despre calatorii si intoarceri acasa

ehhh, dragii mosului, si a trecut si vara asta... iar toamna cu miros amarui de frunze galbene, iar intoarcere la serviciu in forta si nici gand de concediu pana la Sarbatori (si nici atunci, daca pardalnecele targete nu se dau prinse), iar trezit la 7-cafea-doua oua fierte si un ardei gras-serviciu -cafea din nou- calculator-sedinte-telefoane -calculator-condus-cina-un film/o carte/o cafea sau bere in oras - jogging -somn. 5 zile din 7, mereu asteptand sfarsitul de saptamana, in care de obicei nu se intampla nimic.

ar putea parea, din insiruirea de mai sus, vadit monotona, ca  ma plang de rutina si platitudinea unicei mele vieti. catusi de putin. in fapt, am conchis eu intorcandu-ma de pe campuri si de prin concedii, e o viata cat se poate de normala si dezirabila. concluzii asemanatoare descopar aproape de fiecare data cand am intorc dintr-o calatorie, cu atat mai favorabile stilului rutinier cu cat calatoria a fost mai lunga iar destinatia mai neobisnuita.

esentiala in pastrarea echilibrului si a intretinerii unei relative stari de multumire este, insa, o frecventa minima a calatoriilor. fiecare plecare, in tara sau in afara ei, spre civilizatie sau spre exotism, de jumatate de zi sau de doua saptamani, are un aer de aventura in necunoscut. zilele care o preceda sunt pline de freamat si inchietudine, drumul incarcat de promisiuni si incertitudini, iar destinatia se dovedeste de fiecare data cuceritoare. intr-o calatorie simturile sunt exaltate si panditoare, capturand fiecare culoare, fiecare forma, nediscriminand bucolicul sau urbanul, masa de oameni de pe strazi sau linistea unui varf de munte. cunosc oameni cu aviditate si interes iar simtamintele unei prietenii sau relatii sentimentale sunt consumate intr-o seara de conversatii intamplatoare.

si toate acestea pentru a ma putea intoarce acasa, la cele atat de cunoscute si familiare incat trec neobservate, la zilele repetitive, linistitoare si ferite de neprevazut. acasa a devenit atat de acasa incat nu arareori observ cu suprindere cat de calduros si primitor poate fi apartamentul cu doua camere de la etajul 4 dupa o zi ploioasa, sau discreta aparitie a unui rond de flori dintr-o intersectie prin care trec zilnic.imi desfac bagajul si imi iau in primire teritoriul, cu usurare si incantarea regasirii, si imi odihnesc simturile ratacite.

calatoriile imi  sunt necesare ca sa pot aprecia cum se cuvine fericirea micuta si linistita a traiului rutinier, fara a o lasa sa degenereze in spleen (cum se intampla si cu marile fericiri, nu numai cu cele micute si discrete. am mai zis-o si o mai zic, noi, oameni curiosi si angoasati, nu stim sa fim fericiti), iar monotonia zilelor de toamna imi e necesara pentru a-mi pregati simturile pentru urmatoarea calatorie. dar pana atunci mai e, si maine e weekend.

de feminis

pana acum nu am abordat pe blog nici unul din subiectele regasite cu predilectie in publicatiile sau pe site-urile destinate cititorilor de sex feminin: frumusete (a se intelege infrumusetare si nu sensul abstract si larg al termenului), dieta, sport, etc. motivul nu e pentru ca mi-as fi impus o anumite linie tematica (mi-am mai aparat in cateva posturi mai vechi dreptul de a bate campii dupa bunul plac intr-un blog care se vrea personal si fara tel) sau pentru ca astfel de subiecte ies din aria mea de interes.

dimpotriva, ma intereseaza, in masura in care consider o buna informare in acest domeniu un semn al respectului de sine. similar cu modul in care incerc sa ma informez in diferite aspecte privind mentinerea sanatatii si sa respect unele norme de igiena si preventie care sa ma fereasca de vizitele la medic, in acelasi mod, asadar, incerc sa ma mentin informata privind metodele de ingrijire a pielii, alimentatie sanatoasa si exercifii fizice, si sa pun in aplicare (in procente variabile) informatiile obtinute pentru a-mi asigura si pastra o infatisare multumitoare (cu accent din ce in ce mai mult pe partea de pastrare, odata cu trecerea timpului care - fatalitate - s-ar parea ca nu s-a decis sa ma ocoleasca taman pe mine, ombilicul propriului univers).

pe de alta parte, cu toate ca, in timp, am reusit sa acumulez informatii destul de pertinente incat sa imi permit sa le impartasesc, interesul meu nu merge atat de departe incat sa ma mentina motivata pentru a scrie despre astfel de subiecte in mod  constant, metodic si amanuntit, iar internet-ul abunda in informatii scrise de oameni mult mai bine pregatiti si mai pasionati decat mine.

ei bine, ceea ce m-a determinat sa fac o exceptie cu acest post e faptul ca am cunoscut-o pe Dana, o cosmeticiana din Iasi care m-a cucerit (as fi zis pe loc, dar de fapt a fost vorba de 4 ore, cat a durat tratamentul). In primul rand, Dana darama imaginea preconceputa a cosmeticienei (chiar si termenul mi se pare ca a capatat o usoara nuanta peiorativa) - este educata, rafinata, o partenera de conversatie vivace si in acelasi timp fara urma de infatuare (am constatat aceasta caracteristica la personalul saloanelor pentru snobi). In al doilea rand, e pasionata, dedicata, bine informata si (mare plus in ochii mei) inclinata sa foloseasca ingrediente si produse naturale.

pentru ca am ajuns la ea intamplator, dupa o cautare pe google, si cam panicata ca nu reusesc sa rezolv unele probleme ale tenului inainte sa dau nas in nas cu soarele in concediu, nu stiam aproape nimic despre ea inainte. in cele 4 ore de chin, urmat de rasfat (pentru mine) si munca de ocnas (pentru ea) am beneficiat de o multime de informatii interactive, care m-au convins ca am nimerit bine. trebuie sa mentionez aici ca eu sunt un client/pacient destul de dificil, pentru ca vreau sa stiu tot ce mi se intampla, de ce se mi se intampla si de ce n-ar putea sa se intample astfel (dupa cum ar putea depune marturie fostul meu dentist, pe la care n-am mai calcat de cand e Nico sa ma suporte). ei bine, Dana a anticipat intrebarile mele si, in plus, s-a dovedit si o companie placuta. 

si daca ar fi fost doar atat, poate n-as fi ajuns sa consider o vizita la cosmetician drept subiect de postat pe blog. dar, dupa ce am ajuns la calculator, am descoperit blog-ul Danei:http://proestetic.ro, unde ofera belsug de informatii utile si fundamentate, si magazin-ul on-line de produse cosmetice handmade, create de ea insasi: http://proesteticmagazin.wordpress.com/. pentru ca stiu, din experienta proprie, ca nu e usor sa gasesti un profesionist bun in ale cosmeticii in Iasi, cu atat mai putin produse cosmetice naturale, ma gandesc ca e o informatie care merita raspandita.

stiu ca nu stiu nimic, si totusi

"Alegerea vietii noastre presupune o stiinta, dar aceasta stiinta noi nu o avem si, socratic vorbind, nici n-o putem avea. Noi nazuim sa ne alegem cea mai buna viata, pentru ca altminteri ne irosim viata si traim la intamplare, zvarliti de colo-colo; dar, pe de alta parte, cand sunt intrebat in privinta reperelor fundamentale ale vietii mele - curajul, iubirea, prietenia, frumusetea, pietatea, etc. -, cand trebuie sa pobez o stiinta a vietii, nu pot sa dau decat raspunsuri evazive si insuficiente. in toate situatiile si cunostintele acestea suntem repetenti. Situatia umana are aceasta natura dramatica: nu stiu nimic, cand de fapt trebuie sa stiu, fiinda trebuie sa imi aleg existenta, fiindca insasi existenta mea e alegere."



