uneori, preferabil de la distanta in eventualitatea in care s-ar putea dovedi contagioase.

Pfiuuuu, daca nu v-as detesta condescendenta, v-as plange de mila, dragii mei semeni calculati. Pentru ca nu o sa ajungeti niciodata sa cunoasteti uitarea de sine, nu o sa stiti cum e sa traiesti pana la propria pierzanie, cum toate valorile materiale sau morale devin nule in favoarea unei nopti de betie sau de iubire. Daca ati sti toate astea, nu ati mai fi asa grabiti sa stabiliti reguli de conduita.

(auto)iluzionare

sau realitate? realizez din ce in ce mai mult ca notiunea de obiectivism este una falsa. bineinteles ca exista o realitate exterioara propriei persoane si reprezentari, nu fac referire aici la idealismul schopenhauerian, viata nu este doar vis, este si cat se poate de reala. insa aceasta realitate ne scapa inca de la primele incercari de surprindere si intelegere. nu mai vorbesc de incercarile ulterioare de redare a unor informatii pe baza observatiilor facute. 

neavand alt mijloc de cunoastere decat propria perceptie, neavand alta modalitate de masurare decat propria judecata, totul devine subiectiv, relativ. in aceste conditii sunt indreptatita sa pun sub semnul intrebarii propria fericire, gasesc absolut normal ca ideile de bun si frumos de care astazi ma agat cu toata forta sa se dovedeasca maine futile, iar inconsecventa de care dau dovada mi se pare singura atitudine posibila.

singura idee in care ma dovedesc consecventa este cea privind propria-mi realitate. Stiu ca sunt reala, adevarata. mai reala decat multe din persoanele pe care le vad din jur (fie-mi iertata lipsa de modestie), iar constiinta acestei realitati a venit odata cu cea a libertatii. descoperirea libertatii absolute de care dispun a fost descoperirea vietii mele, si de atunci sunt intr-o cautare neintrerupta pe un drum cu sens unic. 

libertatea implica posibilitatea de a dispune la discretie de propria persoana, inseamna o nemarginire a gandului si oportunitatea de a-mi forma propria realitate. imi permit sa experimentez emotii diverse si contradictorii, pot sa imi aduc gandirea spre o singura idee, pe care sa o imbratisez cu toata convingerea, pentru ca sa o abandonez maine. pot sa imi canalizez toate sentimentele spre o singura cauza, pierduta din start, doar de dragul simtirii (intotdeauna am iubit iubirea in sine, poate tocmai pentru caracterul absolut pe care i-l atribui). 

pentru mine, libertatea inseamna sa ma las in voia pornirilor autodistructive pentru a lasa loc constructiilor viitoare. inseamna lasarea in urma a unui loc de observatie caldut si indelung pregatit, pentru tatonarea unuia nou, in coltul opus. inseamna nu depasirea, cat anularea tuturor limitelor. in gandire si sentimente limitele sunt inexistente. pasii pe drumul meu mi-i duc cu convingere si pasiune, cu voluptate chiar, iar intensitatea cu care imi traiesc cautarile imi dau masura propriei realitati.

stiind toate lucrurile astea, pot decide ca sunt un om fericit (Kirilov al lui Dostoievski spunea ca omul este nefericit numai pentru ca nu stie ca este fericit. imediat cum relizeaza, in secunda imediat urmatoare, devine fericit iar totul este bine). 

daca nu ma consider fericita, inseamna ca de fapt nu vreau sa fiu, ca starea de fericire nu e cea care ma multumeste, si ca am nevoie de clipele mizerabile la fel de mult ca si de cele extatice.  de fapt, traiesc cu aceeasi voluptate caderile, momentele in care sunt jalnica (imi place chiar sa imi plang de mila uneori), precum si cele in care ma surprind zambind de una singura pentru ca nu mai pot tine atata fericire pentru mine. 

nu pot sa caut nici fericirea, nici suferinta absoluta. pentru mine, renuntarea la una din cele doua inseamna renuntarea la viata traita (poate de aceea Kirilov a ales sa se sinucida).  nu incerc sa vad capatul drumului, imi opresc privirea cat mai mult posibil la fiecare pas.

