marți, 28 februarie 2012

alienare urbana si ardei grasi - ep. 2

episodul 1: aici

de vreo trei ani imi scosesem inima dintre coaste si, cum nu ma puteam hotari ce sa fac cu ea, o purtam intr-un soi de recipient transparent atasat, prin cleme metalice, fire cleioase ramase dintr-o vata de zahar in forma de inima si lipici de la plicurile pentru scrisori parfumate, de stern. recipientul era prost facut, din materiale recliclate, de calitate indoielnica, iar eu nu reuseam nicicum sa il aplatizez indeajuns pentru a contribui gratios la silueta pe care, oricat ma straduiam, nu puteam sa o aduc la forma subtire si prelunga pe care o admiram la vecina de la trei si la colega de la biroul ingust.

in primele zile am umblat lipita de zidurile de beton, intimidata de privirile incisive cu care femeile si barbatii ma scrutau, din cap pana in picioare si fara nici o opreliste, mai ales ca discretia fusese de ani buni eradicata (una din marile realizari ale societatii moderne, dupa cum aflasem intr-o placuta conversatie de zece minute, la un ceai de praf de autobuz, cu vecina de la trei). aproape regretam chiar, in acele zile, ca nu am ascultat sfatul bunei mele prietene de la birou care, dandu-se pe ea insasi ca exemplu, ma sfatuise sa imi las inima acasa sau, mai bine chiar, sa o arunc ori in cel mai rau caz, daca nu ma indur, sa o pun undeva bine pentru vreo cincizeci de ani.

dupa spusele ei, in lipsa acestui organ redundant, postura era mult imbunatatita, plamanii se lafaiau in intreaga cavitate toracica si puteau prelucra pe indelete aerul prafos, dispozitia nu suferea modificari inopinate iar conversatiile nu erau tulburate de stangacii sau balbaieli, ceea ce imbunatatea considerabil abilitatile sociale. daca ma luam dupa zambetul ei perfect simetric, perfect potrivit cat sa ii puna gropitele in valoare insa nu atat de extins cat sa riste (oh, quelle horreur!) sa ii apara riduri in coltul ochilor, dupa gratia ireprosabila cu care se prelingea pe holuri si dupa vraful de invitatii romantice, cu codul pin mentionat in antet, de pe biroul ei, nu puteam decat sa ii dau dreptate.

si cu toate astea nu ma puteam hotari. sa o indes la loc nu mai era o optiune. oricat as fi incercat sa o ingustez, fie ca o calcam in picioare sau ca incercam o criogenie chibzuita, nu mai reuseam sa o potrivesc intre coastele neincapatoare. tinand cont de circumstante, solutia recipientului adiacent mi se parea acceptabila.

e drept ca dimineata, la plecare imi punea oarecare dificultati in ajustarea vestimentatiei, pentru ca se innaravise si uneori tot mai incerca sa sara din recipientul defectuos sigilat direct in strada, si nu o data trebuisem sa o adun dintre picioarele trecatorilor si sa o sterg de praf, sau sa o scot pe bucati dintre dintii vreunui caine maidanez, sa o oblojesc si sa o pun la loc, cu atentie. in timp ce coboram scara auzeam in spatele meu susotelile nemultumite ale vecinelor care se temeau ca recipientul meu, complet neigienic, ar putea fi purtator de aleanuri patogene. 

in plus, le ajunsesera la ureche zvonuri cum ca as fi incalcat sfanta taina a ipocriziei, ca intr-o zi si chiar si intr-o noapte as fi fost auzita spunand deschis, in mijlocul strazii, ca mi-e inima plina, ca nu aveam nimic sfant si ca as fi fost in stare sa nu trec niciodata de etajul saptezeci din cauza ca mai sus bratele nu erau primitoare, si cate si mai cate, semn clar ca, orice ar fi fost substantele emanate de insalubrul recipient, mi se urcasera la cap. 

