miercuri, 27 mai 2009

Trofimovici: arta ca salvare

Întâlnesc din ce în ce mai des, în ultima perioadă, termenul „criză” în sursele de media care informează, mai mult sau mai puţin avizat şi obiectiv, asupra stării de fapt regăsite pe plaiurile mioritice. Mă ciocnesc de el în cele mai variate, uneori chiar surprinzătoare, contexte – se vorbeşte de o criză economică, una politică, de o criză a gândirii, de criza sistemului educaţional, a sistemului de sănătate, ba chiar de o criză climatică. Termenul este folosit discreţionar, uneori susţinut de argumente reale, alteori obscur fundamentat, însă continuă să apară cu obstinaţie.
Condiţia de locuitor al unui oraş de provincie, dintr-o ţară de la marginea civilizaţiei, pe vremuri de criză, duce cu gândul la existenţialismul dostoievskian. Într-o societate cuprinsă de fierbinţeală catholitică, definită de preeminenţa individualului, într-o zbatere absurdă pentru atingerea unor scopuri imediate, dispunând de libertate absolută, însă renegând-o prin ignorarea responsabilităţii implicite, pătruns de propria importanţă, măruntul locuitor al urbei de provincie uită de multe ori să se oprească pentru a reflecta asupra propriei deveniri.
Nemulţumirea acută cauzată de lipsa sensului general este pusă pe seama unor crize exterioare, reale sau inventate, iar urmarea este aruncarea individului în acţiuni orientate spre rezultate imediate şi concrete, adâncindu-şi astfel propria criză. Individul nostru se regăseşte astfel înscris într-un cerc vicios, din care nu poate ieşi decât prin recursul la transcendental. Cum harul credinţei este dat celor puţini, iubirea şi-a dovedit caracterul contingent şi efemer, iar cunoaşterea a fost denunţată ca relativă de gândirea postmodernă, singura soluţie la îndemână rămâne arta.
Cel mai paşnic (dar nu inofensiv) dintre demonii lui Dostoievski, Stepan Trofimovici, intelectualul romantic, contemplativ şi idealist, aruncă, într-un strigăt patetic, societăţii burgheze a orăşelului rusesc de provincie singura soluţie posibilă pentru depăşirea condiţiei – întoarcerea spre frumuseţe. Cel care o viaţă întreagă a fost „căldicel”, care nu şi-a pus niciodată acţiunile în slujba unor ambiţii proprii, nu atât din lipsa acestora cât din inconsecvenţă, laşitate şi lipsă de determinare, se decide, spre sfârşitul vieţii, să ofere semenilor ceea ce el consideră cea mai evidentă opţiune de salvare din absurdul existenţial – refugiul în estetic. Întrezărirea unui sens creat al vieţii în artă este singura idee în a cărei urmărire a dat dovadă de constanţă, o idee care l-a urmărit obsedant de-a lungul anilor (de aici şi demoniacul regăsit în persoana blajină a lui Stepan Trofimovici), şi pe care, ca ofertă de împăcare o aduce locuitorilor urbei.
Evidenţa unei atare soluţii îi apare atât de clară, încât reacţia lui în faţa mulţimii batjocoritoare este de o exasperare naivă: „oameni mărginiţi, ce vă lipseşte să mă înţelegeţi? Ştiţi voi oare că fără englezi mai poate trăi omenirea, şi fără Germania poate, fără omul nostru rus cu atât mai mult ar putea să trăiască, fără ştiinţă la fel, fără pâine la fel, numai fără frumuseţe nu poate, pentru că atunci nici n-ar avea ce face omul pe lumea aceasta!”
Recursul la artă ca formă de evadare şi revoltă împotriva absurdului condiţiei umane este o soluţie care îşi găseşte aplicabilitatea în societatea contemporană, supusă crizei, în aceeaşi măsură ca şi în societatea rusă a sfârşitului de secol al XIX-lea. Dincolo de idealismul soluţiei propuse, frumosul rămâne singurul capabil să trezească trăiri suficient de intense, fără a aluneca spre misticism, pentru a atenua tragismul conştiinţei neantului.
Avantajul pe care contemporaneitatea îl oferă este libertatea imensă de exprimare şi interpretare a frumosului. Nemaisupunându-se unor rigori academice, beneficiind de acces liber la cele mai variate forme de artă graţie progresului tehnologiei, dispunând de posibilităţi nemăsurate de educare a văzului, auzului şi simţirii, locuitorul micului oraş de provincie din ţara de la marginea civilizaţiei îşi poate înfrunta zilnic condiţia absurdă, prin crearea sau receptarea actului artistic, alegând fie revolta, fie evadarea.Parafrazându-l pe Trofimovici, pot spune că Shakespeare este mai important decât criza economică, criza politică şi cea climatică. Trebuie doar să ne amintim să-l citim mai des.