Nietzsche intreaba

"Esti autentic? Sau doar un actor? Un inlocuitor? Sau insasi ceea ce inlocuiesti? - Pana la urma poate ca nu esti decat un actor contrafacut..."

nu ma prea dau eu in vant dupa citate, dar trebuie sa recunosc ca omul stie sa puna degetul pe rana constiintei.

de ce iubesc sarbatorile

inainte de Craciun imi planificam un post in care sa va povestesc de ce nu-mi place perioada sarbatorilor. cum ma enerveaza toata harmalaia din magazine, globurile de plastic, SMS-urile cu mesaje prefabricate si trimise mai departe fara macar a fi citite in prealabil, vizitele obligatorii cu zambete mai mult sau mai putin sincere, cum la radio peste tot dai de colinde de ti se acresc urechile, etc, etc.

ei bine, nu va mai spun toate astea, pentru ca mi-am dat seama ca de fapt iubesc sarbatorile. de ce? pentru ca imi dau ocazia sa constat cat de norocoasa sunt. sarbatorile sunt singurele perioae din an care imi ofera oportunitatea sa ma intalnesc cu toti cei dragi si sa constat ca am o familie absolut grozava. ce spun eu grozava? minunata, fabuloasa, trasnita, incredibila, calda, unita, tot ce poate insemna o familie si mai mult de atat.

 in plus, am marele privilegiu de a ma fi nascut intr-un loc vazut de Dumnezeu, undeva langa Vatra Dornei, in mijlocul muntilor, unde ne strangem cu totii de fiecare data cand avem ocazia ca sa uitam de noi si de lume. asa incat, sfarsitul lui 2008 m-a prins la Dorna pe mine si pe ceilalti 15 membri ai familiei extinse. o saptamana a trecut ca o zi, dar a fost de ajuns pentru a-mi umple inima astfel incat sa mai rezist un an de zile pe betoane.   

zapada multa, imens de alba, caldura sufleteasca si mai multa, noi toti, neschimbati, folie (saci umpluti cu fan, mai precis), cai si sanie, ski, rock, vin si mim in noaptea de revelion (acum stiu sa mimez ciupag :)), canasta (addictive), vizite la bunici cu amintiri din copilarie, batai cu zapada si ingerasi,  cozonac cald (si kilograme in plus), foc in soba, munti de jur imprejur, Ticu si Mica, drifting pe Paraul Arini (noroc de lanturi), fasole cu ciolan (cat pentru o armata) - astea ar fi numai cateva din motivele pentru care iubesc sarbatorile.

si in cazul in care n-am fost suficient de convingatoare, vin cu poze:

 

drumul

zapada
folia
Ticu (si ultima tehnologie in materie de deszapezit drumuri)
mai multa zapada
apusul
noi (o parte)
Bitza 
casa

PS: cum aparatul meu nu are obiceiul sa faca poze de pe birou, multumesc Nico, Marius, Ilhan, Paul si Andreea. Plecaciuni.

dupa festival

Dupa cum promiteam, si pentru ca e frumos sa te tii de cuvant daca promiti un lucru, revin cu impresii post-festival-de-teatru-neconventional. 

Din cele cinci zile de festival m-am invrednicit sa ajung la una singura, mai precis duminica. Ceea ce am vazut mi-a placut atat de mult, incat mi-a parut rau ca nu am facut un efort sa ajung si in zilele anterioare(de tinut minte pentru urmatoarele manifestari de acest gen). Mi-a placut cu atat mai mult cu cat nu stiam la ce sa ma astept, iar expectantele inexistente nu pot fi inselate. 

In prima parte am vazut o piesa jucata de o trupa din Timisoara - trupa Aualeu - teatru de garaj si curte (i-am gasit ulterior si pe net la www.aualeu.ro). Piesa, o comedie despre esecul institutiei matrimoniale si singuratatea in doi, destul de buna, insa jocul celor doi actori (al caror nume nu l-am retinut, din pacate) a facut-o de-a dreptul grozava. Ritm alert, condimentat cu un pic de muzica, text simplu si precis, fara fraze redundante, pauzele de text compensate cu o pantomima excelenta.