AD, "Crase banalitati metafizice"

un om greu de multumit

zilele astea am inceput sa citesc banalitatile metafizice ale lui Alexandru Dragomir, asa cum au fost ele adunate si daruite publicului de Gabriel Liiceanu si Catalin Partenie. Pana sa ajung in posesia cartii, aveam despre Dragomir o imagine vaga si oarecum fabuloasa, ca despre un mare ganditor, discipol al lui Heidegger, caruia circumstantele nu i-au permis sa se bucure de popularitate si recunoastere sociala.


dupa ce am citit prefata lui Liiceanu am devenit curioasa si am inceput sa caut mai multe informatii despre Dragomir - omul. mi-am dat seama ca lipsa popularitatii nu a fost datorata neaparat circumstantelor ci mai ales alegerii, motivate de un amestec intrigant de orgoliu si modestie. din putinele informatii pe care le-am adunat am putut sa ghicesc, si nu cred ca ma insel prea mult, un adevarat filosof, pasionat de intelegere, cunoastere si gandire, care stia sa evalueze si sa se autoevalueze cu exigenta si care dovedea un dezinteres complet fata de o imprejurari.


interviul de mai jos (unul din putinele care s-au pastrat, cred) este savuros, onest si denota un simt al umorului specific marilor spirite:
http://www.romaniaculturala.ro/articol.php?cod=7885
 spicuiesc:




"Iubiti viata…

Cit sint viu, da. Apoi… o sa mai vad! Dar, in orice caz, iubesc lumea…"

"Tutea spunea ca enciclopedismul este un defect, un cancer mintal…
Nu mi se pare ca ceea ce spune Tutea ar fi de luat in serios. Tutea vorbea multe, mult prea multe…"

"Da, bine… Eu sint cel mai mare ginditor roman in viata asa cum altii sint cei mai mari jucatori de golf din Romania, o tara in care nu se joaca golf! "

"Si ce rol credeti ca poate avea filozoful in tara asta?
E o intrebare comica... 

Cred ca, daca este filozof adevarat, atunci rolul lui este nul

"

"Credeti ca tot ceea ce a fost la Paltinis, toata experienta aceea, mai poate fi reluat? Si, daca da, cu cine?

Va referiti la problema maestru-discipol?

Exact!

Oricind poate fi reluata!

Cu cine? Avem oamenii necesari?

Apar ei daca sint! Asteptam!

Cit asteptam?

Pina apar…"

despre intalnirea cu Heidegger: "

aveam cu mine sapte intrebari. 

Mi le notasem eu, le pigulisem asa, in germana, in germana pe care o stiam atunci… I-am pus eu prima intrebare si am asteptat sa imi raspunda. Dupa un timp de tacere el mi-a spus: „Mai departe…“. Le-am citit atunci pe toate sapte. Aproape ca n-a stat, nu a ripostat, si mi-a spus: „Va voi raspunde, dar nu in ordinea dumneavoastra, ci asa cum vreau eu, asa cum mi s-au orinduit ele in capul meu!“. Si, te rog sa ma crezi, mi-a raspuns de m-a turtit! Adica erau raspunsuri atit de adinci, atit de serioase… Pentru mine… ce termeni de comparatie aveam? Pe Radulescu-Motru si pe P.P. Negulescu… Astfel incit am iesit de la el nauc. "

bacu' tragic

duduie presa din tara, si pana si cei din afara tarii au aflat si s-au minunat, despre rezultatele sublime, dar care lipsesc cu desavarsire, ale examenului de bacalaureat din anul de gratie 2011. Cea mai mare catastrofa din educatia tinerei Romanii capitaliste, parinti revoltati care nu inteleg de ce le sunt maltratate progeniturile, progeniturile insele in ipostaza de victime care inca incearca sa se mai dumireasca, dezbateri interminabile in presa, reactii tip post-Fukushima, toti se intreaba ce s-a intamplat si cine e de vina pentru nenorocirea nationala.

Dupa cum vad eu lucrurile, catastrofa n-a venit brusc si inexplicabil. Singura masura cu caracter de noutate de anul acesta fost combaterea (reala) a fraudei. Mai precis, pentru prima data dupa 2000 profesorii s-au temut sa inchida ochii iar elevii nu au avut posibilitatea sa triseze. nu stiu care liceu la care aproape toti elevii au fost eliminati pentru tentativa de copiere nu e o intamplare.

Au fost voci care au reclamat gradul ridicat de dificultate a subiectelor. Foarte probabil, insa cred ca in toata istoria bacalaureatului subiectele au avut grade de dificultate comparabile. Inca dinainte de nefericitul bacalaureat se stia ca sistemul de educatie romanesc e unul al extremelor: avem cei mai multi olimpici si cei mai multi repetenti. Pentru cei cu un nivel mediu, in fapt majoritatea, inca nu a fost elaborat sistem de evaluare/incurajare pertinent. Diferenta e ca in anii precedenti evaluatorii, probabil ei insisi constienti de expectantele ridicate, peste masura unui banal examen de bacalaureat care, in cele din urma, ar trebui sa fie accesibil tuturor si nu doar elitelor, dovedeau indulgenta in grade variabile si, pe de o parte, incurajau frauda, pe de alta parte supraestimau rezultatele tinerilor studiosi. Usor, usor, tendinta s-a cronicizat, astfel incat expectantele au parut din ce in ce mai ridicate iar drumurile laturalnice catre promovabilitate din ce in ce mai batatorite.

Imi amintesc ca atunci cand am dat eu bac-ul era primul an in care media de la bac se lua in calcul pentru admiterea la facultate. ideea inca nu avusese impact, prin urmare in liceul pe care l-am frecventat nota 8 si ceva (pe care m-am invrednicit sa o obtin) era considerata un rezultat respectabil. In urmatorul an se stia ca bacul iti influenteaza sansele de a accede la studii superioare, prin urmare mediile de la bac au crescut brusc cu un punct si ceva. Majoritatea aveau acum medii peste 9, ceea ce noi, generatiile vechi, abia indrazneam sa visam. Ma indoiesc ca la vremea respectiva a avut loc un val brusc de crestere a nivelului de inteligenta/cunostinte de la o generatie la alta, dupa cum nici acum nu cred ca generatia care a absolvit in 2011 s-a prostit brusc, comparativ cu generatiile anterioare. Doar ca, pentru prima data, evaluarea la bacalaureat a fost una riguroasa iar bietii absolventi n-au stiut ce i-a lovit.

