luni, 21 decembrie 2009

absurditati elucubrante

traiesc oximoronic, imi impart existenta intre doua contradictii si nu pot sa trec cu vederea ironia ascunsa in serile de iarna.

am decis sa adopt un optimism asumat, constient si activ, din spirit practic. incerc zilnic sa-mi gasesc drumul tinand cont de vremi si societate, asa incat nu-mi permit atitudini deterministe sau fataliste. si cu toate astea zilnic trebuie sa constat cat de escapist este optimismul meu.

ma mandresc cu apartenenta la specia bipeda si rationala, si ma folosesc cu desfatare de ratiune ca singur instrument care imi poate indica o cale de scapare. si in acelasi timp presimt adanc si nelamurit, cu intrega-mi natura de femeie, ca intelesurile scapa ratiunii si ca se indeparteaza cu atat mai mult cu cat las ratiunea sa domine instinctualul.

imi trasez zilnic, benevol, granite, din varii motive: de dragul celui de langa, din nevoie de adaptare si socializare, de frica sau lene, etc. si cu toate astea nu trece o zi in care sa nu constientizez cu voluptate libertatea completa de care ma bucur.

ma invart mereu in jurul acelorasi intrebari, fara dorinta reala de a gasi un raspuns. gasirea raspunsului ar fi probabil o tragedie la fel de mare decat lipsa desavarsita a unuia. a doua zi poate as gasi un rost dar totul ar fi mult mai fad.

trecerea timpului imi provoaca fiori. caut febril activitati, ganduri, sentimente, senzatii, panicata ca am sa raman fara timp si ca n-oi fi reusit sa descopar acea activitate, acel gand, acel sentiment. si totusi am lungi perioade de letargie, cu miros de fum rece.

sunt binevoitoare si prietenoasa, increzatoare si deschisa, dar raman inconjurata de aceeasi cativa prieteni vechi, nemairegasind disponibilitatea copilarteasca de a investi in prietenii noi.


luni, 14 decembrie 2009

actiune caritabila

niste prieteni dragi de ai mei din Bucuresti au avut initiativa laudabila de a organiza o actiune printre cunoscuti pentru a cumpara cadouri unor copii orfani de Craciun.

in principiu actiunea vizeaza cunoscutii, dar m-am gandit sa o promovez si aici, poate se mai gasesc doritori. detalii gasiti aici: http://ilanfotoblogeri.blogspot.com/2009/12/actiune-caritabila.html

miercuri, 2 decembrie 2009

Coraline

Promisesem ca am sa revin cu impresii despre Anticristul. Cum insa a doua parte a filmului nu m-a mai impresionat la fel de mult ca prima (l-am gasit excesiv incarcat de simboluri, prea violent, prea mult sex gratuit si exagerat tarkovskian, desi imaginea si jocul actorilor sunt exceptionale), m-am gandit sa fac o trecere la capatul diametral opus si sa va povestesc despre fimul de animatie din titlu.
Este un film fantastic, atat ca subiect cat si ca realizare. Coraline este o domnisoara care se plictiseste dupa schimbarea casei, in lipsa prietenilor si lipsa de atentie a parintilor, care are ocazia sa descopere ca ceea ce e prea bun ca sa fie adevarat de obicei nu e adevarat. Personajul e un fel de Alice in wonderland cu mai multa personalitate, care descopera o lume alternativa unde toate sunt exact pe gustul ei... pana la un punct.
Grafica e grozava, vocile principale sunt asigurate de Teri Hatcher si Dakota Fanning, iar povestea prinde si adultii in toata regula desi e film de animatie. Il recomand pentru o seara de iarna in casa.

luni, 30 noiembrie 2009

de ce usile inchise trebuie sa ramana inchise...

sau tratat despre sterpaciunea nostalgiilor (editia revizuita, uitata si reamintita).

...ar fi unul din titlurile posibile daca ar fi sa scriu o carte (intortocheata, siropoasa si lipsita de invataminte reale) cu inspiratie autobiografica. poate asta principalul motiv pentru care nu m-am apucat pana acum sa scriu o carte, lasand la o parte scuza mereu valabila si mereu actuala a lipsei de timp si ignorand suspiciunea cu care privesc fortele proprii de expresie. cred ca as fi un autor de fictiune extrem de slab iar subiectele legate de propria-mi existenta imi provoaca o lehamite nesfarsita... daca m-as razgandi totusi si as incepe sa scriu, prima carte ar fi obligatoriu de dragoste. si probabil ar fi un esec atat de lipsit de rasunet incat as avea mari dubii privind oportunitatea unui al doilea volum.

observ ca, odata cu trecerea timpului si evolutia in ceea ce se cheama procesul de maturizare sufleteasca, uitarea devine din ce in ce mai dificila. nu mai reusesc sa las in urma iubirile vechi cu usurinta tineretii, intr-o fluturare usuratica de pleoape increzatoare, nu ma mai desprind cu aceeasi pornire nestapanita de libertate din bratele iubitului, si pastrez fiecarei din fostele iubiri un colt de suflet nealterabil. astfel incat, daca ma prind niscaivai porniri nostalgice, gasesc spre ce sa ma intorc.

ma intorc spre iubirea linistita, calma si asiguratoare, care mi-a fost alaturi ani de zile si pe care am pierdut-o dintr-o neglijenta reciproca si poate dintr-un exces de calm. sau spre iubirea nebuna, mai puternica decat mine insami, si la care a trebuit sa renunt in favoarea ratiunii rupand o parte din mine, desi mi se parea imposibil sa traiesc pana a doua zi. ma intorc spre iubirile trecatoare, de o vara sau chiar mai putin, oameni la care ma gandesc intrebandu-ma ce-ar fi fost daca.. si ma intorc si spre iubirile neimpartasite, sau spre cele pe care n-am reusit sa le impartasesc.

si desi pastrez cate un pic din suflet pentru fiecare iubire trecuta, si poate un pic de loc pentru cele viitoare, capacitatea de care dispun azi pentru a iubi ramane neschimbata. nu am reusit niciodata sa inteleg, si poate din acest motiv nici n-am invidiat niciodata, persoanele care traiesc o singura iubire in viata. la nivel teoretico-romantic gasesc conceptul de iubire de o viata cumva frumos si etic, dar cand ma gandesc la aplicabilitatea conceptului.. atunci nu pot decat sa-l vad oarecum prafuit, fad si neimplinit. pentru ca eu nu cred ca poti sa spui ca ai trait iubirea, daca nu ai cunoscut, la un moment sau altul, toate starile care o insotesc: fericire, delir, disperare, siguranta, incantare, gelozie, amaraciune, exaltare, caldura, neliniste, etc.

si nici dupa ce am trecut prin toate starile astea nu pot spune cu mana pe inima ca am cunoscut iubirea. dar macar am la ce sa ma intorc in momentele nostalgice. si cu toate astea, stiu foarte bine ca usile inchise trebuie sa ramana inchise.

si pentru ca vorbeam de iubiri pierdute:

vineri, 27 noiembrie 2009

Algeria, Vietnam, prima casa..

sau ..cu ce imi mai umplu timpul
sau .. scuze pentru nemaicalcat pe blog....

in ultimul timp am avut aprinse discutii cu propria-mi constiinta care imi atragea atentia asupra procesului de indobitocire pe care il traversez. ultima perioada a fost una dedicata aproape exclusiv supravietuirii, cu cvasi-ignorarea activitatilor intelecto-spiritualo-stimulatoare. mai precis, am citit pe apucate (mai ales pe drum, noroc cu zborurile lungi), am vazut jumatati de filme inainte sa adorm (trebuie neaparat sa termin de vazut Anticristul lui Lars von Trier, care mi-a facut o impresie fabuloasa dupa prima ora de vizionare. dupa ce vad si finalul vin cu impresii pe blog), am mai dat pe la o expozitie in drum spre munca. in rest - mi-e dor sa mai scriu un rand doua, pe blog sau aiurea, mi-e dor sa mai ajugn sa vad o piesa de teatru, cat de proasta, mi-e dor sa ma mai vad cu prietenii, mi-e dor sa citesc blogurile altora.

ca sa fac pace cu constiinta am venit cu argumente solide: doua plecari de cate o saptamana fiecare - una in Algeria, alta in Vietnam plus cautarile, alergatura si parul alb provocat de prima casa.

in Algeria programul a fost cam strans, asa ca nu prea am reusit sa vad multe. M-a impresionat placut Algerul, de fapt centrul Algerului pentru ca periferia e tipica pentru orasele arabe - o adunatura de dughene prafuite, cam saracute si insalubre. In schimb centrul beneficiaza de arhitectura franceza fericit influentata de specificul arabesc, cladirile si strazile sunt impunatoare iar vecinatatea golfului ii sporeste farmecul. Poate datorita povestilor din "1001 de nopti", intotdeauna orasele arabesti mi-au aparut cumva misterioase si atragatoare, iar gradinile intortocheate, mozaicurile, cladirile cu basoreliefuri minutions lucrate au contribuit la mentinerea impresiei. In plus, mancarea e excelenta iar oamenii extrem de primitori si prietenosi.