In plus, subiectul domestic si apropierea actorilor de public faceau reprezentatia extrem calda si umana, iar oricine cu cativa ani de casnicie in spate (myself included) putea sa se regaseasca in multe din situatiile exemplificate in piesa. Am ras, dar la sfarsit zambetul era destul de amar.

A doua parte a fost un spectacol de improvizatie, cu actori din orase diferite. Nu m-a impresionat, astfel incat am sa ma abtin de la comentarii. Au fost voci care au sustinut ca ceea ce faceau ei nu era tocmai improvizatie, dar avand in vedere ca e primul spectacol de acest gen la care am asistat, nu sunt in masura sa ma exprim.

Concluzie: la (cat) mai multe! pe urmatoarele sigur n-am sa le ratez.

on the edge

ma aflu pe  margine, langa prapastie, cu picioarele pe teren sigur si cu ochii in abis. trag aer in piept si ma aplec ametitor, imi strig ecoul, port o scurta conversatie (in fond suntem prieteni vechi) si ma retrag in momentul in care prapastia mi se pare prea ademenitoare. buuunnn, teren sigur, solid, din nou. picioarele bine infipte si capul in nori. 

(auto)biografie: viata a inceput odata cu constiinta libertatii, la o data imprecisa undeva in anii '90, la o oarecare distanta de inceputul vietii biologice. imi amintesc sigur ca era noapte. de atunci a fost o continua plimbare pe buza prapastiei, un dans pe sarma neintrerupt, o pendulare indecisa, uneori constienta, alteori lasata la discretia hazardului, dar rar am reusit sa ma indepartez de margine. 

de o parte haul - libertate absoluta, sentiment, betie, senzualitate, uitare, trup si transpiratie, fum, vartej necontrolat, vuiet, chemarea dureroasa. de cealalta, campul pietros - siguranta, ratiune, stabilitate, liniste, aer rarefiat, spirit, cunoastere, pragmatism. intre: eu. 

stare de echilibru, ar numi-o binevoitorii (fara sa se insele prea mult avand in vedere ca am supravietuit cu succes pana aici si mi-am pastrat optimismul). nehotarare si frica de absolut, ar spune carcotasii (si ei sunt si mai aproape de adevar, pentru ca niciodata n-am avut curajul sa ma indepartez destul de mult incat sa pierd din vedere marginea asiguratoare). absurd, l-ar numi Camus (iar eu nu pot decat sa-i dau dreptate, ca unui cunoscator). conditie umana, ar spune Malraux, rezumand toate intrebarile intr-un concept care trebuie acceptat ca atare. 

oricare din explicatiile gasite, chiar si cele mai contradictorii, sunt corecte si in acelasi timp insuficiente. dansul pe buza prapastiei imi face placere dar ma si nemultumeste. incerc sa fiu din ce in ce mai agila, pasii sa-mi fie din ce in ce mai rapizi si mai siguri, trecerea de pe o parte pe cealalta se face din ce in ce mai usor, aproape imperceptibil, pe masura ce invat mai multe despre ambele parti. de fiecare data cand inaintez prea mult in una din directii, ma invadeaza nemultumirea, sufletul tanjeste spre cealalta parte, iar pasii ma aduc inapoi pe sarma. 

important e sa nu ma stabilesc in nici una din cele doua parti, granita fiind, in mod evident, ingusta si neincapatoare. de fapt, ceea ce caut, ceea ce iubesc e dansul in sine, miscarea, trecerea, pendularea. gasesc un sens in cautarea sensului si fericire in cautarea fericirii. lamentarile, nemultumirile, strigatele fac parte din coreografie, ca si zambetele si preaplinul inimii. 

festivalul de teatru neconventional

in ultimul timp in iasi se intampla lucruri. si unele din lucrurile astea sunt chiar foarte bune si frumoase.