Mi se pare o absurditate sa incepem sa ne plangem, abia acum, ca sistemul educational e de vina si ca rezultatul dezastruos e consecinta unor masuri nedrepte ale ministrului educatiei. Dimpotriva, masurile de combatere a furtului la examene sunt primele masuri care trebuie salutate ca un progres real intr-un sistem educational care se clatina de ceva vreme, si, privind mai departe, ca masuri de combatere a coruptiei pe termen lung.

Poate ca generatiile care nu mai cresc cu ideea ca se pot strecura pe langa examene, ca, indiferent daca muncesc sau nu, sansele de reusita sunt aceleasi, depinzand doar de abilitatea de roman descurcaret sau, in cazul in care o astfel de abilitate lipseste, de relatiile pe care fiecare a stiu sa si le cultive, poate aceste generatii, asadar, vor dobandi niste principii morale care acum par perimate, vor invata sa aprecieze o alta categorie de merite si nu vor evolua in oameni de afaceri promiscui sau politicieni corupti. Trebuie doar ca viitorii absolventi de liceu sa aiba timp pentru asimilarea noii idei si niste subiecte elaborate mai pe masura celor evaluati.

desprafuire (exercitiu de sinceritate)

intrand eu pe aici de curand am constatat un strat gros de praf de blog, estimat la o prima vedere la cam trei degete suprapuse. prima data a intervenit constiinta, care m-a si tras de maneca reprosandu-mi lenea si procastinarea. ego-ul personal a ripostat argumentand lipsa de timp si/sau de inspiratie. in realitate, mi-am dat seama ca am lasat blogul in parasire pentru ca in ultimul timp pentru ca mi-a fost, pur si simplu, bine, si n-am mai simtit nevoia sa imi desfasor ideile virtual. bineinteles ca as fi putut sa imi mai incerc creativitatea sau sa mai impartasesc niscai experiente sau impresii, insa mi-a lipsit mobilizarea, impulsul cauzal.

sa ma explic. cea mai veche si mai profunda teama a mea e cea de singuratate. Dincolo de fricile instinctuale firesti, legate de siguranta proprie, sau de fobiile nejustificate pe care reusesc in mare parte sa le tin sub control, toate celelalte stari de neliniste, emotie, nesiguranta si actiunile care rezulta sunt rezultatul panicii pe care ideea de a ramane singura mi-o inspira. Teama de esec, de ridicol sau de respingere nu sutn decat diferite fatete ale acestei frici primordiale. descopar ca toate actiunile imi sunt, direct sau indirect, in totalitate sau partial, orientate inspre inlaturarea ei, si, prin urmare, catre ceilalti. daca as analiza cat din ceea ce fac raspunde justificarii aparente de auto-dezvoltare, cat are ca scop actiunea in sine sau divertismentul si cat e orientat spre combaterea singuratatii, m-as pierde in consideratii psihologice infinite.


bineinteles ca imi place sa cred despre mine ca sunt independenta, ca pot sa ma descurc oricand singura si in orice situatie ( bravez un pic, recunosc), dar astfel de idei glorioase imi trec prin minte doar atata timp cat stiu ca am pe cineva drag pe care sa ma bazez. ideea ca as putea sa raman chiar singura ma paralizeaza si transforma pretinsa independenta intr-o iluzie. scurtele perioade de singuratate din viata mea m-au aruncat intr-o stare de disperare crunta. ma si vedeam la batranete, fara nimeni pe langa mine, semi-senila si cu o gramada de pisici in jurul meu (a se nota ca mie imi plac cainii). din fericire am norocul sa nu fi experimentat decat arareori si pe perioade scurte astfel de stari, probabil daca s-ar fi prelungit as fi gasit un modus-vivendi. dar cu siguranta n-am sa reusesc vreodata sa inteleg ascetii. imi vine in minte imaginea unui pustnic batran care realizeaza intr-o dimineata ca a trecut viata pe langa el in desert, nebun de disperare, incercand sa recupereze ce mai poate dar nereusind sa o faca din lipsa exercitiului social.

pe jumatate instinctiv, presupun aceasta teama ubicua si o leg de starea noastra de fiinte sociale si prin asta de instinctul de reproducere si perpetuare a speciei. nu degeaba se scrie/canta/vorbeste atat despre iubire, relati si prietenii, nu degeaba s-a consumat si se consuma atata energie pentru intelegerea celorlalti, se scriu carti de comunicare/negociere/manipulare, internetul geme de sfaturi despre cum sa relationezi cu colegii sau cum sa cuceresti un barbat prin trei miscari simple, apar religii si secte noi, cluburi, ierarhii si grupuri sociale. fiecare simtim nevoia de a avea langa noi pe cineva pentru care suntem speciali si necesari si facem toate eforturile pentru a ne dovedi si mentine speciali si necesari, fie ca e vorba de dovedirea unor calitati deosebite care sa ne dea acel statut special in ochii celorlalti sau de compromisuri mai mari sau mai mici pentru a-i pastra aproape.

cred ca filantropii sunt si cei care au cea mai mare nevoie de prezenta si recunoasterea celorlalti, iar orice act umanitar ascunde o pornire egoista asiguratorie care echilibreaza lucrurile. cele mai nobile sentimente, cum sunt dragostea romantica sau iubirea parinteasca, au in spate aceeasi frica egoista de solitudine. dar, sa fim intelesi, termenul egoist aici nu are nici urma de sens peiorativ. nu gasesc intru nimic blamabila aceasta pornire atata timp cat ofer reciprocitate, raspunzand unui instinct similar al celuilalt si aratand preocupare sincera pentru binele lui. tulburarea echilibrului poate fi supusa judecatii morale.

dandu-mi eu seama de toate astea am realizat ca, in fond, tot cautand raspunsuri prin introspectie si tot alergand dupa cautarea de sens se poate sa batem la porti inchise. poate ca raspunsurile nu se gasesc in sine ci in ceilalti, iar fuga in meditatie si asceza, filosofica sau misticam desi admirabila si nobila, ramane simpla fuga. atunci cand ma aflu in compania potrivita descopar ca nu mai am intrebari sau nelinisti. iar asta nu poate decat sa insemne ca, pesemne, am gasit raspunsurile cautate.

indignare

parca Nietzsche spunea ca omul superior e dator sa se retraga in turnul lui de fildes, si ca poate sa se amestece cu pleava doar pentru a gasi subiecte de studiu, dar, chiar si asa, orice indignare sau emotie e dezonoranta si neavenita. nu am sa ma apuc sa emit pareri despre gradul in care monsieur Friedrich, lui-meme, a actionat fidel propriei teorii. n-am nici pretentii, nici turn de fildes, prin urmare, din cand in cand, in directa cauzalitate cu diverse evenimente sau realitati, ma trezesc cuprinsa de cate un val de sfanta, incomensurabila indignare.