Vietnamul, in schimb, e o alta lume. Orasele mari, Ho Chi Minh si Hanoi, sunt extrem de aglomerate, cu milioane de scutere si masini care circula fara nici o regula deductibila din exterior. trecerile de pietoni, la fel de bine ca si tortuarele, sunt o provocare, iar dotarea obligatorie pentru orice autoturism este claxonul. cu exceptia centrului, orasele sunt de o invalmaseala cumplita, fiecare cladire are la parter un magazin (a se citi dugheana, care se intinde pana pe trotuar si unde gasesti cele mai variate opbiecte spre vanzare, de la materiale de constructii, haine, cosmetice, obiecte decorative specifice, etc) sau restaurant (a se citi locatie dubioasa unde se gaseste mancare), astfel incat plimbarea pe jos se face sarind peste marfuri, ocolind vanzatori sau cumparatori si evitand scuteristii care in lipsa spatiului liber pe strada nu se feresc sa scurteze pe trotuar.
populatia in schimb este primitoare si zambitoare (zambetul de fapt e forma preferata de comunicare, pentru ca engleza nu se vorbeste inteligibil nici macar in hotelurile de 5 stele), mancarea vietnameza e cel putin interesanta ca mod de preparare dar foarte buna si sanatoasa iar cumparaturile muult mai ieftine decat oriunde in Europa si se negociaza in draci, iar hotelurile sutn ieftine si cu servicii excelente.
daca orasele sunt lipsite de interes turistic, peisajele salbatice in schimb sunt mai mult decat interesante. descrierile pe care le-am auzit privind plajele, delta Mekongului, precum si scurta calatorie in jungla, ma fac sa cred ca Vietnamul este o destinatie de vacanta fabuloasa. revin cu poze mai tarziu, de acasa.

timpul petrecut acasa intre deplasari a fost dedicat aproape in intregime cautarii de casa. asta inseamna alergatura, nervi, par alb (sau lipsa) si cam atat deocamdata. dar oi termina eu si cu astea odata si odata...

later edit: poze Vietnam











duminică, 1 noiembrie 2009

Je t'aime, moi non plus

zilele astea scurte si reci de inceput de noiembrie au darul sa imi reduca in mod considerabil interesul pentru activitati de orice fel care sa-mi umple timpul liber. prefer din ce in ce mai des sa raman in casa, cu o ceasca de ceai sau un pahar de vin si cu o carte in mana sau un film pe monitor.

ultimul film vazut a fost "Je t'aime, moi non plus", un film de prin anii 70 frantuzesc, realist, straniu (chiar reuseste sa socheze privitorii mai conventionali), insa care prezinta o poveste de dragoste de o frumusete barbara, atipica si cruda. Fiecare caracter este aparte (Jane Birkin este de o frumusete ciudata, androgina si trista), fiecare impresioneaza, destinele li se incruciseaza intamplator insa deznodamantul este inexorabil.

Filmul reuseste sa trezeasca nostalgia iubirilor imposibile. A acelei iubiri pe care o stii sortita esecului, pe care o traiesti cu toata fiinta tocmai pentru ca ii constientizezi condamnarea, de care te agati cu fiecare suflare si pe care o pierzi intr-o singura miscare gresita. Iubirea pe care incerci sa o retii cu fiecare celula desi simti in fiecare zi cum iti aluneca printre degete. Intr-un final capitulezi, intelegi ca iubirea inseamna sa acorzi libertate si accepti ceea ce refuzai sa privesti in fata in tot timpul asta.

marți, 27 octombrie 2009

madrid, tideland, pan's labyrinth, umberto eco ...


sau cu ce mi-am mai umplut zilele, ochii si mintea in ultima perioada.

in cea mai mare parte a timpului zilele mi-au insemnat munca si munca (ultimele luni din an sunt cele mai aglomerate/stresante), ceea ce nu prea mi-a permis sa ma mai ocup de sufletel asa cum as fi vrut. cu toate astea, am reusit sa strecor printre picaturi cateva desfatari demne de mentionat, care sa-mi tina de cald pe vreme de toamna.

in ordine cronologica, a se consemna:
o saptamana petrecuta la Madrid (tot cu munca, dar am reusit sa rup cateva dupa amieze pentru mine). desi mai fusesem la Madrid, de data asta l-am gustat mai pe indelete si mai atent, si l-am gasit absolut superb. Un oras frumos, cald, animat, unde lumea se bucura de viata in fiecare zi (si noapte). Strazile sunt tot timpul pline, ziua aleile parcurilor sunt intesate, noaptea pietele se umplu si ele de la 10 seara pana spre dimineata, ca sa nu mai zic de terase sau cervecerias. Lume zambitoare, fete frumoase (au femeile spaniole un aer aparte, care expira feminitate), sangria si tapas.
In dupa amieze am batut orasul la picior (am prins 25 de grade in mijlocul lui octombrie) si am reusit sa vizitez Reina Sofia, care merita singur o vizita la Madrid. Picasso, Dali, Miro, Calder, Bacon, Rothko, Chirico, Braque, arta spaniola a anilor 60, expresionismul abstract american, cat sa iti umple ochii si sufletul.
poze:
Buen Retiro



Reina Sofia


Calder


Cervezas



din nou in parc


dupa intoarcerea la iasi mi-am acordat un alt fel de alint al ochilor - am vazut doua filme fabuloase - Tideland al lui Gilliam si Labirintul lui Pan. Vorbesc despre ambele in acelasi timp pentru ca nu pot sa fac o ierarhizare valorica si pentru ca m-au impresionat in aceeasi masura. Ambele filme sunt o incursiune fantastica si tulburatoare in lumea copilariei, in care inocenta si imaginatia triumfa asupra realitatii. In plus, ambele filme sunt excelent realizate, imaginea este fabuloasa iar jocul actorilor este incredibil. Le recomand pe amandoua cu toata caldura si increderea.

si trailerele:
Tideland


Pan's labyrinth


In rest m-am desfatat pe rand cu Pendulul lui Foucault si Codul Rutier, si oftez dupa un pic de timp pentru mine pentru ca mi-e dor sa mai dau cu condeiul pe hartie (sau cu tastele pe monitor).