un exemplu este festivalul de teatru neconventional care are loc zilele astea. pentru detalii dati click: http://www.inoras.ro/eveniment_festival-de-teatru-neconventional-17-21-decembrie-2008-in-dublin-pub.htm

eu imi planific sa merg vineri si duminica. am sa vin cu impresii.

refugiu in arta

am privilegiul sa locuiesc intr-un oras care se bucura de prezenta unor oameni de arta remarcabili. desi poate ca nu mai sunt atat de multi ca pe vremuri, in Iasi, in momentul de fata, exista personalitati de cultura care au un cuvant greu de spus. iar domeniul artelor vizuale este unul din cele mai bine reprezentate.

in calitate de exponent al publicului, de consumator de frumos, pot sa enumar cativa din artistii locali care m-au impresionat, dupa ani buni de batut galeriile si expozitiile iesene: Valeriu Gonceariuc, Zamfira Barzu, Dragos Patrascu, Felix Aftene, Sorin Purcaru, Ioan Vanau.. ar mai fi si altii, dar numele astea imi vin acum in minte pentru ca lucrarile lor mi-au lasat urme in suflet la un moment dat.  enumerarea e subiectiva si se bazeaza exclusiv pe impresiile personale, fara influenta avizata a unor critici.

recent am vizitat atelierul unui prieten - Cristi Diaconescu. Il stiam demult, ii stiam talentul, dar nu avusesem ocazia sa vad mai in delatiu ce lucreaza. dupa ce am avut ocazia sa vad indeaproape, sa ating, sa imi iau tot timpul necesar pentru perceperea culorii si sa ascult si explicatiile personale, cred ca ar fi un gest de egoism din partea mea sa nu impartasesc si altora din impresiile lasate.

mai intai trageti un ochi pentru exemplificare: http://uapiasi.ro/gallery14.htm. 

lucrarile lui Cristi sunt un strigat, ajung direct la suflet. la sufletului omului contemporan, urban, prins in absurdul vietii cotidiene, contorsionat, incordat in lupta de supravietuire si de afirmare, care totusi pastreaza in suflet o farama de inocenta si a ramas cu o privire aruncata spre copilarie. 

pentru mine tablourile lui au un dublu efect: imi induc un sentiment de revolta existentialista, impotriva absurditatii existentei, sentiment indus de culorile puternice si mesajul viu, care amintesc oarecum de arta de copil rebel a lui Basquiat. 

pe de alta parte am sentimentul de salvare, de refugiu. linia bruta si tehnica libera folosita ma intorc spre copilarie, imi readuc zambetul si inocenta si favorizeaza uitarea. pentru jumatate de ora cat am fost in atelierul lui Cristi am uitat de lume si de timp, iar asta este ceea ce eu numesc arta.

vizita in atelierul lui Cristi, ca orice contact cu arta autentica, mi-au intarit convingerea ca, in afara de iubire, arta este singura noastra scapare. 

insomnia

somnul natiunii naste monstri, se zice. se poate. eu am sa parafrazez: insomnia individului naste monstri. si ce monstri! negri, uscativi, cocosati, perfizi, insidiosi, cu o mie de gheare, toti monstrii gandirii ascunsi bine pe timpul zilei sub preocuparile cotidiene ies la iveala in orele de nesomn. 

de vreo doua luni ma bantuie insomniile. pierd nopti intregi aiurea, cu creierul contorsionat in mii de ganduri, in fierbere, adorm intr-un tarziu, un somn chinuit de cateva ore, si ma trezesc cu ochii rosii si creierul tandari, cu convingerea ca singurul lucru intr-adevar indispensabil traiului omenesc este cafeaua, iar in prima jumatate a zilei sunt la fel de comunicativa precum camelia din ghivechiul de langa biroul meu (de fapt sunt convinsa ca la o interogare riguroasa doamna plantuta ar putea oferi mai multe informatii, si mai pertinente, decat as putea eu). 