cu timpul, insa, ma obisnuisem si cu susotelile ascutite din urma mea, si cu straniul recipient care ma obliga sa pastrez o pozitie nefireasca, inclinata spre spate, pentru echilibru si mi-am zis ca, pana ma mai dumiresc, se poate trai foarte bine si in felul asta. am constatat ca recipientul meu devenise incapator si trainic, desi inca pacatuia estetic grav, si desi nu reusisem sa elimin nimic puteam in continuare sa adaug, cu usurinta iar spatele se indreptase de la sine, efectul exerciutiului, pare-mi-se. si mi-am invitat vecinele la o salata de ardei proaspeti.

sâmbătă, 25 februarie 2012

zilele straine

in zilele straine ma las frumusel acasa si plec fara mine. de dimineata pregatesc totul cu atentie, hainele dupa culoarea cerului, pielea indeajuns de alba pentru o zi innorata, din precautie, apa de gura, cercelul din urechea dreapta si zambetul social. mai pierd vreo zece minute cu cafeaua de dimineata si cu dascaleala obligatorie, dupa care inchid usa in urma mea.

odata cheia intoarsa in broasca (recunosc ca uneori mai intarzii un pic cu urechea lipita, incremenita de spaima  ca as putea sa ma intorc din drum), stiu ca pot sa ma dedau in voie vechilor indeletniciri. pasesc tiptil printre zilele trecute, pe unele le scutur de praf si le reiau razand, pe altele le infrunt ranjindu-le nerusinat in fata, pe unele le ocolesc pur si simplu cu un fluierat prefacut iar in fata altora ma opresc cu o inima stransa, sovai, dau inapoi si in cele din urma le intorc usurel cu varful degetelor. astea din urma trebuie tratate cu prudenta. din fosnetul uscat li se ghiceste perfidia si stiu ca, daca nu sunt cu bagare de seama, isi infig ghearele drept intre atrii si raman apoi, luni intregi, apasandu-ma in cosul pieptului si scurtandu-mi respiratia.

daca dau peste mine, cea care am murit demult,  pornesc o conversatie pretentioasa, cu sfaturi si invataminte de filfizoana, ma ponegresc sau ma compatimesc (cu mila sau doar condescendenta, functie de dispozitie) si mai arunc o mana de tarana. aici terenul e sigur, batatorit, si imi vantur pseudo-intelepciunea cu nerusinare, stiind ca n-are cine sa ma combata.

daca, in schimb, ma gasesc pe mine, cea de alaltaieri, in amorteala, ma invart banuitoare in spirala, din ce in ce mai aproape. de la o distanta pe care o apreciez drept asiguratorie (nu de putine ori, e drept, mi s-a intamplat sa gresesc in aprecieri. probabil miopia explica multe) pun lupa pe fiecare cuta, observ cu dezgust pozitia dizgratioasa in care m-a prins vremea, masor adancimea urmelor care inca se vad in jurul meu si ma apuc, cu meticulozitate si raceala afisata, sa le lamuresc pe fiecare in parte.uneori imi reuseste, alteori sfarsesc prin a ma trezi din amorteala si esuez lamentabil intr-o nostalgie caraghioasa.

nu-mi displac zilele astea atemporale, ba chiar, intr-un avant laudativ, as putea spune ca de cele mai multe ori imi sunt benefice. insa rasuflu usurata cand ma regasesc seara, si pot reveni la timpul prietenos de azi si de maine, cu rutina linistitoare, arareori intrerupta, si noptile din bratele iubitului drag.




vineri, 17 februarie 2012

marea ipocrizie


Uitandu-ma zilele astea in jurul meu, cu ceva mai multa atentie decat de obicei, mi-am zis ca probabil cea mai supraestimata valoare din istoria gandirii omenesti este adevarul. Palimpsestele greu lizibile, tomurile carturarilor si filosofilor si pana si paginile de internet scrise in graba abunda de paragrafe cliseistice si moralizatoare, care incearca sa ne convinga ca adevarul e pur si luminos, omniprezent si eliberator. Vieti intregi au fost irosite in cautarea adevarului, desi singurul consens la care au reusit sa ajung armatele de ganditori e ca nu exista adevar. Aud peste tot in jur indivizi care sustin ca prefera o viata mizera in lumina adevarului decat sa traiasca o minciuna. Nu pot decat sa ridic dintr-o spranceana si sa ii suspectez fie de o mare naivitate, fie de o si mai mare ipocrizie.

