Ioana

tanti Ioana, cum o cunosteam noi in copilarie, sau Ioana lui Vermesan, in identificarea vecinilor de la Dorna. O femeie maruntica, subtire si vioaie, fara varsta. In tinerete fusese probabil frumoasa, desi nu cred ca a fost vreodata constienta de propria frumusete, sau, daca a fost, nu cred ca a pus niciodata pret pe insusirile fizice, dintr-un amestec de modestie si timiditate.

Cand am cunoscut-o noi parul, odinioara blond, ii era aproape complet alb, insa era inca bogat si il purta lung, intr-o coada impletita care ii ajungea pana la brau. Ochii albastri isi pierdusera stralucirea, in schimb avea pielea neteda, trasaturile regulate, tinuta dreapta si era iute in miscari, cu un aer de fetiscana nerabdatoare.

De o bunatate nemarginita, avea pentru noi, cele trei fete ale Micai, slabiciunea specifica femeilor trecute de o anumita varsta fara sa aiba copii, si nu mai contenea cu laudele (pe care noi ne grabeam sa le credem). Drept urmare, de fiecare data cand ne vizita tanti Ioana capatam convingerea ca rar se mai puteau gasi pe fata Pamantului fete la fel de ascultatoare, istete sau frumoase precum noi, cele trei cu stea in frunte. Ca sa fiu credincioasa adevarului istoric, trebuie sa redau epitetul complet, care varia, de la fata la fata: "grasa si frumoasa, ca o ciresica" sau "alba si frumoasa", sau alte asocieri asemenea, insa noi, nepunand la indoiala buna credinta a tantei Ioana, ne explicam jumatatile mai putin magulitoare ale complimentului printr-un gust invechit pentru frumusetea secolului trecut si pastram jumatatea care se potrivea propriilor criterii estetice.

Daca o vizitam noi pe ea (ceea ce se intampla destul de rar, avand in vedere ca ea locuia jos, intre oameni, iar noi tocmai in Obcioara), ne acorda acces nelimitat in toate cotloanele casutei joase, varuite in alb, cu camere mici si cam intunecate, pe care o locuia. Dupa ce ne potoleam curiozitatea, negasind mare lucru, de fapt, prin cele cotloane, ne astepta cu paine cu lapte si cu zahar sau alte bunatati la fel de alese, carora insa noi le acordam o apreciere demna de cea mai sofisticata "cuisine".

B'Aurel (Badea Aurel sau Aurel Vermesan pentru aceeasi localnici dorneni) era pentru noi un mos, prin urmare nu se putea spune despre el daca era frumos sau urat. Daca stau sa ma gandesc acum, as zice ca mai degraba al doilea adjectiv i s-ar fi potrivit, dar cine mai sta sa se gandeasca?

In jur de 60 - 70 de ani, alb si el si cu parul mereu in neoranduiala, un pic certat cu curatenia, dupa cum vadeau hainele ponosite si unghiile vesnic innegrite, si cu o pasiune neostoita pentru licorile bahice, B'Aurel a fost vreme de ani de zile singurul nostru vecin pe toata fata Obcioarei. Nici acum nu stiu exact cum a ajuns sa ocupe bordeiul din varful muntelui. Despre viata pre-Obcioara a lui B'Aurel se vorbea cam in soapta si pe cat posibil fara ca noi, copiii, sa ne aflam prin preajma. S-ar parea ca se tragea de undeva din zona Ardealului, si ca unele conflicte cu legea il impinsesera sa ia calea muntelui, detalii suficiente pentru ca noi sa ne formam o imagine fabuloasa despre B'Aurel cel tanar, despre care ne inchipuiam ca infaptuise vajnice ispravi de haiducie, trecand prin incercari si aventuri nemaivazute, si numai nedreptatile autoritatilor haine l-au impins sa fuga departe de lume si de locurile natale.