avand in vedere inclinatiile spre despicarea firului in patru de care dispun, am analizat pe toate partile cauzele teribilelor insomnii. sunt o persoana activa, sanatoasa, fac miscare, am o alimentatie relativ sanatoasa, preocupari diverse, un psihic puternic care ma ajuta de fiecare data sa ies la suprafata daca se intampla sa nu-mi placa de mine, iubesc, nu am probleme financiare sau morale deosebite, intr-un cuvant, indeplinesc toate conditiile pentru un somn de frumusete ca la carte.  doar ca somnul nu e de acord cu mine si pace. 

bineinteles, am incercat toate solutiile care mi-au trecut prin minte pentru remedierea problemei - cele mai putin antrenante carti posibile (cu parere de rau Dle. Camus ati fost declarat castigator), ceai de tei cu miere, sauna, mai mult sport (un pic mai mult si ma inscriu la maraton), pastile cu extract de valeriana (da, exista asa ceva), numarat oi (Dle Becali, imi ofer expertiza), in fine, tot ce imaginatia sau sursele babesti au putut sa-mi furnizeze. degeaba, somnul de frumusete nu se lasa induplecat.   

si atunci, cum orice alta explicatie iese din discutie, am ajuns la concluzia ca motivul lipsei cronice de somn este ca imi sunt necesare rendez-vous-urile de fiecare noapte cu monstrii mei. in fiecare seara ma viziteaza,  in grupuri mai numeroase sau separat, cate unul. unii mi-au devenit de-a dreptul simpatici, pe altii in continuare nu vreau sa-i vad in ochi, insa s-ar parea ca asta nu e motiv de descurajare pentru ei. 

sunt monstri si monstri. monstruletii, aia mici si relativ simpatici pun sub lupa actiunile de peste zi, sau ma trag de maneca pentru eventuala lipsa de actiuni. ei vin si gasesc hibe, gafe, imi aduc argumente si unghiuri de vedere noi, si in final ne despartim prieteni pentru ca au meritul de a veni cu idei progresiste pentru a doua zi.

in schimb sunt si monstrii hidosi, perifizii, cei cu o mie de oglinzi, care ma pun fata in fata cu mine si imi pun la indoiala fundamentele existentiale. ei au neobrazarea de a afirma ca o persoana sanatoasa, activa si cu un psihic bun nu inseamna nimic. imi arata ca puntile de care ma leg pentru iesirea la suprafata sunt fragile si nesigure, ca trairile cele mai intense sunt si cele mai efemere, ca demersul de autocunoastere si definire e abia la inceput si rezultatele lui sunt incerte. 

ei imi arata ca descoperirea libertatii absolute de care dispunem vine odata cu constientizarea propriilor limite. si procesul este irevocabil, odata ce am luat cunostinta de propria-mi libertate, nu mai am posibilitatea sa gasesc justificari deterministe, dispar tapii ispasitori ai tuturor nereusitelor mele, singura responsabila pentru esec sau reusita sunt eu. iar monstrii insomniaci, nemilosii, au drept scop minimalizarea si relativizarea reusitelor de peste zi. din jocul oglinzilor imi dau o idee despre profunzimile fiintei, numai pentru a pune in evidenta, prin contrast,  superficialitatea in care ma mentin. ei bine, astia sunt monstrii cu care nu reusesc sa fac pace.

din fericire tot mai prind cateva ore de somn, iar a doua zi o iau de la capat cu cautarea fericirilor marunte si cu incercarile de intelegere a un pic mai mult decat ieri. e o lupta zilnica, dar sunt optimista. am sa-mi inving monstrii, sau, in cel mai rau caz, am sa-i adorm in extract de valeriana.

putem fi fericiti?

Pornesc de la o idee lansata de Dorian.Gray in comentariul la unul din posturile anterioare. El imi spunea ca suferinta este pana la urma cel mai profund sentiment si toti ajungem sa-l experimentam. Si tot el lega ideea de suferinta de legea lui Maslow, conform careia starea de nefericire vine din frustrarile acumulate in urma comparatiilor pe care le facem constant, mai mult sau mai putin constient, cu cei din jur.