trebuie sa ii recunosc prietenului Nietzsche partea lui de dreptate, totusi. de cele mai multe ori indignarea mea se dovedeste inutila, fara tinta precisa sau de-a dreptul amuzanta, si dispare mai rapid decat un foc de paie. ba mai mult, viteza cu care dispare e uneori direct proportionala cu gradul de sfintenie si incomensurabilitate. poftim de te mai increde in pornirile frenetice!

si totusi, venind azi spre casa, si admirand la semafor jumatatea de acoperis stralucitoare a Palatului (in)Culturii, de crapa tiganii de la Ciurea de invidie, am realizat ca sunt o serie de aspecte ale vietii palpitante de cetatean roman cu acte in regula (si, restrangand aria, de cetatean adoptat al Iasi-ului) care imi starnesc indignarea, cu incapatanare, de fiecare data cand imi pica sub atentie.

am pomenit deja acoperisul din tabla al Palatului. m-am indignat eu ceva timp in fata semaforului, pana am primit o parere mai avizata cum ca nu ar fi chiar tabla zincata, cum imi imaginam eu, ci e un oarecare soi de aliaj care sub actiunea timpului si a factorilor meteo ajunge sa isi schimbe aspectul. ca urmare, m-am domolit si m-am decis sa astept rabdatoare actiunea timpului si a vremii.

cu toate astea, observ ritmul naucitor cu care stau pe loc lucrarile de restaurare de pe la mai toate cladirile marcante ale Iasi-ului, si ma intreb pe ce si-au fondat indrazneala vocile care au sarit ca arse cand un domn filosof aflat in vizita ne-a transmis, cat de poate de firesc si cu bun simt, sa ne cam luam gandul de la titlul de "Capitala Culturala Europeana).

si, ca tot vorbeam de indrazneala (unii mai indignati decat mine ar numi-o tupeu sau nesimtire, dar eu nu sunt chiar atat de indignata si nici nu folosesc astfel de termeni) un al doilea motiv de indignare e legat de pasiunea mea intr-ale soferitului, perpetua indrazneala si lipsa de masura a autoritatilor de orice fel incurajata de firea vesnic-rabdatoare a romanului, si starea drumurilor (si a orasului, in general). oricine a circulat dinspre Tesatura inspre Tudor, pe Primaverii, cu o masina sub dimensiunile unui Tir, stie despre ce vorbesc. si domnii edili refac oarecare rond si mai replombeaza o plomba. iar eu intre timp mai verific pe unde au mai ajuns preturile la cate un amortizor sau o bucsa si ocolesc voios gropi.

ma indigneaza teribil promovarea masiva a inculturii si prostului gust, motiv pentru care am capatat o asemenea aversiune fata de televizor incat n-as gasi trebuinta unuia nici daca l-as primi cadou. aversiune exagerata, recunosc, dar justificata de avalansa de stiri care oricum nu ma ocolesc. grobianismul, vulgaritatea, agramaticalitatea, kitsch-ul, superficialitatea, cultul banului, lipsa de discretie, vanitatea au fost ridicate prin media la rangul de valori nationale.

ne dam, toata natia romaneasca, cu partile posterioare de glia stramoseasca imediat ce auzim zvonuri defaimatoare de pe la niscai italieni, frantuji sau nemti, satui de talentele de prestidigitatori ale unor concetateni mai mult sau mai putin colorati. in acelasi timp, insa, in curtea noastra, tocmai astfel de exemplare promovam zilnic si neobosit. iar daca reuseste sa strabata cate un om cu adevarat valoros, avem noi grija sa-l discreditam si sa-l descurajam cu atata pasiune incat omul se duce vazand cu ochii pe alte plaiuri. dupa care ne apucam zdravan de plans ca ne pleaca talentele si de reprosat ingratitudinea proverbiala a romanului.

ehhh, si poate ca as mai avea de zis cate ceva despre coruptia, demagogia, spiritul atoatecunoscator si mereu predispus spre critica, fatalismul sau nepasarea natiei din care cu mandrie fac parte. dar nu ma opresc acum, ca deja m-am cam lasat dusa de valul indignarii.

promit sa revin, cand m-oi afla intr-o stare de spirit propice, cu un post in care sa aduc numai laude si osanale natiei si urbei.

I see the girls walk by dressed in their summer clothes

dezvaluire

hotarat, n-am sa ajung niciodata inteleapta. probabil pe la 70 de ani am sa ma pot lauda cu oarece spirit, istetime sau perspicacitate, dar cu siguranta n-am sa ajung vreodata la intelepciune.

pare-mi-se, intelepciunea deriva dintr-o predispozitie nativa - un dat de raceala obiectiva care, dupa exercitii prelungite de observatie non-interventionista  evolueaza inspre capacitatea de a judeca cumpanit si impartial si, mai ales, de a comunica inteligibil si nepatimas rezultatele procesului reflexiv. ori mie imi lipseste cumpatarea congenitala precum si disciplina, prin urmare eventualele eforturi de inteleptire n-or sa se reflecte decat in episoade sporadice de acalmie. 

si nu cred ca varsta o sa aduca un progres real. n-am sa fiu inteleapta cum n-am sa reusesc sa cant fara sa zgarii timpane sau sa meditez in postura lotusului. probabil daca as lua lectii de canto in fiecare zi as reusi pana la urma sa emit cateva note nesuparatoare iar daca mi-as exersa flexibilitatea as ajunge sa suport ceva timp pozitia nefireasca, dar nu as reusi niciodata sa fac asta cu usurinta celor care s-au nascut cu ureche muzicala sau elasticitate.

probabil de aici vine si simpatia mea pentru cei care dau glas patimii si zbuciumului. De asta ii prefer pe Cioran sau pe Virginia Woolf, cu excesele, inconsecventa si umanitatea de care au dat dovada, de asta ma impresioneaza galbenul ravasit al lui Van Gogh sau violenta culorilor expresioniste.

Propriul meu nume este o temnita
in care plange cel pe care l-am inchis.

Fara incetare ma straduiesc sa inalt zid roata-n juru-mi;
si, in timp ce zi de zi acest zid creste spre cer,
in adancurile beznei sale intrezaresc
adevarata mea fiinta.


Ma mandresc cu acest zid inalt;
si de teama celei mai mici sparturi,

eu o astup grabnic cu tarana si nisip:
dar avand mereu grija de numele meu,
eu ma departez neincetat de adevarata mea fiinta.