Sa fim un pic seriosi, cine are cu adevarat nevoie de adevar? Cine poate spune, cu mana pe inima, ca e in cautarea adevarului dintr-o nevoie sincera, imperioasa de a iesi din intuneric, si ca nu e doar o curiozitate morbida, care il framanta, ii tulbura somnul si il determina sa caute raspunsuri chiar atunci cand presimte ca raspunsurile ar aduce cu sine nefericire si mai multe intrebari? Decidem ca avem nevoie de adevar, atata timp cat adevarul ne prieste, cat banuim ca in spatele usilor se gaseste o realitate care sa corespunda nazuintelor noastre, un netagaduit digerabil. E adevarat, exista si cativa nebuni care cauta adevarul dur, sec si neplacut, sacrificand multumirea de sine si linistea noptilor, insa odata gasit realul se dovedeste nemultumitor, insuficient, asa ca nebunii nostri se apuca din nou, cu si mai multa indaratnicie, de cautat si pierdut noptile.

Daca, insa, adevarul ne copleseste, preferam sa il ocolim, sa il ignoram, cautand mai departe si deschizand alte usi, sau sa il negam pur si simplu, creandu-ne propria versiune a adevarului.Iar asta nici macar nu e atat de greu de facut, daca tinem cont de multele fete ale adevarului. In fond, cine ma poate convinge ca realitatea lui e veridica pe cand a mea nu e? Pretiosul adevar are calitatea de a fi alunecos cat sa iti scape printre degete, dar destul de lipicios cat sa iti lase iluzia unei comori. In plus, poate fi cu usurinta contrafacut, deci daca nu gasesc adevarul pot oricand sa imi fabric unul sau sa iau unul gata facut, din paginile unei carti deschise aleatoriu.

In viata de zi cu zi minciuna este cu atat mai intalnita cu atat mai dispretuita. Societatea are nevoie de o mentinere a ipocriziei pentru a supravietui. Daca, dintr-o data, ni s-ar nazari sa fim pe deplin sinceri unul cu celalalt, probabil intr-o saptamana jumatate in populatie ar disparea de mana celorlalti, iar supravietuitorii nu si-ar mai gasi rostul. Ar disparea meserii precum avocatura sau diplomatia, nu s-ar mai pomeni de fictiune sau arta, copiii ar creste stiind exact ca au talente de instalator sau chelnerita si nu de deveni astronauti, supermodele sau actori celebri, iar politetea ar fi scoasa din dictionar de la primul "nu mi-a facut deloc placere sa stau de vorba cu tine. De fapt te gasesc anost, conversatia, ca si persoana ta, nu au nimic atragator. La nevedere!"

Ca sa nu mai vorbim de iubire. Iubirea romantica este pe jumatate minciuna. Cand ne indragostim, nu ne indragostim de omul in carne si oase, cu defectele si lipsurile lui, ci de imaginea idealizata a acestuia, de o creatie proprie, infrumusetata si poleita de reflectiile inimii noastre avantate si nesabuite. Abia mai tarziu, daca stam zi de zi langa cel iubit, incepem sa descoperim ca nu e chiar rupt din soare, ca nu tot ceea ce gandeste e genial si ca dimineata parca nu-i miroase gura a trandafiri. Dar atunci indragostirea e inlocuita de altfel de dragoste, mai linistita si poate mai reala, care insa nu ar fi fost posibila fara etapa premergatoare si fara minciunile aferente. Va mai amintiti de Ioana? Credeti ca tanti Ioana ar mai fi batut zi de zi zeci de kilometri daca l-ar fi vazut pe B'Aurel asa cum il vedeam noi, batran, certat cu curatenia si duhnind a alcool si tigari ieftine?