Sunt de acord cu Dorian in ceea ce priveste universalitatea suferintei, nu si in privinta profunzimii absolute a acesteia. Intr-adevar, toti ajungem sa experimentam suferinta, mai mult, cred ca oamenii nu sunt capabili de fericire pe termen lung si ajung sa caute starile de suferinta. Suferinta predispune spre reflexie si introspectie intr-o masura mai ridicata decat fericirea, si prin asta ne ajuta in demersul de cunoastere si dezvoltare personala.

Mai mult, cred ca suferinta este necesara pentru evolutia umanitatii. In general, starile de fericire sunt insotite de o anumita auto-multumire, care pe de o parte predispune spre inactivitate (nu numai ca suntem multumiti cu ce avem, dar in incercarea de a pastra cat mai mult aceasta fericire ne ferim de la orice actiuni care ar risca tulburarea ei) precum si spre interiorizare (in individualismul nostru, tindem sa pastram fericirea pentru noi), pe cand starea de nemultumire indeamna spre comunicare, spre creativitate. In fond, cu cateva exceptii, marile opere au fost create pe fondul unor mari nemultumiri sau suferinte.

Sursa nemultumirilor si a suferintei nu este limitata insa la raportarea la mediu. Raportarea la ceilalti, constatarea esecului eforturilor de distantare, de ridicare deasupra celorlalti in calitate de Mitsein, poate constitui o sursa de suferinta, materializata in ultima instanta in ura fata de persoana la care constatam unele calitati dezirabile. Insa imi permit sa afirm ca acest tip de suferinta nu este universal. Persoanele cu o capacitate larga de intelegere nu sunt capabile de ura, si constatand calitatile superioare ale aproapelui simt mai degraba admiratie, si tind spre iubire in loc de ura. In plus, este foarte putin probabil ca scara de valori individuala sa coincida in asa masura cu a persoanelor de langa, incat sa nu gasesc o calitate compensatorie, care sa imi serveasca nevoia de distantare.

Suferinta cea mai profunda vine din nemultumirile produse de propria persoana, cu limitele ei. Ca fiinte umane, inzestrate cu constiinta, suntem produsul propriilor perceptii si in fiecare zi facem eforturi pentru dezvoltarea unui eu propriu, care sa corespunda acestor perceptii. Inevitabil, eu cel de azi am asteptari sporite fata de eu cel de ieri. In aceste conditii, sursa fericirii de azi poate parea superflua maine, sau, mai mult, se poate transforma in sursa nefericirii viitoare.

Constatarea unei limitari in dezvoltarea propriei persoane constituie o sursa de suferinta, iar depasirea acesteia ne da sentimentul unei victorii, deci al unei fericiri temporare. Ulterior, gustul victoriei se pierde iar fericirea devine vaga, moment in care ne concentram pe o noua limita care trebuie depasita, si reluam zbuciumul suferintelor produse de neputinta noastra in fata noilor provocari. Astfel, suferinta este nu numai inevitabila, dar si necesara pentru regasirea senzatiilor de fericire trecatoare. Mai mult, suferintele incercate fac posibila aprecierea fericirii la adevarata ei dimensiune.

Bineinteles, cred ca exista oameni care traiesc perioade lungi din viata intr-o stare persistenta de fericire calduta, intr-o stare de adormire placuta, multumiti de ei insisi si de cei din jur (mi-e greu totusi sa cred ca o viata intreaga poate fi traita in acest fel). Insa cele mai crunte suferinte si privilegiul a cinci minute de fericire care sa-ti umple inima sunt preferabile unei vieti caldute si monotone. In ultima instanta, eu sunt singura capabila sa definesc un sens propriei existente, si am o singura viata la dispozitie in acest scop.