R. Tagore

alienare urbana si ardei grasi

ma trezisem intr-o lume ingusta. de cum am deschis ochii, privirea mi-a fugit catre un tavan albastrui, inalt si rece, fara sa o pot opri in vreun punct intermediar. am clipit ametita si incredula si, cand am deschis ochii din nou, tavanul se mai indepartase cale de vreo doi-trei metri, asa ca  am coborat din pat si am reusit tocmai la timp sa ies dintr-o camera claustranta, care isi apropia implacabil peretii albi, netezi si infiniti.

cand am iesit totul se ingustase. in baie ramasese loc de o singura periuta de dinti pe care am apucat-o cu varful degetelor, in bucatarie mai era un ardei gras rosu care pata nerusinat de culoare peretele alb, iar ibricul de cafea, cocotat pe un ochi de aragaz, imi era inaccesibil. mi-am zis ca e un mic dejun perfect acceptabil, mai ales condimentat cu un strop de praf urban, si m-am strecurat pe scara nerabdatoare sa vad oameni si soare.

afara orasul era monocrom iar primul lucru pe care l-am observat a fost lipsa plantelor. paltinul din fata blocului meu disparuse, la fel iarba si brandusele care incepusera sa infloreasca in gradinita din fata. de fapt, ardeiul meu era ultimul vestigiu vegetal si asta imi dadea un usor sentiment anacronic. cladirile se inaltasera, erau alungite si inghesuite spre varf, intreg orasul inchizandu-se intr-un soi de cupola conica.

oamenii aveau infatisari prelungi si serioase, cu capete inguste ce, banuiam eu, adaposteau minti inguste. erau imbracati in ziare si se fardasera temeinic cu praf de ciment. treceau drepti si grabiti, fosnind grav, sau se urcau in masini cilindrice, lasand in urma nori de praf si zgomote metalice.

femeile vociferau acutit, vorbind despre dieta in care poti sa mananci orice atata vreme cat n-are gust si despre noul model de frumusete - un manechin celebru care ajunsese bidimensional si care, in cele mai reusite fotografii, nici nu se vedea. se uitau de sus la mine si la ardeiul meu rosu, cu curiozitate si dispret, si vreo doua mi-au spus verde in fata ca ar trebui sa am mai multa grija la silueta si ca rosul erau "so yesterday".

barbatii, cu un decibel mai retinuti, vorbeau despre politica, masini si pretul apartamentelor. parerea unanim acceptata era ca la 30 de ani e obligatoriu sa ai un apartament la etajul 500, decorat in stil urban-minimalist cu sticla si ciment gri inchis (culoarea sezonului), un cont serios in banca si sa fi reusit cel putin 5000 de tranzactii speculative. altfel, nu puteai indrazni sa aplici pentru nivelul urmator, sa ajungi la 40 de ani si etajul 750. cei mai tineri se plangeau de dureri de cap de la bautura cu aroma de creta din club si planificau financiar vreo intalnire romantica.

stateam in echilibru pe trotuar, cu senzatia stanjenitoare ca ocup nepermis de mult spatiu, cu un ardei - deja prafuit dar inca rosu si rotund - in mana, si nu reuseam  sa imi dau seama pe unde mi-ar putea fi pasul urmator. deja cateva vecine se uitau dojenitor la mine, clipind necrutator, semn ca ar fi trebuit deja sa fiu la serviciu. intr-un final, m-am trezit din buimaceala, le-am plimbat ostentativ ardeiul pe sub geam, am sarit in strada sifonand cateva ziare si provocand cateva zumzaieli indignate, si am plecat fluierand spre Dorna.

avan-primavara

ninge si viscoleste peste dulcele targ de cateva zile de zici ca l-ar fi mutat cineva peste noapte in siberia. frig, cer intunecat, gheata pe trotuare, masini albe in parcari, haine groase in cuier. 

si totuuuussiii, de cateva zile imi da tarcoale un iz primavaratic. a inceput acum vreo doua saptamani cand, in timp ce ieseam din parcare, am observat o jumatate de bloc oranj/roz/caramizie. jumatatea de sus a blocului turn din fata, mai precis, care la 8 fara nu-stiu-cate minute fix se lafaia in razele unui soare cam anemic, dar hotarat matinal. mi-am pus un zambet din cele bune si am plecat cu avant la serviciu, cugetand ca munca pe lumina pare ca nu aduce chiar a corvoada.

ulterior soarele cel matinal a descoperit ca nu era chiar asa hotarat si a cedat in fata ninsorilor recurente, dar apucase sa iti anunte intrarea in scena. iar eu am luat aminte si mi-am dezmortit mintea si degetele, am deschis bine ochii in jur si mi-am programat activitatile pe un fundal sonor in tra-la-la. am pus la cale planuri marete privind activitatile viitoare, ca doar destul am stat molcom, atenta sa nu deranjez (Doamne feri!) timpul din trecere. si partea asta cu planificatul mi-a iesit atat de bine incat, daca e sa respect cele propuse, imi asigur vreun an jumate plin ochi.

am cautat prin cele cotloane si am descoperit o idee nou-nouta care abia asteapta sa fie pusa pe hartie sau, functie de mediul ulterior ales, sa creasca si sa infloreasca pe campuri virtuale. si am o banuiala ca daca insist prin cotloane mai dau peste vreo doua surate, la fel de nerabdatoare.

i-am zambit complice ieri Dragobetelui care imi arunca raze de soare prin jaluzelele de la birou, cu nerusinare, ca sa imi aminteasca de iubitul meu drag, si el rupt din soare. Si, mai spre seara, iubitul ma astepta cu un pahar de pinot noir si brate imbietoare.

ei, si dupa toate astea, nu pot sa ma las convinsa de vremea de afara care vrea cu indaratnicie sa imi aduca aminte ca februarie e, pana la urma, luna de iarna. eu cred ca e, mai degraba, avan-primavara. 

optimism mioritic

blogul de fata este un blog personal. am inteles prin asta un spatiu virtual care aduna aleatoriu si fara o logica prestabilita o serie de ganduri si preocupari subiective, in mare parte abstracte si lipsite de interes pragmatic. daca unele din ideile si starile exprimate virtual reusesc sa starneasca reactii, nu poate decat sa ma bucure, cu toate acestea blogul isi pastreaza caracterul de inutilitate absoluta, iar eu nu intentionez sa modific asta nici cu un gram.

desi insiruirea de postari a dezvaluit trecerea printr-o serie de stari si ganduri contradictorii si inconsecvente, in tot acest timp optimismul a ramas o constanta de fundal, impreuna cu o buna dispozitie perena si o oarecare naivitate. de fapt, optimismul cu care ma laud e strans dependent de celelalte doua caracteristici. in plus,  acest optimism sanatos, inconstient si vesnic zambitor este potentat de atitudinea de strut ascuns cu capul in nisip pe care, daca sunt luata la bani marunti, sunt nevoita sa o recunosc.

e adevarat ca deocamdata imi permit o astfel de atitudine: in ciuda studiilor si a jobului intr-un domeniu cat se poate de pragmatic, reusesc sa ignor cu succes realitatile economiei si societatii romanesti, jobul meu fiind orientat preponderent spre exterior.
paranteza obligatorie: recunosc ca optimismul mi-a fost puternic zdruncinat pe masura ce imi pregateam teza despre industria romaneaasca, sau mai degraba despre lipsa acesteia, cadn am avut ocazia sa studiez in amanunt efectele prostiei si ale coruptiei asupra unei economii intregi.