--

vineri, 9 octombrie 2009

prima mea ciocnire serioasa cu criza

ne-au furat bicileteleeee!!!!! :(
pe amandoua, si pe a mea si a lui Dani. cu tot cu antifurt... poftim ironie!
o sa intrebati ce legatura are asta cu criza. stransa legatura! sa va povestesc...

ma intorc eu ieri pe la 17.30 de la serviciu, ca de obicei cu mintea inca zumzaind si vorbind la mobil, si realizez in treacat ca am cam mult spatiu de desfasurare pe holul din casa scarii. Intru in casa, termin de vorbit la telefon cu Mica, dupa care ies sa imi confirm ochilor: clar, balustrada cheala, fara urma de bicicleta sau antifurt.
mi-am cules frumusel falca de la parter, am sunat-o pe Dani sa ma conving ca n-a plecat ea cu doua biciclete (nu plecase), dupa care am pornit ca un leu paraleu jos in casa scarii sa iau la rost administratorul: cum ca de ce mai avem interfon daca usa e tot timpul larg deschisa (blocata cu un pres), si cum ca de ce se tot plimba niste tiganusi pe acolo ca la ei acasa, etc etc.
paranteza: call me racist, dar rromi pentru mine inseamna Madalin Voicu sau Marius Mihalache. astia care isi pierd timpul in mod dubios, fara sa defineasca exact unde stau, cu ce se ocupa sau macar cum ii cheama, care nu cunosc sensul sintagmei "impozite si taxe" dar care au un simt negustoresc innascut, raman Tigani).
semi-monologul cu seful de scara a avut drept singur efect o diminuare a temperaturii bucale care atinsese cote suspect de ridicate. altfel spus, mi-am racit gura degeaba. ca urmare, am decis sa ma apelez la autoritatile romanesti pentru cautarea dreptatii (si a bicicletelor).
abia aici am avut ocazia sa evaluez dimensiunile crizei si ale impactului ei asupra Sistemului romanesc (cu s mare).

dupa ce am batut juma' de Iasi ca sa gasesc sectia 2 Politie (adresa de pe internet nu mai e demult valabila, iar dupa 6 singurele informatii viabile le-am putut obtine de la un paznic de liceu), am reusit sa imi exprim pasul in fata ofiterului de serviciu, care a chemat de acasa un coleg de la criminalistica familiarizat cu cazuistica furturilor de biciclete.
trebuie sa spun: contrar opiniei generale (pe care o impartaseam oarecum pana acum 24 de ore), s-ar parea ca in Romania exista destul de multi politisti amabili si care, in plus, dau dovada si de o gandire coerenta pe care reusesc sa o exprime in cuvinte.
colegul de la criminalistica putea face cu usurinta subiectul unui roman bunicel. cu douazeci de ani de experienta in spate, vorbaret nevoie mare, trecut prin procesul de linistire a elanului justitiar din tinerete (in pasi marunti si siguri, specifici Sistemului), reusind totusi sa isi pastreze simtul umorului si spiritul uman.
prima data a avut grija sa ma linisteasca:
"da Dra, noi facem tot posibilul, dar nu va faceti mari sperante..."
"nu-mi faceam zic, am venit mai mult sa-mi linistesc constiinta. oricum ar fi bun macar sa-i prindeti pe aia, chiar daca nu mai vad bicicletele"
"ehh, zice... abia am prins azi un grup specializati pe bicilete. au curatat jumatate de oras. ce sa-i faci... criza.. foame mare..."

ei, asta a fost prima conexiune intre bicicletele mele si criza... logic caderea bancilor americane, criza mondiala, somaj, cresterea infractionalitatii, biciclete.

buun, incep eu sa declar in scris desfasurarea eventimentelor, cand dl. politist ma intrerupe:
' va suparati daca terminati declaratia la fata locului. vine colegul care face fotografii, si trebuie sa mergem urgent acolo pentru ca nu avem masini si trebuie sa ajunga si in alta parte...."
"nu ma supar, zic"
"aaaa... dar poate dupa aia ma aduceti si pe mine inapoi, daca sunteti cu masina.. ca... n-avem benzina si colegii nu pot veni sa ma preia..."
"ok, zic, nu-i bai, va aduc inapoi"

ei, si asta a fost doar inceputul. pe drum mi-a povestit omul ca pe langa deficitul de personal (le-ar mai trebui vreo 12000 de politisti, din ce mi-a zis el), de masini, benzina si echipamente, nici macar maruntisuri n-au (gen cartus la imprimanta sau fax).
din nou apare clara legatura criza - biciclete: daca nu se gasesc bani pentru cazurile serioase, slabe sanse sa acorde cineva atentie cazului meu...
in rest, oamenii si-au facut treaba cu toata seriozitatea: am dat declaratii, am semnat procese verbale cu martori (adica Dani), m-am constituit parte vatamata, am facut poze cu balustrada goala, tot tacamul. dupa care, pe la 9 seara am condus pe dl. politis inapoi la sectia 2 cu promisiunea de a pastra legatura in caz ca am orice fel de indicii.

hmm.. cu criza asta.. cred ca am sa actionez ca un "homo oeconomicus" veritabil si am sa economisesc banii de telefon.



miercuri, 23 septembrie 2009

revin si zic..

a trecut ceva timp de cand n-am mai apucat sa dau pe blog. azi am zis sa intru sa mai vad ce si cum, si am dat cu ochii de descrierea din profil. mai-mai sa nu-mi vina sa cred ochilor!

nu ca n-as fi de acord cu propriile-mi idei, inca ma recunosc in existentialism si tot in arta sau filosofie imi gasesc scaparea. dar cata blazare, cata jale si plangere de mila, cat fatalism! categoric asta nu sunt eu! nu-mi maintesc exact cand am inceput sa scriu pe blogul asta, dar trebuie ca eram intr-o perioada in care mi se inecase toata flota si nici varf de catarg nu se vedea pe la suprafata.

erata: in viata de zi cu zi (viata pe care o iubesc/gust/apreciez din toate puterile) sunt pozitiva, optimista si zambareata (de fapt mai mereu am gura pana la urechi ceea ce dauneaza grav imaginii de persoana serioasa care mi-ar fi necesara pe la birou), pe langa unele inclinatii intelectuale detin clare inclinatii hedoniste, imbratisez cu entuziasm micile bucurii ale vietii si gasesc un sens in cautarea zilnica a sensului.

e drept ca mi se intampla sa mai am caderi, cu zile in care sa-mi fie ochii gri si sa mi se strapezeasca dintii, zile in care zadarnicia e coplesitoare si cautarea unei scapari e cu atat mai zadarnica. si cel mai probabil in una din zielele astea am avut eu intiativa de a incepe un blog. insa astea sunt mai degraba exceptii decat regula.

astea fiind zise n-am sa modific profilul de dragul consecventei, dar luati in calcul o nota muuuulllttt mai optimista pentru cele spuse acolo.

luni, 31 august 2009

fuse si se duse

concediul, adica. nici n-am apucat bine sa intru in atmosfera de vacanta, ca deja trebuie sa imi setez ceasul biologic pentru reintoarcerea intre hartii, monitoare, telefoane si target-uri de export.
insa pana atunci mai am o zi de tranzitie, in care sa imi pregatesc moralul si sa trag o privire in urma spre cele 2 saptamani de concediu.

in rezumat, vacanta s-a desfasurat in doua parti - una cu civilizatie, cultura si gadilat spiritul si neuronii in Olanda, a doua cu salbaticie, munte si mangaiat sufletul la Vatra Dornei.