Noi am apucat sa cunoastem un B'Aurel fara nici un fel de avere si fara trecut, pana si bordeiul in care si-a petrecut sfarsitul vietii fiind proprietatea Ioanei. Bordeiul isi merita pe deplin numele. O constructie din lemn, cu o singura incapere, cu geamuri minuscule astupate cu hartie impregnata de grasime, pe care intra un dram de lumina, cu o usa pe care un om in toata firea trebuia sa se strecoare dar prin care noi trei navaleam inauntru fara nici un fel de dificultate. Camera era joasa si stramta, adapostind un pat, tot din lemn, acoperit cu o saltea de paie, o soba din caramida, varuita, cu focul tot timpul aprins. In ciuda saraciei lucii, bordeiul lucea de curatenie, ceea ce pentru noi era un mister avand in vedere aspectul vadit constrastant al locatarului. Probabil in mare parte era meritul tantei Ioana.

Si aici noi trei aveam drepturi depline. Cate o vizita la bordeiul lui B'Aurel ne lua o zi intreaga, la cate lucruri gaseam de facut in suprafata semiobscura de cativa metri patrati. B'Aurel ne povestea, ne canta, ne hranea sau - teribila imprudenta - ne lasa sa gatim, iar daca ne-am fi decis sa rasturnam asezamantul cu hogeagul spre sol cred ca n-ar fi avut nici o obiectie, ba chiar ar fi dat o mana de ajutor. Un lucru era cert, mosul asta atat de bun si de pasnic nu avea cum sa fi gresit cu ceva in tinerete, ceea ce ii sporea imaginea mitica.

Mai tarziu mi-am dat seama de marea dragoste care i-a legat pe cei doi, si i-am privit intr-o alta lumina. N-am putut sa nu ma intreb cum o fi ajuns omul asta, care nu mai era nici tanar, nici frumos (daca o fi fost vreodata) sa o cucereasca pe Ioana si sa o impinga la compromisuri nemaivazute pe plaiuri dornene. Nu numai ca i-a ramas alaturi tot restul vietii, fara ca macar sa treaca prin apropierea vreunui popa, infruntand astfel opinia micii societati de oameni gospodari de la poalele muntelui si dand prilej la nenumarate discutii (tot in soapta), dar vreme de aproape 20 de ani tanti Ioana a urcat in fiecare zi, iarna sau vara, pe ploaie sau soare, cale de vreo sapte kilometri pe munte, pentru a ajunge sa il vada pe B'Aurel. Rareori ramanea peste noapte, avand responsabilitatea propriei gospodarii de jos, dintre oameni. Insa in fiecare dimineata, cu punctualitate neabatuta, taia muntele de-a dreptul, pieptis, ca sa ajunga la omul ei. Am avut ocazia sa ne dam seama ca inca se iubeau, cu pasiune chiar, in ciuda varstei, si asta numai datorita lipsei de discretie specifice copiilor si a modului navalnic in care obisnuiam sa ne facem intrarea, pentru ca altfel tanti Ioana dadea dovada de retinere si pudoare si n-ar fi indraznit nici un gest nelalocul lui fata de noi sau oricine altcineva.

B'Aurel a murit de multi ani, si amintirile despre el s-au estompat treptat. Nici macar n-am ajuns la inmormantarea lui, fiind prinsa prin vreo sesiune. Nu cred ca s-a suparat, stiindu-i atitudinea recalcitranta la adresa bisericii si a procesiunilor religioase. M-am intrebat insa ce a facut tanti Ioana a doua zi dupa inmormantare, nemaiavand unde sa plece in fiecare dimineata. Cate dimineti goale o fi infruntat pana sa se resemneze sa ramana intre oamenii de jos. Am auzit ca ar fi fost bolnava, probleme cu picioarele, uzate de prea multe drumuri. Cred insa ca mai degraba picioarele i-au cedat devenindu-i brusc inutile. In rest, a ramas la fel.