Daca vrem sa fim sinceri ar trebui sa vorbim mai putin despre adevar, sa ne recunoastem si sa ne acceptam ipocrizia, ca pe o necesitate. Acceptandu-mi propria ipocrizie o pot intelege mult mai usor pe a celui de langa mine si pot deveni mai tolerant. Stiind ca nu detin, ca nu pot si ca nu vreau sa detin adevarul, nu ma pot erija in judecator al celorlalti si ma multumesc sa vad realitatea ca o intersectare a realitatilor individuale, si, prin asta, mult mai usor de suportat.

le vampire de M. Baudelaire


Toi qui, comme un coup de couteau,
Dans mon coeur plaintif es entrée;
Toi qui, forte comme un troupeau
De démons, vins, folle et parée,

De mon esprit humilié
Faire ton lit et ton domaine;
— Infâme à qui je suis lié
Comme le forçat à la chaîne,

Comme au jeu le joueur têtu,
Comme à la bouteille l'ivrogne,
Comme aux vermines la charogne
— Maudite, maudite sois-tu!

J'ai prié le glaive rapide
De conquérir ma liberté,
Et j'ai dit au poison perfide
De secourir ma lâcheté.

Hélas! le poison et le glaive
M'ont pris en dédain et m'ont dit:
«Tu n'es pas digne qu'on t'enlève
À ton esclavage maudit,

Imbécile! — de son empire
Si nos efforts te délivraient,
Tes baisers ressusciteraient
Le cadavre de ton vampire!»

Charles Baudelaire

vineri, 10 februarie 2012

despre cum sa fii mediocru si fericit

Vreau sa fim dintru inceput intelesi: fericirea presupune acceptarea unei doze de mediocritate. Spiritele superioare, cei cu o bruma de geniu, care traiesc intru perpetua devenire si nu pot accepta ca au facut umbra pamantului degeaba, vrand sa lase o urma suficient de adanc intiparita in scoarta telurica incat sa fie vizibila si recunoscuta de umanitatea de peste secole, pot tinde spre toate astea doar renuntand la fericirea traiului curent. Mereu patrunsi de rolul pe care cauta sa si-l atribuie, sacrifica viata prezenta gloriei viitoare.  Nu pot eu sa judec in ce masura sacrificiul este justificat, si nici macar generatiile urmatoare nu o pot face, pentru ca nici unul din exponentii generatiilor de peste secole nu va putea masura, macar in mica parte, costul inovatiei sau al operei culturale exprimat in unitati de fericire.

Am mai vorbit despre limitele si volatilitatea fericirii pe blog, inca pe la primele posturi: http://selasspot.blogspot.com/2008/11/putem-fi-fericiti.html, despre imposibilitatea de a ramane fericit si despre necesitatea suferintei. Inca sustin opiniile exprimate in trecut si nu consider echivalente fericirea cu noroiul caldut al autosuficientei. Mai mult, cred ca ceea ce ne diferentiaza, ca specie umana de speciile necuvantatoare, este dorinta de a gasi raspunsuri si un rost ontologic. Dar nu despre asta vreau sa vorbesc acum, ci despre cateva cai practice de a ocoli nefericirea, mai ales nefericirea din cauze extrinseci (cele marunte, bineinteles. exclud suferintele profunde cauzate de pierderi sau catastrofe incontrolabile).

Primul aspect, intotdeauna subapreciat dar, cred eu, de maxima importanta, este bunul simt. trebuie sa renuntam la meschinarie si la a da vina pe ceilalti. Calitatile sau reusitele altora nu trebuie sa se transforme in surse ale nefericirii proprii, nu trebuie sa aruncam povara nereusitelor personale pe umerii celor de langa. Asumarea responsabilitatii pentru propria existenta este primul pas spre fericire si inseamna sa constientizezi ca tu iti controlezi viata si nimeni altcineva nu iti poate justifica trairile, reusitele sau esecurile, implinirile sau frustrarile, salturile si caderile. In ultima instanta, tu esti cel care decizi daca alegi sa fii fericit sau nefericit. Dupa ce ai devenit constient de aceasta stare de fapt, atitudinea fata de lume si fata de aproape devine mult mai binevoitoare si degajata.