Da, putem fi cu adevarat fericiti, extatici chiar, dar numai pe perioade limitate de timp si numai cu pretul unor suferinte pe masura.

din nou despre blog

abia recent mi-am facut curajul sa-mi popularizez blogul in randul prietenilor prin cateva link-uri bine plasate. ca urmare, am descoperit ca lumea care intra pe bloguri are obiceiul sa si citeasca ce se scrie pe acolo, si mai mult, mai lasa si comentarii, de unde deduc ca se citeste activ. reactia care a urmat initiativei curajoase s-a situat la capatul celalalt de pod, undeva intre panica si dorinta de a da bir cu fugitii. 

primul impuls a fost sa revad rapid postarile anterioare cu scopul de a sterge tot ce e redundant sau patetic. mi-am reconsiderat impulsul din doua motive: primul (si cel mai laudabil), din orgoliul de a tine capul sus, si de a-mi asuma atat initiativa de a scrie cat si cea de a face public acest lucru. al doilea e ca daca as fi operat o selectie realista asupra posturilor pe criteriul redundantei sau al pateticului, nu as mai fi pastrat mare lucru. decizie finala: pastram blogul, cel putin momentan.

luand decizia asta am revenit asupra considerentelor initiale prin care imi justificam crearea unui blog. poate fi foarte usor explicabila dorinta de a avea un blog prin nevoia de integrare, de a fi in rand cu lumea (dupa cum bine zicea Paul facandu-i introducerea lui John). adica toata lumea respectabila, sau cu pretentii de respectabilitate, si acces la internet isi face un blog, mai mult sau mai putin reprezentativ (vezi "mi-am tras blog, hahalelelor!"). 

o explicatie alternativa ar fi nevoia de comunicare, de socializare cel putin in lumea virtuala, in conditiile in care comunicarea din lumea reala e din ce in ce mai grabita si superficiala. pana la urma suntem fiinte sociale si avem nevoia de impartasire si confirmare a ideilor, care indiferent de valoarea lor, de la genialitate pana la banalitate, de la pretiozitate exagerata pana la exprimarea cea mai comuna, nu valoreaza nici cat o ceapa degerata daca nu sunt recunoscute. reactiile starnite confirma sau infirma aceasta valoare si incurajeaza sau condamna existenta blogului. 

din multitudinea de bloggeri, un procent infim si exclusivist au recurs la aceasta varianta de exprimare pentru simplul motiv ca au ceva de spus. ceva de o importanta (reala sau inchipuita) atat de mare incat pastrarea pentru sine ar fi fost nu numai imposibila ci si reprobabila, un act de egoism. 

in imediata apropiere sunt cei care au descoperit sau creat frumosul, iar publicarea lui prin facilitatile puse la dispozitie de o pagina de internet reprezinta un act de marinimie si de revarsare a preaplinului inimii.

in fine, explicatia cea mai sincera si aproape de adevar pe care o pot gasi este ca blogul este o modalitate de seductie. fiecare din noi, fiintele umane suntem in permanenta deschisi si dornici de a fi sedusi (Liiceanu spunea ca seductia se produce pe un fond prestabilit de asteptare nelamurita) de catre fiinte carora le recunoastem superioritatea, si in acelasi timp ne dorim sa actionam ca seducatori, fie pe taramul spiritului fie pe cel al simturilor. dincolo de marinimia cu care ne impartasim ideile sau conceptia despre frumos, exista o doza de vanitate, o dorinta de a capata o influenta asupra ideilor sau simturilor celor din jur. in cazul blogurilor, incercarea de a seduce nu vizeaza neaparat o persoana anume, ci publicul larg si eterogen care ajunge sa acceseze, intentionat sau intamplator, pagina de internet.

in cazul meu, motivul initial pentru care am inceput un blog acum un an (o-la-la, cat timp scurs si ce putine lucruri spuse!) nu s-a regasit in totalitate in nici unul din cele invocate mai sus. am pornit blogul mai degraba ca pe un jurnal intim, in care sa-mi descarc gandurile din zilele gri si sa pot reveni asupra lor in zilele negre. pe acest principiu am pastrat mult timp existenta blogului numai pentru mine, intr-o anonimitate calduta si neangajanta. eventualii cititori erau complet necunoscuti si prin urmare puteam face abstractie de ei cu mare succes. ulterior, considerentele de mai sus si-au facut simtita prezenta si am decis printr-un mare act de curaj sa trimit link-ul unor persoane apropiate. 