Zilele astea mi-am amintit de ea. La urmatorul drum la Dorna e musai sa ii fac o vizita, in noua-i locuinta. Ma intreb daca ea isi mai aduce aminte de noi.Si poate aflu mai multe detalii..

en effet, la vie est toujours belle

je le trouve apres avoir repris un peu du gout de la liberte

nimic, zero, gol...

la asta se rezuma tot. halal constatare, o sa ziceti, dar mi-a fost necesar destul de mult timp ca sa ajung la constatarea asta. neingaduit de mult chiar, pentru a realiza ca nu stiu nimic.

cautari fara finalitate, intrebari ramase deschise, drumuri care nu duc nicaieri, toate se dovedesc cronofage si sterile. confundarea voita a scopului cu drumul, incercarea de a gasi un sens in cautarea insasi, indaratnicia de a crede ca idei abstracte cum sunt frumosul sau ratiunea pot oferi un sens real, aflat pe o cale laturalnica traiului cotidian, toate astea mi se par acum naivitati puerile, de strut ascuns cu capul in nisip.

ca orice specimen biped, inzestrat cu darul constiintei de sine, am avut infumurarea sa cred ca existenta asta marunta nu poate fi totalmente arbitrara, atata timp cat mi-a fost dat sa iau aminte de ea. intuitiv, mai degraba, decat rational, am realizat ca, in fapt, cele doua, constiinta si contingenta existentiala sunt independente. simpla, luarea aminte la sine nu ofera nici macar o explicatie, daramite un scop.

si atunci, mi-am zis, nu ramane decat sa imi creez unul. pana sa descopar cum si de ce sa traiesc pentru mine, am crezut ca pot trai la fel de bine pentru altii, si poate asta e singurul mod de a trai posibil.

am crezut ca o buna justificare ar fi munca, creatia, singurele capabile sa ofere o utilitate si o justificare. aiurea. de fapt ma scald intr-un diletantism absolut si generalizat, reusind sa emit doar franturi de idei lipsite de interes pana si pentru mine, execut zilnic sarcinile unei munci de o utilitate vremelnica si indoielnica, si reusesc sa dau dovada de suficienta luciditate cat sa apreciez propria mediocritatea. si de fapt, sunt nevoita sa recunosc o lipsa a ambitiilor explicabila prin imposibilitatea definirii unui tel clar.

am crezut ca stiu sa iubesc, cand de fapt nu stiu nimic despre iubire. nu reusesc sa trag nici un invatamant din suferintele resimtite, sa le evit pe cele viitoare, si nici nu reusesc sa trec cu usurinta de vinovatia suferintelor provocate. iubesc iubirea in continuare, de fiecare data ma daruiesc cu toata fiinta, doar ca dau dovada de o lipsa de discernamant cronicizata in a alege sa iubesc acei barbati care n-au ce face cu toata fiinta mea. (in fond, suntem dez-amagiti numai din cauza ne-am amagit in prealabil. celalalt n-are nici o vina). si, pe de alta parte, ma descopar cu surprindere obiect al afectiunii unor barbati carora nu pot sa le daruiesc nici a mia parte din iubirea de care ma stiu in stare. iar daca ies din cercul vicios totul e fad si lipsit de interes.

am crezut ca stiu sa fiu generoasa, dar de fapt ma surprind meschina, marunta, tinand cu dintii de pretioasa stare de bine la care am reusit sa ajung. de multe ori ma pierd emitand judecati imperfecte atunci n-ar trebui sa arat decat compasiune sau simpatie, ezitanta sau dand cu jumatati de masura.

mda... atata timp ca sa ajung de unde am plecat. zero. si cu toate astea stiu ca de maine o sa pornesc din nou gonind intr-o mie de directii. macar imi mentin mintea ocupata cat sa nu mai simt golul. daca gaseste cineva o solutie acceptabila, orice sugestie e binevenita.