Olanda a fost o surpriza placuta, mai ales ca am avut noroc de invitatia unui prieten care si-a luat o saptamana libera pentru noi si ne-a plimbat cam peste tot pe unde era ceva demn de vazut. Am descoperit ca Amsterdam-ul inseamna mai mult decat droguri si sex (desi nici astea nu sunt de ici de colo), ca olandezii sunt in cea mai mare parte extrem de draguti, zambitori si linistiti, ca toata lumea merge pe bicicleta iar biciclistii au prioritate absoluta, ca exista orasele paradoxale, unde nu exista drumuri asflatate, doar poteci si canale, si cu toate astea nici urma de praf sau noroi.
in plus, am comprimat cam tot ce era de facut intr-o vacanta in saptamana petrecuta in Olanda - am vazut lucruri noi, ne-am odihnit, ne-am distrat, am incercat o multime de optiuni culinare (concretizate in traditionalele 3 kg in plus post-concediu) si extra-culinare, am revazut prieteni vechi si am cunoscut oameni noi. pentru completarea impresiilor vin cu poze:



La Burgers Zoo - Arnhem




Dani - incercand o bere cu cirese la o terasa in Doetinchem


pe mijlocul de locomotie preferat


Amsterdam


Dani din nou


Giethorn


tot Giethorn


Tolkamer

dupa Olanda au urmat cateva zile la Vatra Dornei, cu Mica si Ticu. Ca de obicei, nu am avut aparatul foto la mine, asa ca nu pot sa imi sustin vizual impresiile, insa ele nu au fost cu nimic mai prejos. Am stat de povesti si am colindat dealurile, am mers calare pana la Piatra Tunzariei sa vedem lumea din varful ei, (cale de 3 ore resimtite zdravan in toti muschii din dotare), am mancat bureti cu smantana cum numai Mica stie sa faca si zmeura direct de la sursa, ne-am umplut plamanii de aer, sufletele de munte si ne-am mai alinat din dor.



luni, 10 august 2009

o alta lume

Recent am citit "Je suis nee au harem" de Choga Regina Egbeme. Am parcurs lectura pe nerasuflate, in doua zile in care i-am acordat aproape fiecare moment liber, intr-atat m-a impresionat povestea (desi cartea in sine nu impresioneaza prin valoarea literara, asadar s-ar putea sa nu fie pe gustul amatorilor de arta pentru arta).
Povestea, relatata la persoana I, este marturia exprimata cursiv, oral, pe un ton aproape detasat, urmarind fara abateri firul cronologic, a unei tinere femei nigeriene, si face o introducere frusta in lumea atat de diferita a comunitatilor africane poligame.
Choga Regina are 25 de ani in momentul relatarii, fiul ei are aproape 6 ani, ambii au fost diagnosticati seropozitiv si lupta zilnic, cu ajutorul remediilor naturiste locale, impotriva virusului (de altfel fara sanse reale, autoarea decedand ca urmare a maladiei in 2003, la scurt timp dupa publicarea primei editii a cartii).
Mama Chogai, de origine germana, ajunge in Nigeria la varsta de 40 de ani si alege sa lase in urma familia (sotul si fiica adolescenta) pentru a deveni a 33-a sotie a unui fermier bogat din Lagos, cucerita de personalitatea acestuia si de ambitiile de conducere si educare spirituala a comunitatii locale.
Copilaria Chogai Regina se desfasoara in universul inchis de zidurile haremului si, potrivit declaratiilor autoarei, a fost una fericita si lipsita de griji, zidurile avand rol de protectie si delimitand cu claritate o comunitate numeroasa si armonioasa, traind dupa reguli si principii neschimbate de secole si neavand nici cea mai vaga dorinta de schimbare a acestui trai cotidian - singurul posibil si conceptibil.
Pana la adolescenta fetele locuiau impreuna cu mamele naturale si erau crescute de intreaga comunitate de "mame", urmand ca, odata cu prima menstruatie, sa fie mutate in asa numitul "poulailler", unde tinerele erau educate pentru a-si duce la indeplinire rolul de sotie si mama.
Existenta tinerei cunoaste o intorsatura dramatica la varsta de 16 ani cand, tatal ei, slabit de boala, ii impune casatoria cu un barbat violent si infidel, care o supune unei constante presiuni psihice si unei serii de violuri, in urma carora ramane insarcinata. Intr-un final, reuseste sa evadeze si sa isi aduca fiul pe lume in conditii relativ civilizate, afland totodata de existenta maladiei. Ulterior, isi dedica toate eforturile pentru combaterea acesteia, insa este nevoita sa asiste rand pe rand la moartea mamei si a unor persoane apropiate din harem.
Dincolo de tragismul situatiei particulare, am fost miscata de suferinta femeilor care traiesc in acest tip de comunitati. Pentru aceste femei orice posibilitate de alegere sau exprimare este eliminata inca de la nastere. Toata viata li se desfasoara in umbra si la discretia barbatilor, singurul rol acceptat fiind cel de procreere. Nu le este recunoscuta nici un fel de inzestrare intelectuala sau spirituala iar partea emotionala este scoasa din ecuatie de la bun inceput. Educatia sexuala este inexistenta, subiectul fiind considerat tabu, iar, ca urmare, riscul de contactare a bolilor cu transmitere sexuala este cu desavarsire ignorat.
Ceea ce este cumplit este ca intr-o situatie similara se gasesc milioane de femei din tari mai putin civilizate, chiar daca civilizatiile nu incurajeaza neaparat poligamia. Pana acum constientizasem la nivel teoretic problema femeilor din astfel de culturi, insa nu am surprins niciodata cu adevarat tragicul din spatele existentei atator milioane de vieti.
Lucrand de ceva timp cu tarile arabe, am avut ocazia de multe ori sa intru in contact cu oameni din medii si culturi diverse, si am observat diferentele de abordare a relatiilor inter-umane si cele privind criteriile de realizare a scarilor valorice. Am fost frapata de aceste diferente cu atat mai mult cu cat ma aflam in ipostaza femeii care trebuia sa poarte negocieri directe cu barbati din lumea araba.
Cred ca cea mai vie impresie mi-a ramas in urma unei deplasari in Arabia Saudita. Inca de la sosirea la Jeddah am fost avertizati asupra precautiilor necesare pentru a evita altercatiile cu politia religioasa locala - abaya obligatorie, fara machiaj sau expunere indecenta a vreunei portiuni de piele, deplasari in afara imobilelor doar in grup sau insotit de un barbat ruda apropiata (frate sau sot, ambii indisponibili in cazul unei deplasari de afaceri). Orice incalcare a normelor era insotita de riscul arestarii si aplicarii de pedepse corporale (biciure) de catre politia religioasa. Inutil sa mai mentionez ca nici prin cap nu mi-a trecut sa testez sistemul.
Imi amintesc ca in momentul in care am pus piciorul pe aeroportul din Otopeni, la intoarcere, am fost recunoscatoare ca am avut norocul sa ma nasc in Romania, si niciodata nu mi s-a parut tara asta atat de frumoasa si civilizata ca atunci, in pofida nivelului considerabil mai redus de dezvoltare economica. Cel putin aici, desi dezavantajati ca punct de pornire comparativ cu statele occidentale, se poate vorbi de o egalitate a sanselor intre sexe.
Recunosc ca niciodata nu am dovedit porniri feministe. Ba dimpotriva, am considerat oarecum zgomotoase si exagerate manifestarile feministelor occidentale, care nu scapau nici o ocazie de infierare a tagmei masculine si isi dadeau foc sutienelor, iar Simone de Beauvoir mi-a parut de multe ori prea inversunata. Insa trebuie sa admit ca aceste manifestari isi dovedesc necesitatea daca pot ameliora, macar in mica masura, situatia femeilor precum Choga Regina.
In rest, nu am nimic impotriva diversitatii religioase si culturale, pot sa inteleg inclusiv poligamia, atata timp cat fiecare din membrii societatii poate actiona in functie de liberul arbitru.

pentru oamenii pe care anii nu-i schimba

weekendul asta am regasit un prieten drag. dupa muuuuuulti ani in care nu mai auzisem nimic de el am dat intamplator peste datele lui de contact pe internet (tot sunt bune si retelele astea sociale la ceva, desi recunosc ca nu prea le-am vorbit de bine pana acum).

m-am bucurat enorm sa aud de el, mai ales ca ne despartisem in termeni ambigui, pe care amandoi (dupa cum aveam sa aflu) i-am regretat mai tarziu. de multe ori, in anii de dupa, m-am gandit cate am fi avut sa ne spunem, daca am fi avut ocazia sa stam linistiti, pe indelete, cu un pahar de vin si o privire retrospectiva mai limpede.

a fost reconfortant si imbucurator sa constat ca nici anii, nici distanta, nici traiul printre straini n-au reusit sa-l schimbe (poate doar cateva fire albe in plus, insa el face parte din categoria aia speciala de oameni carora varsta le sporeste sarmul). in rest, in ciuda a tot si a toate, si-a pastrat intacte nemaipomenita larghete sufleteasca, bunavointa si umorul, dragostea pentru muzica si spiritul usor boem si si-a mentinut vii neastamparul si bucuria de a trai.