in momentul de fata inca oscilez intre impulsul de a sterge blogul de pe suprafata internetului (sa ma avertizati daca ajung sa ma iau prea mult in serios, si blogul va cunoaste actiunea nemiloasa a tastei Delete), si dorinta de a continua a scriu cu aceeasi sinceritate cu care ma adresam mie insami (desi acum e mult mai greu, pentru ca am devenit mult mai constienta de mine insami prin cele scrise).  momentan cea de-a doua dorinta castiga. vom vedea pentru cat timp.

zapezile copilariei

Cand eram copii prima zapada era un motiv de bucurie frenetica. O asteptam cu nerabdare toata luna noiembrie, si de obicei o gaseam intr-o dimineata cand bunica Lucretia venea si ne anunta ca "a venit iarna draguta". Noi, cele trei nepoate, saream din pat in curte direct in pijamale (lucru rapid remediat datorita puterilor coercitive nemasurate ale bunicii), si ne bucuram de aceasta prima zapada printr-o suita de exclamatii, alergaturi, tentative de oameni de zapada sau batai cu bulgari, chiar daca stratul de zapada era anemic si se topea la prima raza mai serioasa de soare.
Ne intorceam pentru micul dejun tot ca urmare de puterii discretionare cu care bunica influenta actiunile nepoatelor, intr-o stare de agitatie exaltata si cu o pofta de mancare demna de trei urmasi ai lui Pantagruel. Dupa ce reuseam sa ne potolim intr-o oarecare masura decretam solemn pe trei voci ca iarna este anotimpul nostru preferat, si eram convinse ca fara constrangerile nejustificate ale bunicii am fi putut sa ne ducem traiul in zapada, ca eschimosii.
Cu nestatornicia tipica varstei, uitam declaratiile facute in fiecare martie, cand decretam din nou la unison si pe acelasi ton convingator, ca primavara este anotimpul nostru preferat. Insa in perioada dintre cele doua declaratii ne bucuram in fiecare zi de zapada abundenta, pufoasa si de un alb cel mai alb, specifica iernilor de Dorna.
Astazi, la un moment dat, cand am aruncat o privire pe geam, am observat curtea vecinei acoperita de stratul alb al primei zapezi de noiembrie. Primul lucru care mi-a venit in minte a fost ca ar trebui sa trec pe anvelope de iarna si sa reinnoiesc polita casco. Apoi mi-am spus cu o oarecare neplacere ca probabil e destul de frig afara, si ca as putea sa imi aman treburile de rezolvat pentru maine, avand in vedere ca oricum e week-end, asa ca m-am intors glorioasa in pat cu un ceai cald si un Henry James drept companie.
Abia dupa aceste reflectii am gasit o asemanare intre curtea alba a vecinei si curtea diminetilor de noiembrie a bunicii, si m-a lovit dureros de viu dorul de Dorna si de vocile celor doua surori.
In termen de cateva secunde am simtit acut senzatia trecerii timpului, am avut constiinta felului in care timpul isi pune amprenta asupra noastra, nu numai fizic cat mai ales asupra gandurilor si sentimentelor.
E adevarat ca intelepciunea vine odata cu maturitatea, ca suntem produsul propriilor experiente si a eforturilor de invatare din experientele straine, ca fiecare zi lasa urme definitorii asupra eului personal. In incercarea de a ne defini, de a da un sens existentei noastre terestre, singura pe care o cunoastem, sondam adanc in suflet, analizam, explicam, sortam si dam deoparte sentimente superflue, cu intentia iluzorie de a descoperi si pastra esentialul.
Inevitabil, ne pierdem inocenta si capacitatea de a ne exalta in fata lucrurilor marunte. Un cost prea ridicat pentru un rezultat indepartat si nesigur.

Adam si Eva