Articolul a aparut si in timpul de mai, pe care il gasiti aici: http://timpul.ro/ro-revista.html

vineri, 22 mai 2009

un pic de schimbare la fata..

a blogului. m-am gandit eu asa, intr-un moment de inspiratie, ca daca pe mine ma plictiseste infatisarea propriului blog, apltora probabil le inlocuieste ceaiul de tei inainte de culcare.
asa ca mi-am zis ca n-ar fi deloc rea sa mai schimbam pe ici pe colo, prin punctele esentiale. motiv pentru care m-am apucat de milogit la talentata mea surioara pentru o poza mai de soi, si..... ta-daaammm, doamnelor si domnilor, o noua palarie pentru vechea Medee.

PS: Dani, sora mea e responsabila pentru Snuff's events, Acidzuzu si multe alte chestiuni faine si amuzante, pe care nu le divulg pana nu obtin un accept prealabil.

vineri, 15 mai 2009

eterna superficialitate a fiintei umane

citeam pe blogul studentilor de la Facultatea de Filosofie din Iasi - http://filosofiatis.blogspot.com/2009/05/prea-rebel-prin-cauze.html, despre necesitatea si bunul simt de a acumula un nivel de cunostinte suficient pentru a ne putea forma un sistem de opinii coerent si constant, care sa poate fi sustinut prin argumente viabile, inainte de a ne apuca sa impartasim din bogatia acumulata. articolul se referea in special la statutul de filosof, si este cunoscut ca pentru un atare statut expectantele se ridica la inaltimi platoniene, insa concluzia poate fi extrapolata si in celelalte domenii ale cunoasterii si frumosului.

o simpla privire aruncata spre cantitatea imensa de maculatura din librarii ma face sa cred ca putina lume a ajuns la aceeasi concluzie cu stundentii Dlui. Gherghel. insa scrutarea limitelor personale si constiinta propriei superficialitati ma determina sa adopt o atitudine mult mai intelegatoare fata de semenii care si-au facut opiniile publice pe calea tiparului, sa le admir daruirea si sa le acord meritul curajului.

drumul cunoasterii se intrevede lung, nesfarsit chiar, uneori batatorit ,alteori se pierde in hatisuri si ridica obstacole aparent insurmontabile, dar ce e mai important, e cu sens unic. odata pus piciorul cu nadejde in colb, nu mai apare cale de intors, iar pe masura ce inaintezi drumul se deschide din ce in ce, iar orizontul se largeste necontenit. curiozitatea intiala se transforma in sete adanca, pasii devin mai siguri, mai rapizi, mai grabiti sub contiinta limitarii temporale, ochiul cauta carari latularnice, orizonturi noi. spritul, pe masura inaintarii, trece prin stari contradictorii : devine din ce in ce mai constient de propria-i nimicnicie, insa imbratiseaza cu incantare speranta fiecarui nou pas, intr-un optimism cultivat.

asa se face ca, dupa o anumita distanta, pornirea de a impartasi din impresiile de calatorie este temperata de intrebari legitime despre oportunitatea acestor impartasiri: nu cumva obstacolul in fata caruia am sovait zile lungi si pentru depasirea caruia mi-am incordat toate fortele e de fapt unul nedemn de luat in seama, pe langa care semenii mai grabiti trec fluierand? nu cumva descoperirile de pana acum, care mie azi imi par esentiale, isi vor dovedi maine futilitatea? sau oare solutia indelung cautata fusese gasita de alt calator mai abil, iar descoperirea mea nu e decat un jalnic plagiat?

cred ca nu putini depun armele raspunzand unor atare intrebari. este insa ceea ce ii face pe cei care nu le depun mai demni de luat in seama. insa asta nu inseamna ca avantul si degajarea scrierilor tinere ar trebui sa beneficieze de mai putina bunavointa. ele pastreaza o prospetime de idei, un spirit ludic, o indrazneala nicicand regasite mai tarziu.

vineri, 8 mai 2009

cand inchid o usa deschid alte trei

cu alte cuvinte, de fiecare data cand trec printr-o perioada critica din viata, una cu schimbari importante, incerc sa imi deschid o paleta cat mai larga de optiuni practice (pentru ca la nivel teoretic imi place sa cred ca optiunile imi sunt nelimitate).

in general, usile deschise dau spre alte campuri decat cele lasate in urma. daca am ingropat o iubire, las tarana sa se odihneasca o perioada si imi arunc privirile spre alte intinderi. cele mai prolifice perioade in dezvoltarea spiritului si a mintii au venit dupa moartea vreunei iubiri, ceea ce imi da un sentiment incurajator de evolutie continua si imi confirma necesitatea acceptarii perioadelor mai putin fericite ca obligatorii pentru urcusul spiralat.

asa incat, sunt recunoscatoare vechilor iubiri si le anticipez cu un zambet pe cele viitoare, si, intre timp, pasesc cu incredere pe cai mai mult sau mai putin cunoscute, menite sa imi deschida mintea si orizonturile.

contoare