Edi, asta e pentru tine:

Ploaia asta nebuna.......
Asculta mai multe audio Diverse

sâmbătă, 8 august 2009

incredere sau naivitate?

astazi, inca o data, mi s-a reprosat ca sunt prea naiva... am auzit atat de des lucrul asta in ultimul timp incat incep sa ma intreb daca increderea in oameni de care am dat tot timpul dovada este similara cu naivitatea (aici naivitate este sinonim cu prostie crasa). dar reflectand mai bine, pe indelete, imi dau seama ca nu... nu e si nici nu are cum sa fie vreodata.
desi imi dau seama in urma argumentelor aduse ca uneori increderea nu imi este perfect indreptatita, refuz cu tot dinadinsul sa imi reneg natura increzatoare si sa las suspiciunile sau pornirile otravitoare de paranoia sa imi influenteze atitudinea sau actiunile.
pentru a-mi sustine rational refuzul, si nu doar pe baza naturii mele intuitiv-emotionale binevoitoare, reiau o idee pe care am mai expus-o intr-o forma diferita in unul din posturile anterioare, si cred ca merita subliniata pentru ca e una din convingerile mele cele mai adanci.

cred ca nu exista oameni intr-adevar rai. spun asta cu toata convingerea, fara urma de fariseism sau superficialitate. fundamental, prin constructie, cu exceptia unor lipsuri structurale maladive, oamenii sunt in cea mai mare parte buni, insa lipsa de comunicare, inertia sau comoditatea care perpetua neintelegerile, precum si transformarea vietii in lupta sau goana sub presiunea sociala provoaca mai mult rau decat actiunile premeditate.
mai mult, majoritatea oamenilor au porniri comune spre dragoste si impartasire, insa aceste porniri sunt de cele mai mult ori suprimate datorita unor idei imprumutate de morala/religie/societate, atat de adanc inradacinate incat se confunda cu insasi esenta individuala. de cele mai multe ori asemenea idei imprumutate actioneaza ca o frana nu numai pentru impartasire, dar si pentru receptare, descurajand copilul din noi care bate la usi inchise.

pana sa ne dam seama de devenim neincrezatori si banuitori, preferam ca din doua interpretari posibile sa o gasim veridica pe cea negativa, si numim atitudinea asta responsabilitate, maturitate sau precautie. micsorati sufleteste, cautam compensare in propriul ego, punem ingustimii sufletesti masca ratiunii intransigente si ne mandrim cu noul statut de ens rationalis. odata acest statut asumat ne gasim indreptatiti in a acorda verdicte in stanga si in dreapta, din ce in ce mai grabite si mai categorice.
ori ceea ce uitam, in nevoia noastra de sistematizare, de impartire a tot si a toate in categorii, este ca fiinta umana, de la cea mai umila pana la cea mai savanta, este de o complexitate care scapa chiar privirii celei mai obiective, cu atat mai mult uneia care vine cu preconceptii. fiecare inchide in el, in proportii variabile, om si animal, bine si rau, ratiune si pasiune, celest si teluric, egoism si abnegatie.
echilibrul zilnic, starea sanatoasa si burgheza de fiinta sociala, cu picioarele pe pamant si bine ancorata in realitate, vine in urma unei lupte interioare, de multe ori neconstientizata sau inadins ignorata. din comoditate sau frica alegem sa aplicam verdicte celor de langa, este mai la indemana si ne satisface nevoia de securitate, caci tot ceea ce e de neinteles, ce scapa clasificarii noastre rationale, ne sperie. cu alte cuvinte, daca nu inteleg prefer sa urasc.

pe aceste considerente imi intemeiez increderea in oameni, si nu pe o naivitate oarba (desi cred ca si aceast tip de naivitate este preferabil relei credinte). sunt convinsa ca in spatele unor actiuni discutabile se afla aspecte pe care nu am reusit sa le surprind, sau ca am provocat aceste actiuni nereusind sa ma fac pe deplin inteleasa. putine situatii sunt atat de grave incat sa nu merite o a doua privire, un plus de rabdare si un efort de gasire a unui limbaj comun.




luni, 27 iulie 2009

gust de apa sarata

am fost in vamaaaaaaaa!!!!!!!!!!!
acum o saptamana, e adevarat, dar saptamana asta a trecut ca si cum n-ar fi fost, asa incat in termeni temporali proprii vestea este inca de actualitate.
e adevarat si ca am fost doar pentru doua zile jumate, insa au fost cele mai intense doua zile jumate traite in ultima perioada de timp. si au fost de ajuns cat sa imi mai stinga dorul de mare, insa gustul de apa sarata abia mi-a ajuns pe buze, asa ca de o saptamana fac planuri despre cum am sa ajung din nou la mare.
asadar, am plecat vineri dimineata la 3 a.m., cinci de toti de aici cu promisiune de intregire a grupului in vama.
un drum infiorator de lung si aglomerat, via Slobozia (fortati de imprejurari, mai precis de necesitatea recuperarii permisului de conducere pe care il instrainasem temporar in urma unei neintelegeri cu politistii ialomiteni), garnisit cu toate deliciile traficului romanesc - gropi, carute, sate cu radare, orase cu semafoare, obligatoria ratacire prin Galati (orasul asta e malefic, va jur! si tocmai il laudasem...), doua benzi inguste precum mintile amicilor mei politisti, vesnica coloana dintre Constanta si Eforie plus juma' de ora pierduta in Mangalia in cautare de inghetata turceasca. prin urmare, vedeam marea abia pe la 2 p.m. (tot vineri, din fericire).
stiu ca toata lumea este nostalgica dupa vechea vama veche, asa incat n-am sa pomenesc nimic despre invazia de cocalari sau cvasi-cocalari de pe plaja, nici de dezamagirea de a gasi constructii absolut inoportune (e.g. un hotel cu balcoane din inox sau o terasa cu fete de masa si scaune tapisate) care au rasarit in vama profitand de absenta-mi.
in schimb, daca mergi cativa metri spre stanga regasesti vama, cu corturi, rock, piele bronzata, dezinvoltura, aer sarat, stanci, scoici si iubiri de vara.
am comprimat marea in cele doua zile, in detrimentul somnului, cu toata insetarea data de lunile inabusitoare si scortoase petrecute intre betoane. am absorbit soarele prin toti porii, am uitat de mine si de lume, am baut bere la terase cu mese de lemn si nisip inca ud pe scanduri, am mancat gogosi cu ton si covrigi calzi, am palavragit cu cele doua surori si mi-am alinat dorul, am ras in nestire dupa glume cel mult discutabile, m-am plimbat singura pe plaja dimineata in cautarea unei portii de cofeina si am impartit o sticla de apa si o tigara cu un rocker mai mahmur decat mine, am cascat gura la toate tarabele cu nimicuri colorate si n-am cumparat nimic, am iubit si am dansat fara reguli si am plecat cu inima plina si cu gand de revenire.

lunea urmatoare mi-am reintrat fortat in ritmul ruban, iar timpul nu-mi mai zambea. insa perspectiva unui week-end la Dorna si a unei eventuale intoarceri in vama cu cortul imi fac betoanele mai suportabile.


luni, 13 iulie 2009

tea for two


Pink Martini - Tea For Two
Asculta mai multe audio Muzica

ploaie in luna lui iulie

Ploua nesfarsit de doua zile.. o ploaie capricioasa, osciland intre rafale intunecate si o boare linistita si rece, o ploaie binefacatoare, care imi curge prin vene, topindu-mi fiinta, imi mangaie sufletul si ochii obositi de atata lumina.

