atat de toamna

e toamna afara si in suflete, a venit noiembrie.... inevitabil. din toate lunile anului noiembrie imi e cea mai nesuferita. e cea mai anosta, rece, deprimanta, inutila luna a anului. daca as avea puteri discretionare asupra timpului, as renunta complet la ea, as trece la calendarul cu 11 luni... singurul motiv pentru care fac un compromis si o mentin in calendar sunt cei cativa prieteni care au ziua de nastere in noiembrie si care ar fi destul de dezorientati daca brusc m-as decide sa o anulez.

da, m-as lipsi bucuroasa de noiembrie. fiecare luna are semnificatia ei, este intr-un fel necesara. decembrie vine cu zapada si sarbatori, martie e cu miros de frezii, mai e soare si cald, iunie e luna mea, august - calatorii, septembrie - la rentree, octombrie mai pastreaza din moliciunea toamnei... toate lunile au ceva doar noiembrie e goala...

cred ca de asta nici nu ne impacam.. goliciunea ei imi aminteste de goliciunea mea. pentru mine noiembrie reprezinta 30 de zile de introspectie, cu fiecare zi care se scurge merg mai spre adancuri, si cu fiecare zi ma simt mai golita de continut. 

tot anul am alergat in cautarea senzatiilor, ochii au fost larg deschisi spre frumos, spre culoare, mainile au pipait avid fiecare colt ascutit, fiecare cuta de catifea, pielea calda si usor transpirata a iubitului a ramas impregnata in pielea mea, fiecare rima a inaltat sufletul spre absolut, muzica m-a insotit in cautarea de pace ca si in momentele de revolta, fiecare noua experienta s-a adaugat la zidul experientelor anterioare, dandu-i o noua forma si un nou sens.

si toate astea numai ca sa ajung din nou la noiembrie. noiembrie vine cu goliciunea ei rece, cu vidul care amplifica la nesfarsit intrebarile, intrebarea: la ce bun toate astea, Petra?

nu, clar, noiembrie nu e simpatica. nu e politicos sa vii cu asa o intrebare dupa 11 luni de cautari. nu e frumos sa-mi intinda oglinda in care si-a reflectat pentru o secunda umbra gri, ca sa zaresc contururile dezolante ale propriei goliciuni.

noiembrie e seaca, dura si intransigenta. nu ii e frica sa imi strige intrebarile in fata, chiar daca stie deja toate raspunsurile (sau lipsa lor) inca de anul trecut si de multi ani in urma. imi stie cautarile si zbuciumul continuu, si cu toate astea isi pastreaza reflexia rece si calma si cu atat mai irefutabila.

recunosc, am avut dese momente de slabiciune, m-am umilit in fata ei, am cazut in genunchi si am rugat-o sa fie umana, intelegatoare. in fond, am incercat sa-i explic: tot ce incerc in cele 11 luni din an este sa gust o farama de fericire si sa prind o urma de sens. din toate clipele de cautare au fost unele, putine, in care am gasit fericirea absoluta, fericirea care iti aduce lacrimi in ochi si iti lasa sufletul suspendat undeva intr-o realitate metafizica.  

daca nu ar fi fost noiembrie poate as fi pastrat iluzia unei reusite temporare. clipele de fericire relativa ar fi justificat toate cele 11 luni de cautare febrila, si ar fi dat un sens urmatoarelor 11 luni. dar noiembrie vine implacabila si anuleaza toate astea, inchide cercul si imi aminteste sec de absurditatea tuturor celor existente. are cruzimea de a-mi aminti de micimea si inutilitatea existentei, si savureaza cele 30 de zile de deznadejde ca pe un castig personal.

si cu toate astea nu ma pot hotari sa scot noiembrie din calendar. desi stiu ca ma intorc de unde am plecat si pe 1 decembrie trebuie sa plec din nou de la zero, sa caut noi senzatii si noi sensuri. desi 30 noiembrie ma gaseste obosita, golita, infranta si dezgustata de mine insami, nu pot sa renunt la noiembrie. 

mda.. e foarte toamna si anul asta...