nu am televizor si nici nu-i simt lipsa, citesc stirile de pe internet pe diagonala si ma opresc mai degraba la cele care tin de sanatate, cultura, turism sau documentare si trec in viteza peste subiectele grele. benzina, vorba bancului, tot de 50 RON pun, interactionez cu un numar relativ scazut de persoane cam din acelasi mediu social sau imi petrec timpul in compania unor autori morti demult. e adevarat ca uneori sunt nevoita sa imi asez zdravan talpile pe pamant pentru a reusi un slalom demn de un record olimpic printre rate si facturi, dar odata ziua de plata trecuta reusesc cu rapiditate sa revin la activitati lipsite de caracter practic.

si, cu toate acestea, din cand in cand sunt nevoita sa ies din carapacea rozalie si sa ma intreb cat de justificat este optimismul meu pe plaiuri romanesti si daca n-ar fi cazul sa ma gandesc la parasirea minunatelor plaiuri mioritice. doua situatii recente mi-au zgaltait carapacea:

1. un decor sumbru de hol de spital romanesc, slab luminat, cu vopseaua galbuie de pe pereti, buluceala de oameni ponositi pe la usile doctorilor, un miros suspect de dezinfectant amestecat cu transpiratie si agitatia cadrelor medicale care trec periodic si grabit printre grupurile stranse la usi.
 eu, in acest minunat decor, asteptand rabdatoare sa mi se recolteze o proba de sange pentru o analiza, fara sa vreau, am surprins o scena tragico-amuzanta. doua babute, genul de foste gospodine si lucratoare in alimentara, care stateau la rand in fata mea, sunt abordate de o a treia babuta, cu un strat de fard aplicat peste riduri, parul vopsit cu violet de gentiana si atitudine de sefa de alimentara.
 pupaturi, intrebari legate de sanatate si de nepoti, in fine, o scurta conversatie lipsita de interes iar babuta cu parul violet pleaca. dupa plecarea ei una din cele doua foste zice pe un ton mailitios in spatele caruia se ghicea invidia:
- ai auzit cat are asta pensia? doispe milioane....
- ei, probabil ca ii da la nepoti... ce sa faca ea cu atatia bani?

2. relativ recent am avut ocazia sa intalnesc un personaj care, daca nu as fi avut ocazia sa aud ulterior de el si sa aflu si cu ce se ocupa, nu mi-ar fi lasat absolut nici o impresie. genul de barbat intre doua varste, cu un aspect nu prea ingrijit, neras, imbracat in blugi si un pulover, cu atitudine si vocabular de bisnitar, asa cum acest termen a inceput sa fie popularizat in Romania in anii 90 cu referire la cei care vindeau blugi si geci de piele turcesti prin bazaruri.
mare mi-a fost mirarea, cateva zile mai tarziu, sa aud ca acest stimabil domn ocupa o functie destul de importanta in legislativul romanesc. neincrezatoare, am apelat la prietenul google, si am aflat ca, intr-adevar, era vorba despre domnul in cauza, ba i-am gasit si cv-ul pe internet de unde am aflat ca inainte de a ajunge in politica desfasurase slujba, onorabila dar deloc intelecto-stimulatoare, de padurar.

prin urmare, am stat si m-am gandit cat de justificata e o atitudine optimista in Romania. Romania unde, la batranete, oamenii ajung meschini si rautaciosi, cu un sistem pervertit de valori, tragand cu ochiul in curtea vecinului si cantarind din ochi cu invidie capra un pic mai bine hranita, dar, in fond, la fel de rapciugoasa.

Romania, in care legile si societatea sunt guvernate de o adunatura de padurari, interpreti de muzica populara, cantaragii si ciobani, simbol al unei democratii prost intelese, al succesului celor lipsiti de scrupule si coloana vertebrala, in timp ce vocile intelectualilor si ale oamenilor cu caracter nu starnesc nici un ecou.

Romania, in care sistemele care ar trebui sa asigure bazele dezvoltarii sociale - educatia si sanatatea, sunt de doua decenii pe o panta descendenta fara perspective realiste de redresare, si unde clasa politica pare determinata sa instraineze profesionistii.

in aceasta dulce Romanie, asadar, ma intreb cata justificare isi gaseste optimismul meu. vedeti, de asta nu vreau sa imi cumpar televizor, sa citesc stirile sau sa abordez pe blogul asta subiecte cu tenta politica sau sociala.

ce-am mai vazut

siii... au trecut si sarbatorile astea, ca si cum nici n-ar fi fost. stiu ca am zis cum ca revin cu detalii despre sarbatori si spiritul craciunului, dar oricat mi-ar chinui inspiratia nu pot scoate detaliile de unde nu-s. spiritul craciunului s-a evaporat asa cum a venit, fara sa poposeasca prea mult, alungat de saptamana de la birou inter-sarbatori iar revelionul a insemnat un weekend de petreceri in care n-am prea vazut zapada.

programul extra-sarbatori a constat in aceleasi activitati (extrem de palpitante) hibernale - birou zi-lumina si lenevit in vastele apartamente in restul timpului si weekenduri, prin urmare am reusit sa mai vad niscaiva filme mai mult sau mai putin interesante, despre care ma gandii sa va impartasesc si domniilor voastre>

Black Swan

regizat de Darren Arronofsky (argument singur suficient pentru a vedea filmul) cu Natalie Portman in rol principal. Filmul este o poveste despre balet si obsesia perfectiunii,  iar Natalie Portman face un rol excelent. ba chiar, as spune ca rolul ei este ceea ce da valoare filmului, pentru ca recunosc ca mie povestea nu mi s-a parut extrem de interesanta. Natalie Portman, in schimb, se transforma sub ochii nostri si reda cu acuratete complexul de stari sufletesti provocat de dorinta obsesiva de a atinge perfectiunea in dans si de a se identifica cu personajul din lacul Lebedelor, mergand pana acolo incat sufera o dedublare a propriei personalitati. Filmul este presarat cu mici detalii care tradeaza comportamentul obsesiv - compulsiv al eroinei, de la ticurile anorexice, scarpinatul inconstient pana la antrenamentele extentuante, iar sentimentele pe care ti le trezeste sunt de mila amestecata cu oroare si admiratie.
trailer:


 Den Brysomme Mannen (the bothersome man)

un film norvegian cu un regizor de care nu am auzit niciodata pana acum (a fost nevoie sa verific de doua ori titlul, ca sa fiu sigura ca am redat ortografia corecta) si actori de care n-am auzit nici atat. am ajuns la filmul asta intamplator, abia acum (filmul e din 2006), dar vizionarea lui m-a facut sa il includ in categoria acelor capodopere, produse ale cinematografiei ne-hollywoodiene, care, nebeneficiind de suficienta promovare si mediatizare, risca sa ramana necunoscute pentru majoritatea consumatorilor amatori de film.
filmul este o drama existentiala condimentata cu o nota constanta de umor negru, despre un barbat care se trezeste intr-un oras perfect, fara sa stie cum a ajuns acolo, cu slujba perfecta, masina perfecta, cu o sotie (ba chiar si cu o amanta) perfecta. singura problema e ca totul e extrem de fad: mancarea nu are gust, bautura nu imbata, lipseste larma copiilor de pe strazi iar sexul nu produce nici o senzatie. cu exceptia omuletului nostru, toti ceilalti par perfect multumiti, iar singurul subiect prezent in discutii priveste decoratiunile interioare. printr-o intamplare personajul nostru crede ca gaseste o cale de evadare, printr-un tunel sapat intr-o pivnita, dar chiar dupa ce gusta (la propriu) o farama dintr-o alta lume este capturat de concetateni. in disperare de cauza incearca sa se sinucida, dar nici macar sinuciderea nu-i reuseste.
intreg filmul este o metafora la adresa absurdului existentei, a zbuciumului inutil al omului ajuns intamplator prizonier al unui sistem cu reguli predefinite si inalterabile, de la care, indiferent de eforturile depuse, nu se poate sustrage. vi-l recomand cu mare drag.
trailer:


 Le concert

in regia lui Radu Mihaileanu, cu o suita de actori rusi, francezi si romani. am gasit (poate si din oarecare mandrie nationala) filmul o capodopera. 50% comedie, 50% drama, incat la sfarsit nu stii daca plangi de emotie sau datorita comicului irezistibil. fiind un film relativ mai cunoscut, o sa fiu succinta in detalii. filmul e povestea unui fost dirijor al Teatrului Balsoi din Moscova, adus la statutul de om de serviciu de autoritatile comuniste, care incearca sa repuna in scena un concert de Ceaikovski intrerupt in urma cu 30 de ani. pe parcurs, sunt dezgropate drame personale uitate, care dau filmului o incarcatura emotionala amplificata de muzica lui Ceaikovski.
trailer:


Turistul
cu Angelina Jolie si Johnny Depp - un singur sfat: nu cheltuiti banii pe bilet la cinema. as zice ca merge seara, dupa serviciu, ca film cu urmariri, impuscaturi si femei frumoase (unii ar spune ca si acest aspect e discutabil), care sa nu-ti solicite inutil neuronii, dar si in cazuri de astea se pot gasi alegeri mai fericite. 

joyeuses fetes

iesind pe usa, azi dimineata, in timp ce amestecam in gand mormaieli nemultumite la adresa ghetii de pe parbriz si a programului care incepe invariabil, de luni pana vineri, la 8.00 a.m., m-a lovit o revelatie: peste mai putin de o saptamana vine Craciunul! ideea a venit, a poposit vreme de cateva secunde si a plecat asa cum a venit, fara sa imi lase o impresie pregnanta.

mai tarziu, la birou, in timp ce imi administram necesarul zilnic de cofeina, incercam sa imi pun ordine in idei pentru o noua zi de luni si inregistram pe fundal vagi ritmuri de colinde la radio, m-am intrebat unde si cand am pierdut spiritul Craciunului. in locul entuziasmului sarbatoresc experimentez o stare de apatie infrigurata, cu buna-dispozitie a unui urs fortat sa isi paraseasca barlogul caldut si intunecos pentru a duce la indeplinire targete de sfarsit de an. pun la indoiala necesitatea oricarei actiuni si elimin fara urma de regret pe cele pe care nu le consider stringente, gasesc zapada mai mult rece decat alba, luminile de pe strazi nu fac decat sa-mi aminteasca cat de scurta e ziua si cat de dor mi-e de soare si, decat sa ma imbrac, mai degraba nu ies din casa.

 trecerea in revista a complexelor stari de lehamite descrise mai sus a fost si un raspuns la intrebarea despre cand si unde. pierd din spiritul sarbatorilor cate un pic, pe masura ce trece timpul si ma las antrenata, vrand-nevrand, de angrenajul socialo-consumerist pe care il confund de multe ori cu viata, printre betoanele orasului.

cand eram copil, la Dorna, zapada era infinit de alba iar gerul o facea sclipitoare si aspra, cat sa scartie sub bocanci. multele grade sub zero n-aveau darul sa ne tina in casa, desi aveam manusile si urechile inghetate bocna si numai foamea cea mai crunta ne convingea sa ne strangem de pe ulite. in fiecare an anticipam Craciunul cu cate o luna mai devreme, cu nerabdare si incantare, pentru ca asta insemna vacanta, Irozi si colindatori, sorici si cozonaci, brad impodobit in comun in Ajun si miros de cetina, partie de folie pe Obcioara, cadouri descoperite fara gres si fara exceptie cu o zi mai devreme.  

in continuare, pentru mine, Sarbatorile au farmecul lor la munte, unde nimic nu s-a schimbat de cand eram copii, si unde regasesc entuziasmul copilariei. si cum anul asta ajung la Dorna abia in ajun de Craciun, mi-am propus sa ma mobilizez, sa imi introduc fortat o doza de spirit de sarbatoare in vene si sa imi demonstrez ca pot intra in atmosfera festiva si printre blocuri si targete. revin dupa Craciun sa va povestesc daca si cat mi-a reusit.

isn't it ironic?

intotdeauna am refuzat sa ma las convinsa de explicatii deterministe in ceea ce priveste evolutia si actiunile personale, fie ca e vorba de determinarile substantiale antice - stat - familie - destin, de determinari metafizice sau de cine stie ce obscure determinari mistice. dimpotriva, ader la ideea moderna, de factura existentialista, ca omul este liber si responsabil de propriile actiuni, nu doar din convingere cat din dorinta de a fi convinsa, preferand autodevenirea unui optimism determinist ambiguu.

despre cum inteleg ideea de libertate am mai vorbit in niste posturi mai vechi, si nu revin acum pentru ca in mare parte parerile mele au ramas aceleasi. bineinteles, se impune si aici nevoia unor nuantari si particularizari dar, in ultima instanta, in conditii de trai normale (termen vag si insuficient, stiu, dar o dezvoltare pe tema asta ar cere singura un post mai serios decat asta), suntem si ramanem liberi.

cu toate acestea, o serie de conjuncturi, evenimente contingente, farse jucate de viata sau insiruire de coincidente ma surprind si pun sub semnul intrebarii posibilitatile devenirii proprii. mi-a ramas in memorie o stire despre un accident rutier, ca urmare a neatentiei la volan. barbatul care conducea vorbea la telefon cu logodnica lui, cu care trebuia sa se casatoreasca in zilele imediat urmatoare, iar aceasta a trait accidentul de la capatul celalalt al telefonului. mi-am imaginat cat de fericiti erau cei doi, planurile pe care si le faceau, nerabdarea de a se revedea, de a se auzi,  nerabdare care a fost si cauza accidentului care le-a anulat atat de brusc planurile.  n-am putut sa nu ma gandesc ca viata are uneori un mod ciudat de a ne zadarnici planurile si de a ne reaminti cat de marunti suntem in fond.

nu poti sa nu te intrebi daca e pur intamplator sau e actiunea unei pronii misterioase, cu un macabru simt al umorului. Camus, spre exemplu, a trait toata viata cu teama unei morti premature, datorata tuberculozei. inca de la 20 de ani a suferit de pe urma bolii, a incercat nenumarate tratamente, intr-un final, datorita progreselor din medicina, a reusit sa invinga boala, pentru a sfarsi stupid, in unul din cele mai prolifice momente din viata, intr-un accident de masina.