Ieri m-am oprit, prima data dupa luni de neliniste. O zi intreaga am lasat clipele sa curga in ritmul picaturilor de ploaie, am asistat impasibila, dintr-un balcon atemporal, la spectacolul succesiunii de clipe prelungi, imbatatoare si lenese urmate de cele grabite, comprimate, de o densitate purificatoare. Cu usurare am constatat ca ploaia a alungat senzatia cronicizata de cvasi-panica pe care o incerc in relatia cu timpul, oarecum mirata de bucuria unei zile goale, in care “trebuie” isi pierde semnificatia.

Am lasat inauntru colectia de masti, si am pasit cu un zambet in ploaie, eu cu mine. Am gustat cu voluptate picaturile sarate, am simtit cu un fior greutatea molatica a celor siroind pe piele, m-am regasit cu incantare copilareasca si o incredere nelimitata in viitor.

M-am regasit nestirbita sufleteste, vindecata si insetata de iubire, cu ochii larg deschisi si enorm drag de oameni, pe care ploaia i-a absolvit de roluri.

Probabil azi am sa inspir aerul curat de dupa ploaie si am sa-mi reiau cautarile nerabdatoare. Si o sa mai astept cate o ploaie de vara din cand in cand.

joi, 25 iunie 2009

profilul nefericitului perfect

nu mai stiu pe unde citeam un studiu care plasa natia noastra romaneasca printre cele mai nefericite din Europa. "mai sa fie", gandeam eu pe atunci, "romanasul nostru, amator de palinca, muieri si voie buna, sa fie el chiar asa amarat de sa il intreaca in fericire pana si neamtul cel scrobit?" ulterior am aruncat o privire in proxima vecinatate - pe strada, pe la serviciu (lucrez intr-o companie de 1500 de oameni, asadar am material de analiza garla...), am mai citit un ziar, am mai aflat o parere. mda, s-ar parea ca romanasului nostru chiar i s-a dus flota la fund si perspectivele se lafaie in gaura de ac.

cum in studiul cu pricina nu m-au inclus in esantionul reprezentativ, si cum ma incapatanez sa ma opun trendului majoritar printr-o stare de bucurie micuta, cotidiana, care o duce intr-un dulce concubinaj cu un optimism miop, m-am intrebat care o fi cauza pentru care ne-am procopsit cu calificativul de "deprimati ai Europei".
"ei care?" or sa-mi raspunda prompt si obidit cativa treziti din gandurile negre. "pai nu vezi ce zile traim? criza, coruptie, stres, credite, scade natalitatea, emigreaza cei buni, raman cei slabi, iese Gigi europarlamentar, se duce tara de rapa. unde mai pui ca suferim taica, cu sufletul nostru sensibil de latino-balcanici, si ne strigam suferinta in gura mare, sa stie lumea: despartiri, scandaluri, tradari, soacre dezamagite, mirese cu burta la gura parasite, nu ne mai ajung doinele si jalea. mai vii si tu cu intrebari stupide despre fericire, de parca nu ne-ar fi de ajuns."
hmmm.. ridic eu sceptic dintr-o spranceana... da, vad cateva cazuri intr-adevar napastuite (curios, nu din partea lor am auzit cele mai vehemente plangeri), insa ceilalti de ce persista in nefericire?
vad oameni impliniti profesional vesnic nemultumiti, pentru care zambetul de mult s-a transformat in rictus, care, prinsi intr-o ierarhie perpetua intre subalternul dispretuit si seful pizmuit, suspecteaza orice vorba buna de interese ascunse si descalifica orice pornire generoasa drept slabiciune;
vad oameni care irosesc zile si nopti de iubire in zbuciumari stupide de gelozie, neincredere, posesivitate si pretentii absurde. care, uitand cat de libera este iubirea, se agata cu disperare de o iluzie, sufoca si in final urasc;
vad oameni cu familii inchegate, care nici macar nu isi observa copiii crescand, prea preocupati cu proiectia unor destine remarcabile care sa implineasca niste ambitii pierdute din propria tinerete;
ii vad pe cei consumati de propriile averi, pe femeile vesnic nefericite pentru o urma de celulita de pe coapsa, pe pseudo-rationalii care dispretuiesc orice pornire entuziasta, pe ambitiosii incrancenati intr-o lupta continua, pe defavorizatii coplesiti de propria conditie de tigan/provincial/femeie/roman in UE/chel/etc., pe vesnicii revoltati impotriva regimurilor politice, pe resemnatii fatalisti, care isi accepta crucea in pur spirit mioritic.

si intrezaresc raspunsul la intrebarea mea: semenii mei se iau prea in serios. prea concentrati asupra propriilor individualitati, prea patrunsi de importanta simtamintelor si ideilor incercate, prea incrancenati, transforma viata intr-o lupta sau intr-o goana, pierd privirea de ansamblu si absolutizeaza pana la ridicol.
majoritatea au uitat sa se bucure de lucrurile marunte, sa faca gesturi simple, sa relativizeze si sa puna sub semnul intrebarii, sa lase liber copilul din fiecare, bezmetic si cu capul in nori, sa se exprime liber, deschis si fara pretiozitati, sa iubeasca cu toata inima chiar daca doar pentru o noapte, sa isi deschisa larg ochii, mintea si sufletul.
da, traim vremuri grele (desi probabil nu mai grele decat ale generatiilor anterioare sau ale celor viitoare). insa esential e ca traim si dispunem de o singura viata, ca suntem cu desavarsire liberi si numai de noi depinde sa scoatem maximul posibil din fiecare zi.
in aceleasi conditii date, pot decide sa fiu fericit sau nefericit (aici iar ii dau dreptate lui Kirilov).
iar eu, desi experimentez unele caderi si melancolii inevitabile, revin cu obstinatie la optimismul meu caracteristic (unii ar spune natang si nefondat, dar refuz sa-i ascult). si in continuare cred ca majoritatea oamenilor sunt fundamental buni, ca in cea mai mare parte a timpului sunt binevoitori, ca de cele mai multe ori nu exista rautate, cat lipsa de comunicare, si ca studiile astea sociale sunt cam vagi si irelevante.

miercuri, 17 iunie 2009

in cautarea diversitatii

Intr-unul din comentariile la un post anterior a aparut ideea diversitatii de opinii si gusturi si, pornind de aici am ajuns sa ma intreb asupra oportunitatii exprimarii acestora si clasarii pe o scara de valori a persoanelor functie de opiniile asumate.

Oportunitatea exprimarii deriva din interesul pe care aceste opinii il suscita, precum si dintr-o tendinta de impartasire a unor cunostinte de interes vadit. Cu alte cuvinte, este oportun sa imi expun parerea atunci cand imi este solicitata sau atunci cand eu, cunoscandu-mi auditoriul, o consider necesara. Un blog personal este o solutie la indemana in acest sens - imi permite exprimarea celor mai diverse opinii personale, si lasa celor care il viziteaza puterea de a determina gradul de interes si de a le confirma/respinge valoric.

Clasificarile se fac permanent, mai mult sau mai putin constient, dincolo de delimitarile naturale care tin de sex, rasa, clasa sau nationalitate (exclud aici convingerile religioase, pentru ca acestea tin in fnd de alegerea constienta). Ele tin de nevoia individului de apartenenta la un grup social, iar pentru asta folosesc criterii subiective de determinare a grupurilor. Termenul de raportare la ceilalti tine exclusiv de individual. In paralel cu tendinta de afiliere la o categorie specifica se manifesta tendinta antagonica, de afirmare a individualitatii si sfidare a spiritului gregar.

Drept consecinta, diversitatea de idei si gusturi se concretizeaza in curente artistice originale si teorii de gandire inovatoare (dialectica ramane una metodele importante de cautare a adevarului). Asadar, nu doar tolerez diversitatea, ci o si caut, recunoscandu-i necesitatea. Daca nu aprob ideologia marxista nu inseamna sa nu recunosc meritele de ganditor ale lui Marx, iar daca Fragonard sau impresionistii nu ma ating nu le reneg locul in istoria artei.