A doua conditie e strans legata de prima: trebuie sa ne scuturam de lene. Mai usor de zis decat de facut, stiu, mai ales ca resursele de scuze sunt inepuizabile. De cate ori nu ne-am zis ca e prea frig sau prea cald, prea devreme sau prea tarziu, o zi prea incarcata la serviciu a justificat o dupa amiaza in amorteala sau, evocand nereusita viitoare, am renuntat la a mai incerca. Din vasta-mi experienta in lupta cu lenea congenitala, lupta in care am castigat cateva batalii dar mai am mult pana la a castiga razboiul, stiu ca nu exista nici o tactica secreta care sa asigura capitularea subita si irevocabila a adversarului. Pur si simplu trebuie sa te dai jos din pat si sa te apuci de lucru. Bunica Lucretia avea o vorba: "ochii sperie, mainile bucura". Cu alte cuvinte, activitatea predispune la fericire, si asta prin mai multe cai: in primul rand placerea activitatii in sine, odata depasit inconvenientul presupus de iesirea din starea de confort. Apoi, activitatea iti mentine mintea ocupata, reducand direct proportional numarul de neuroni aflati la dispozitia gandurilor negre. Si in al treilea rand, si poate cel mai important, micile reusite ale activitatii curente ridica starea de spirit, sporesc increderea in sine si ajuta la depasirea esecurilor trecute.

O alta cale de evitare a nefericirii este de a rationa si de a nu mai crede in romantisme ieftine sau prejudecati. Sa fie clar, nu exista suflet pereche (grav ar fi daca ar exista. calculati voi probabilitatea de a-l intalni la o populatie de 7 miliarde si, invers proportional, deduceti care e probabilitatea de a fi nefericit) precum nu exista feti frumosi tandri, respectuosi, cu six pack si ochi albastri si nici femeia intelectuala, gospodina, nerusinata in dormitor si devreme acasa. Dragostea nu vine sa bata la usa, indiferent ca tu poti sa juri ca ti-e scris in stele, iar relatiile nu functioneaza dupa reguli (cu atat mai putin dupa cele din revistele siropoase). Nu exista o conduita recomandabila pentru femei si una pentru barbati. Si barbatii si femeile sunt oameni, iubesc, sufera si au dorinte sexuale. Asadar, indiferent de sex, iubeste si impartaseste-ti dragostea (celalalt nu are cum banui ce e in sufletul tau daca nu ii spui). Daca ai norocul ca sentimentele sa iti fie impartasite, ai gasit calea spre fericire. Daca nu, mergi mai departe (chiar daca simti ca mori un pic la fiecare pas) si nu il invinovati pe cel a carui inima nu a reusit sa tresalte la sunetul glasului tau.

In stransa legatura cu cele de mai sus, comunicarea, deschiderea si sinceritatea sunt o alta cale de a te feri de mizerie. Ceilalti sunt la fel de oameni ca si tine, si pot cadea usor prada prejudecatilor, isi pot forma opinii insuficient fundamentate, pot interpreta gresit gesturi sau atitudini sau pot apleca urechea la barfe. Doar pentru ca suspectezi o atitudine lipsita de bunavointa nu inseamna ca, la randul tau, trebuie sa renunti la a mai fi binevoitor. Incearca sa iei oamenii asa cum sunt si incearca sa le comunici cat mai deschis si clar ce gandesti. Nu inseamna neaparat ca vor fi de acord cu tine sau ca iti vor deveni toti prieteni, dar sanse sunt ca mare parte sa adopte o atitudine cordiala sau macar respecuoasa. Cat despre ceilalti, ei bine, cred ca solutia e, pe cat posibil, sa ii ignori.

In fine, ar mai fi cateva solutii igienice de evitare a nefericirii: nu trebuie sa uitam ca serviciul (sau job-ul ca sa ma exprim in termenii uzitati unanim pe internet) este doar job, adica un mijloc de a ne asigura resursele financiare pentru ziua de maine, si, desi trebuie tratat cu maxim de seriozitate, nu trebuie confundat cu viata. Si nu in ultimul rand, trebuie sa ne respectam corpul, sa mancam cat de cat sanatos, sa nu abuzam de nici un fel de substante care pot fi introduse in organism si care nu au drept scop aportul de nutrienti si sa facem miscare. Pentru mine sportul e printre cele mai scurte si sigure cai de a ridica nivelul endorfinelor si buna dispozitie.

contoare