evident, contingentul nu are doar implicatii negative, insa acestea sunt cele ne frapeaza si ne raman in memorie cu predilectie. suntem mai degraba tentati sa ne oprim intrebatori in fata ironicului si trecem firesc pe langa coincidentele fericite. o intalnire providentiala poate influenta tot cursul ulterior al vietii, si nu de putine ori astfel de intalniri apar chiar in momentele de singuratate si deznadejde, atunci cand sunt mai putin asteptate.

bineinteles, chiar si in fata fortuitului ne ramane liberul arbitru. cu toate acestea, revin si ma intreb cat din propria existenta este constructie proprie si cat se datoreaza neprevazutului, unei serii de intamplari mai mult sau mai putin fericite.

noiembrie din nou

zilele astea de inceput de noiembrie vin inevitabil cu un iz racoros si salciu, cu miros de frunze putrede si presimtirea iernii, in ciuda soarelui anemic si neconvingator. in general nu imi place trecerea spre iarna, dispozitia si energia imi sunt dependente de lumina si soare, dar despre asta m-am mai plans intr-o alta toamna:
http://selasspot.blogspot.com/2008/11/atat-de-toamna.html 


de data asta, insa, noiembrie imi e pe plac. sa fim intelesi, energia si creativitatea se afla si acum cote sensibil scazute, comparativ cu orice alta luna a anului, si probabil intr-un alt an m-as fi lamentat si scandalizat din cauza traiului neproductiv pe care il duc. insa nu anul asta.. de asta data noiembrie vine cu zile pline de bucurii micute si suficiente, linistite si parfumate, cu un soare galbui si domol si cu o stare de moleseala multumita care, pentru neavizati, ar putea trece usor drept lene.

am (re)descoperit o multime de placeri marunte care, fiecare la randul lor, imi sunt indeajuns pentru a-mi umple sufletul si zilele:
- cate un weekend grabit la Dorna, in care sa bat muntii deja iernatici, sa simt miros de cetina si pamant reavan, sa stau de vorba cu Mica si surorile si sa ma rasfat cu bunatati cum numai acolo se gasesc, fara pic de mustrari de constiinta;
- cate un film seara, in bratele iubitului, urmarit doar pe jumatate, si diminetile in care renunt la timpul dedicat gatelilor femeiesti pentru a mai sta cateva minute cu el, la o cafea, cat sa ne mearga bine ziua;
- mirosul de gutui la cuptor cu miere si scortisoara;
- cate o amiaza de sambata calduta, pe o banca in parc, cu o carte in mana, ignorand cu desavarsire forfota de pasi din jur;
- ciocolata amaruie cu portocale si merele brumate;
- cate o plimbare cu fosnet de frunze moarte sub talpi si galben-roscat in privire;
- conversatiile interminabile cu Nico la telefon, razand in nestire, fara sa putem preciza, daca ar fi sa ne ia careva la intrebari, care din subiecte s-ar dovedi atat de hilar incat sa justifice crizele de veselie;
- cate o ceasca de ceai cu prietenele, vorbind vrute si nevrute si facand planuri grandioase ce includ de obicei crasme, teatre sau expozitii...

si alte maruntisuri asijderea, de natura sa intervina reconciliant in favoarea lunii noiembrie. s-ar parea ca, in cele din urma, nu e o luna chiar atat de neprietenoasa...

la cuisine francaise vs. experimentul 001

saptamana trecuta vizitai plaiurile frantuzesti. motiv de mare incantare, avand in vedere ca Parisul e in my top 5 intre orasele pe care le-am vazut pana la data zilei, si motiv de adaos de kilograme, avand in vedere slabiciunea pe care o am pentru bucatele si vinurile frantuzesti.

am sa trec rapid peste impresiile legate de atmosfera pariziana, dar e musai mentionez cate ceva numai pentru a-i contrazice pe paris-scepticii care nu vad decat mizeria din periferii, populatia colorata si stramba dezgustati din nas la mirosurile suspecte de prin metrouri.
e adevarat, Parisul detine toate cele de mai sus, dar astea sunt doar cateva dezavantaje minore specifice oricarei metropole europene de atari dimensiuni.

in schimb, arhitectura este una din cele mai spectaculoase din Europa, braseriile si terasele desfasurate pe trotuare au un aer cochet si intim, in ciuda amplasarii deschise, in contact direct cu trecatorii, stradutele din Montmartre sunt impanzite de turisti care cerceteaza buticurile de antichitati si suverniruri, cheiurile Senei gazduiesc atemporalii bouquinists , fiecare din podurile de pe Sena este o opera de arta iar zona Pigale - Clichy are un aer boem si decadent irezistibil. nu mai pomenesc nimic de muzee si de deschiderea culturala, pentru ca m-as intinde prea mult iar eu pornisem cu povestitul despre chestiuni dionisiace.

daca e vorba de mancare, nimeni nu-i concureaza pe francezi: foie gras, fructe de mare, croissants si pain au chocolat, crepes si galletes, tarte cu mere si mousse de chocolat, vin rosu sau bere alba. trebuie sa recunosc, vorba lui Wilde, ca pot rezista la orice, numai la tentatii nu. prin urmare, m-am bucurat din plin de oferta locala si am decretat cantarul drept inamic no. 1 pentru urmatoarea perioada de timp.

cand m-am intors, Dani isi descoperise veleitatile stiintifice si gastronomice combinate intr-o singura actiune de proportii: experimentul 001, a carui fisa descriptiva poate fi consultata mai jos (treceti rogu-va cu vederea aspectul ponosit, datorat conditiilor de lucru vitrege din laboratorul - bucatarie personala). produsul final al sus-numitului experiment s-a concretizat in vreo trei feluri de mancare + sosul aditional, care, desi nu excelau ca forma de prezentare, s-au dovedit extrem de gustoase. am adaugat desertul frantuzit cu care venisem in bagaje si o sticla de Ouzo primita cadou de la Nico (vestigiu grecesc) si am incheiat glorios saptamana, preocupate numai de cele lumesti.

dupa toate astea, a trebuit sa ii recunosc lui Dani niste talente nebanuite pana ieri seara, iar mie mi s-au spulberat ultimele iluzii legate de capacitatile volitive.

the pillow book

capodopera lui Peter Greenaway, unul din filmele pentru care cuvintele nu vor fi niciodata de ajuns.
este, in primul rand, o incantare vizuala. cadru cu cadru, filmul este o succesiune de imagini de o frumusete tulburatoare, senzuala, penetranta. nici un detaliu nu este lasat la voia intamplarii si nici un simbol nu este de prisos.
vizual, filmul te absoarbe de la un capat la celalalt. intr-atat, incat esti in pericol de a fi distras de la sirul povestii. o poveste despre arta si dragoste, ca scopuri supreme si cai de scapare, o celebrare a frumusetii omenesti si a creatiei, o poveste despre cautare si moarte, ca simbol al vesniciei.
este un film pe care trebuie sa il vezi singur, pe indelete, pentru a surprinde fiecare nuanta si a savura fiecare sunet, care te transporta intr-o stare de tristete voluptoasa.
trailer:

crapa de toamna