Intr-o discutie apreciez mai degraba o parere contrara, bine argumentata sau sustinuta cu pasiune, decat conformismul docil sau lipsa unei pareri. Diferentele de pareri sporesc farmecul conversatiei, si, implicit, aprecierea pentru interlocutor (bineinteles, in masura in care ii recunosc fundamentul opiniilor). In urma discutiei nu urmaresc cu obstinatie convingerea interlocutorului cat imbogatirea propriilor impresii si largirea orizonturilor (a nu se presupune ca sunt pregatita sa renunt cu usurinta la propriile convingeri).

Poate unul din motivele pentru care figurile feminine au o prezenta mai putin marcanta in istoria artei si a gandirii (dincolo de limitarile sociale invocate de feministe, care in societatea occidentala actuala sunt din ce in ce mai putin semnificative) tine de dorinta specific feminina de a placea (de aici ne provin toate obsesiile legate de silueta, vestimentatie, machiaj, operatii estetice, etc). Aceasta dorinta inhiba exprimarea unor opinii originale care ar risca sa para improprii sau scandaloase. Femeile au fost intotdeauna mai sensibile la ideea de moralitate. La polul opus se afla tendintele orgolioase, predominant masculine, de afirmare rapida si vizibila, care duc la proclamarea unor idei lipsite de substanta, de dragul contrarierii.

Asadar, gasesc diferentele atragatoare si incitante, exprimarea lor oportuna, iar uniformitatea mi se pare calea sigura spre coma spirituala.

marți, 16 iunie 2009

ziua mea galateana

cum am o buna perioada de cand, vorba bunicii Lucretia, sunt ulita calda, n-am reusit sa mai dau cu tastele pe blog. prin urmare, vin abia acum, la distanta de o saptamana, cu impresii despre vizita mea la Galati.

motivul pentru care am ajuns (intr-un tarziu) sa vad Galati-ul se numeste Sorin Purcaru, sculptor galatean prin obarsie, iesean prin stramutare si prieten prin calitatea umana. Sorin a avut o expozitie la Muzeul de Arta Vizuala din Galati, si, cum nu reusisem niciodata sa vad mai multe lucrari de-ale sale adunate intr-un spatiu prielnic, nu vizitasem vreodata MAV din Galati iar ziua era una excelenta, am profitat de invitatia lui Sorin din plin.

iar drumul a meritat fiecare kilometru parcurs. expozitia, cuprinzand cea mai mare parte a lucrarilor importante ale lui Sorin, m-a impresionat. metalul se transforma sub mainile lui Sorin in personaje care trec cu usurinta de la maiestuos la ludic. esti pe rand coplesit de linistea rece si scrutatoare a oamenilor-pasari si atras de erotismul cald al clopotareselor, care vin sa aduca vesti din lumi pierdute.

pastrand o aparenta de joaca ingenioasa, desi fiecare lucrare este laborioasa si atent studiata, el imbina sculptura in metal cu ready made - gasesti obiecte familiare oferind cele mai suprinzatoare efecte plastice: clopote, robineti, tevi, elice de motor, sonerie de telefon - intr-un maxim de expresivitate.
cateva lucrari de-ale lui Sorin pot fi vazute aici:

dupa expozitie am vazut si restul Muzeului, care gazduieste o expozitie permanenta impresionanta cu lucrari ale celor mai semnificativi artisti romani contemporani (mi-au ramas in suflet Bernea, Gherasim, Grigore, Caltia, Nicodim) si faleza Dunarii care este o adevarata expozitie de sculptura in aer liber intinsa pe cateva sute de metri.

ca urmare, am plecat din Galati cu o imagine noua despre orasul pe care il gaseam cam sec si excesiv industrializat, iar drumurile mele spre mare n-or sa mai fie atat de grabite.

duminică, 7 iunie 2009

incomensurabila complexitate a naturii feminine

Ca orice omulet din era noastra interneto-dependenta, nu pot sa las ziua sa treaca fara sa-mi verific casuta de e-mail. Nu ca as astepta cine stie ce vesti nemaipomenite, dar nu mi se linisteste piticul pana nu verific mail-urile de pe 3 adrese plus spam-urile de pe tot atatea.  

Azi, in spamul de pe yahoo, gasesc un newsletter de la kudika.ro cu titlul impresionant "Cura cu supa si compot de mere". Intr-o pornire de curiozitate specific feminina, dau click pe titlu si descopar lista de discutii a forumului site-ului de mai sus, care suna in felul urmator:


Trebuie sa recunoasteti ca o atare complexitate ideologica si diversitate de interese merita o analiza mai amanuntita (si nu inumanul delete pe care ma pregateam sa il aplic fara sa aprofundez continutul e-mailului, asa cum, in ignoranta-mi de neiertat, fac de obicei ).


Care va sa zica, in tot acest timp am subestimat doamnele gospodine, care se plictisesc pana fierbe ciorba, precum si domnisoarele pitipoance, care se plictisesc pana se usuca oja. Ei bine, sa-mi fie cu iertare stimate doamne si domnisoare (daca n-am trai in secolul tehnologiei, as gasi un pumn de cenusa pe care sa mi-l torn spasita in crestet). S-ar parea ca pana azi nu  mi-a fost cunoscuta vastitatea preocuparilor care va umplu existenta.


La o scurta trecere in revista a subiectelor de discutie, se observa ca titlul e-mailului este cat se poate de reprezentativ. Din tematica eclectica a discutiilor a fost aleasa, desigur, ideea a carei importanta nu poate fi trecuta cu vederea (poftim, Petra, lectie de alegere a titlurilor, ca te stiu deficitara la capitolul asta).  


In al doilea rand, trebuie remarcata profunzimea de care dau dovada internautele noastre: pe langa intrebari ontologice de importanta secundara (de vreme ce au fost intr-atat dezbatute fara un raspuns universal acceptabil), precum cea privind existenta divina, forumul dezbate subiectul diferentelor culturale dintre lumea musulmana si cea crestina, la un loc cu problema stringenta a starii geamurilor de la cabina de dus (???), relatiile dintre zodii, celulita sau ejacularea rapida.  


Tema inepuizabila iubirii ocupa, ca de obicei, un loc important pe site-ul nostru: in timp ce o domnisoara se intreaba in mod legitim si oarecum perplex "Femeile care isi inseala barbatul de ce o fac?" (a se trece cu vederea topica, care, avand in vedere magnitudinea subiectului, devine irelevanta), o alta, posesoare a statutului ingrat de amanta, arunca un strigat disperat de ajutor catre semenele virtuale. (probabil o discutie directa intre cele doua ar rezolva multe neclaritati). Remarcabila este totusi a treia care, intr-o lupta launtrica pe care Mrs. Austen insasi ar admira-o, este convinsa ca poate afla de pe forum daca isi poate lasa iubirea in urma in favoarea ratiunii. 


Si nu in ultimul rand, data fiind univesalitatea problematicii abordate, granita lingvistica este depasita cu usurinta astfel incat unul din subiecte propune "un regalo ai miei amici". ehhh, aici ar fi cazul sa ma recunosc invinsa...


Asadar, ma consider un om implinit pe ziua de azi. Am avut privilegiul, cu un simplu click, sa intru in dialectica discutiilor forumistice ale "kudicelor" si am gustat din plin din fantana virtuala a intelepciunii. Merita sa am trei adrese de e-mail pe care sa le verific obsesiv.

miercuri, 27 mai 2009

Trofimovici: arta ca salvare

Întâlnesc din ce în ce mai des, în ultima perioadă, termenul „criză” în sursele de media care informează, mai mult sau mai puţin avizat şi obiectiv, asupra stării de fapt regăsite pe plaiurile mioritice. Mă ciocnesc de el în cele mai variate, uneori chiar surprinzătoare, contexte – se vorbeşte de o criză economică, una politică, de o criză a gândirii, de criza sistemului educaţional, a sistemului de sănătate, ba chiar de o criză climatică. Termenul este folosit discreţionar, uneori susţinut de argumente reale, alteori obscur fundamentat, însă continuă să apară cu obstinaţie.
Condiţia de locuitor al unui oraş de provincie, dintr-o ţară de la marginea civilizaţiei, pe vremuri de criză, duce cu gândul la existenţialismul dostoievskian. Într-o societate cuprinsă de fierbinţeală catholitică, definită de preeminenţa individualului, într-o zbatere absurdă pentru atingerea unor scopuri imediate, dispunând de libertate absolută, însă renegând-o prin ignorarea responsabilităţii implicite, pătruns de propria importanţă, măruntul locuitor al urbei de provincie uită de multe ori să se oprească pentru a reflecta asupra propriei deveniri.
Nemulţumirea acută cauzată de lipsa sensului general este pusă pe seama unor crize exterioare, reale sau inventate, iar urmarea este aruncarea individului în acţiuni orientate spre rezultate imediate şi concrete, adâncindu-şi astfel propria criză. Individul nostru se regăseşte astfel înscris într-un cerc vicios, din care nu poate ieşi decât prin recursul la transcendental. Cum harul credinţei este dat celor puţini, iubirea şi-a dovedit caracterul contingent şi efemer, iar cunoaşterea a fost denunţată ca relativă de gândirea postmodernă, singura soluţie la îndemână rămâne arta.
Cel mai paşnic (dar nu inofensiv) dintre demonii lui Dostoievski, Stepan Trofimovici, intelectualul romantic, contemplativ şi idealist, aruncă, într-un strigăt patetic, societăţii burgheze a orăşelului rusesc de provincie singura soluţie posibilă pentru depăşirea condiţiei – întoarcerea spre frumuseţe. Cel care o viaţă întreagă a fost „căldicel”, care nu şi-a pus niciodată acţiunile în slujba unor ambiţii proprii, nu atât din lipsa acestora cât din inconsecvenţă, laşitate şi lipsă de determinare, se decide, spre sfârşitul vieţii, să ofere semenilor ceea ce el consideră cea mai evidentă opţiune de salvare din absurdul existenţial – refugiul în estetic. Întrezărirea unui sens creat al vieţii în artă este singura idee în a cărei urmărire a dat dovadă de constanţă, o idee care l-a urmărit obsedant de-a lungul anilor (de aici şi demoniacul regăsit în persoana blajină a lui Stepan Trofimovici), şi pe care, ca ofertă de împăcare o aduce locuitorilor urbei.
Evidenţa unei atare soluţii îi apare atât de clară, încât reacţia lui în faţa mulţimii batjocoritoare este de o exasperare naivă: „oameni mărginiţi, ce vă lipseşte să mă înţelegeţi? Ştiţi voi oare că fără englezi mai poate trăi omenirea, şi fără Germania poate, fără omul nostru rus cu atât mai mult ar putea să trăiască, fără ştiinţă la fel, fără pâine la fel, numai fără frumuseţe nu poate, pentru că atunci nici n-ar avea ce face omul pe lumea aceasta!”
Recursul la artă ca formă de evadare şi revoltă împotriva absurdului condiţiei umane este o soluţie care îşi găseşte aplicabilitatea în societatea contemporană, supusă crizei, în aceeaşi măsură ca şi în societatea rusă a sfârşitului de secol al XIX-lea. Dincolo de idealismul soluţiei propuse, frumosul rămâne singurul capabil să trezească trăiri suficient de intense, fără a aluneca spre misticism, pentru a atenua tragismul conştiinţei neantului.
Avantajul pe care contemporaneitatea îl oferă este libertatea imensă de exprimare şi interpretare a frumosului. Nemaisupunându-se unor rigori academice, beneficiind de acces liber la cele mai variate forme de artă graţie progresului tehnologiei, dispunând de posibilităţi nemăsurate de educare a văzului, auzului şi simţirii, locuitorul micului oraş de provincie din ţara de la marginea civilizaţiei îşi poate înfrunta zilnic condiţia absurdă, prin crearea sau receptarea actului artistic, alegând fie revolta, fie evadarea.Parafrazându-l pe Trofimovici, pot spune că Shakespeare este mai important decât criza economică, criza politică şi cea climatică. Trebuie doar să ne amintim să-l citim mai des.

Articolul a aparut si in timpul de mai, pe care il gasiti aici: http://timpul.ro/ro-revista.html

vineri, 22 mai 2009

un pic de schimbare la fata..

a blogului. m-am gandit eu asa, intr-un moment de inspiratie, ca daca pe mine ma plictiseste infatisarea propriului blog, apltora probabil le inlocuieste ceaiul de tei inainte de culcare.
asa ca mi-am zis ca n-ar fi deloc rea sa mai schimbam pe ici pe colo, prin punctele esentiale. motiv pentru care m-am apucat de milogit la talentata mea surioara pentru o poza mai de soi, si..... ta-daaammm, doamnelor si domnilor, o noua palarie pentru vechea Medee.

PS: Dani, sora mea e responsabila pentru Snuff's events, Acidzuzu si multe alte chestiuni faine si amuzante, pe care nu le divulg pana nu obtin un accept prealabil.

vineri, 15 mai 2009

eterna superficialitate a fiintei umane

citeam pe blogul studentilor de la Facultatea de Filosofie din Iasi - http://filosofiatis.blogspot.com/2009/05/prea-rebel-prin-cauze.html, despre necesitatea si bunul simt de a acumula un nivel de cunostinte suficient pentru a ne putea forma un sistem de opinii coerent si constant, care sa poate fi sustinut prin argumente viabile, inainte de a ne apuca sa impartasim din bogatia acumulata. articolul se referea in special la statutul de filosof, si este cunoscut ca pentru un atare statut expectantele se ridica la inaltimi platoniene, insa concluzia poate fi extrapolata si in celelalte domenii ale cunoasterii si frumosului.

o simpla privire aruncata spre cantitatea imensa de maculatura din librarii ma face sa cred ca putina lume a ajuns la aceeasi concluzie cu stundentii Dlui. Gherghel. insa scrutarea limitelor personale si constiinta propriei superficialitati ma determina sa adopt o atitudine mult mai intelegatoare fata de semenii care si-au facut opiniile publice pe calea tiparului, sa le admir daruirea si sa le acord meritul curajului.

drumul cunoasterii se intrevede lung, nesfarsit chiar, uneori batatorit ,alteori se pierde in hatisuri si ridica obstacole aparent insurmontabile, dar ce e mai important, e cu sens unic. odata pus piciorul cu nadejde in colb, nu mai apare cale de intors, iar pe masura ce inaintezi drumul se deschide din ce in ce, iar orizontul se largeste necontenit. curiozitatea intiala se transforma in sete adanca, pasii devin mai siguri, mai rapizi, mai grabiti sub contiinta limitarii temporale, ochiul cauta carari latularnice, orizonturi noi. spritul, pe masura inaintarii, trece prin stari contradictorii : devine din ce in ce mai constient de propria-i nimicnicie, insa imbratiseaza cu incantare speranta fiecarui nou pas, intr-un optimism cultivat.

asa se face ca, dupa o anumita distanta, pornirea de a impartasi din impresiile de calatorie este temperata de intrebari legitime despre oportunitatea acestor impartasiri: nu cumva obstacolul in fata caruia am sovait zile lungi si pentru depasirea caruia mi-am incordat toate fortele e de fapt unul nedemn de luat in seama, pe langa care semenii mai grabiti trec fluierand? nu cumva descoperirile de pana acum, care mie azi imi par esentiale, isi vor dovedi maine futilitatea? sau oare solutia indelung cautata fusese gasita de alt calator mai abil, iar descoperirea mea nu e decat un jalnic plagiat?

cred ca nu putini depun armele raspunzand unor atare intrebari. este insa ceea ce ii face pe cei care nu le depun mai demni de luat in seama. insa asta nu inseamna ca avantul si degajarea scrierilor tinere ar trebui sa beneficieze de mai putina bunavointa. ele pastreaza o prospetime de idei, un spirit ludic, o indrazneala nicicand regasite mai tarziu.

contoare