niste prieteni dragi de ai mei din Bucuresti au avut initiativa laudabila de a organiza o actiune printre cunoscuti pentru a cumpara cadouri unor copii orfani de Craciun.
Promisesem ca am sa revin cu impresii despre Anticristul. Cum insa a doua parte a filmului nu m-a mai impresionat la fel de mult ca prima (l-am gasit excesiv incarcat de simboluri, prea violent, prea mult sex gratuit si exagerat tarkovskian, desi imaginea si jocul actorilor sunt exceptionale), m-am gandit sa fac o trecere la capatul diametral opus si sa va povestesc despre fimul de animatie din titlu. Este un film fantastic, atat ca subiect cat si ca realizare. Coraline este o domnisoara care se plictiseste dupa schimbarea casei, in lipsa prietenilor si lipsa de atentie a parintilor, care are ocazia sa descopere ca ceea ce e prea bun ca sa fie adevarat de obicei nu e adevarat. Personajul e un fel de Alice in wonderland cu mai multa personalitate, care descopera o lume alternativa unde toate sunt exact pe gustul ei... pana la un punct. Grafica e grozava, vocile principale sunt asigurate de Teri Hatcher si Dakota Fanning, iar povestea prinde si adultii in toata regula desi e film de animatie. Il recomand pentru o seara de iarna in casa.
sau tratat despre sterpaciunea nostalgiilor (editia revizuita, uitata si reamintita).
...ar fi unul din titlurile posibile daca ar fi sa scriu o carte (intortocheata, siropoasa si lipsita de invataminte reale) cu inspiratie autobiografica. poate asta principalul motiv pentru care nu m-am apucat pana acum sa scriu o carte, lasand la o parte scuza mereu valabila si mereu actuala a lipsei de timp si ignorand suspiciunea cu care privesc fortele proprii de expresie. cred ca as fi un autor de fictiune extrem de slab iar subiectele legate de propria-mi existenta imi provoaca o lehamite nesfarsita... daca m-as razgandi totusi si as incepe sa scriu, prima carte ar fi obligatoriu de dragoste. si probabil ar fi un esec atat de lipsit de rasunet incat as avea mari dubii privind oportunitatea unui al doilea volum.
observ ca, odata cu trecerea timpului si evolutia in ceea ce se cheama procesul de maturizare sufleteasca, uitarea devine din ce in ce mai dificila. nu mai reusesc sa las in urma iubirile vechi cu usurinta tineretii, intr-o fluturare usuratica de pleoape increzatoare, nu ma mai desprind cu aceeasi pornire nestapanita de libertate din bratele iubitului, si pastrez fiecarei din fostele iubiri un colt de suflet nealterabil. astfel incat, daca ma prind niscaivai porniri nostalgice, gasesc spre ce sa ma intorc.
ma intorc spre iubirea linistita, calma si asiguratoare, care mi-a fost alaturi ani de zile si pe care am pierdut-o dintr-o neglijenta reciproca si poate dintr-un exces de calm. sau spre iubirea nebuna, mai puternica decat mine insami, si pe la care a trebuit sa renunt in favoarea ratiunii rupand o parte din mine, desi mi se parea imposibil sa traiesc pana a doua zi. ma intorc spre iubirile trecatoare, de o vara sau chiar mai putin, oameni la care ma gandesc intrebandu-ma ce-ar fi fost daca.. si ma intorc si spre iubirile neimpartasite, sau spre cele pe care n-am reusit sa le impartasesc.
si desi pastrez cate un pic din suflet pentru fiecare iubire trecuta, si poate un pic de loc pentru cele viitoare, capacitatea de care dispun azi pentru a iubi ramane neschimbata. nu am reusit niciodata sa inteleg, si poate din acest motiv nici n-am invidiat niciodata, persoanele care traiesc o singura iubire in viata. la nivel teoretico-romantic gasesc conceptul de iubire de o viata cumva frumos si etic, dar cand ma gandesc la aplicabilitatea conceptului.. atunci nu pot decat sa-l vad oarecum prafuit, fad si neimplinit. pentru ca eu nu cred ca poti sa spui ca ai trait iubirea, daca nu ai cunoscut, la un moment sau altul, toate starile care o insotesc: fericire, delir, disperare, siguranta, incantare, gelozie, amaraciune, exaltare, caldura, neliniste, etc.
si nici dupa ce am trecut prin toate starile astea nu pot spune cu mana pe inima ca am cunoscut iubirea. dar macar am la ce sa ma intorc in momentele nostalgice. si cu toate astea, stiu foarte bine ca usile inchise trebuie sa ramana inchise.
in ultimul timp am avut aprinse discutii cu propria-mi constiinta care imi atragea atentia asupra procesului de indobitocire pe care il traversez. ultima perioada a fost una dedicata aproape exclusiv supravietuirii, cu cvasi-ignorarea activitatilor intelecto-spiritualo-stimulatoare. mai precis, am citit pe apucate (mai ales pe drum, noroc cu zborurile lungi), am vazut jumatati de filme inainte sa adorm (trebuie neaparat sa termin de vazut Anticristul lui Lars von Trier, care mi-a facut o impresie fabuloasa dupa prima ora de vizionare. dupa ce vad si finalul vin cu impresii pe blog), am mai dat pe la o expozitie in drum spre munca. in rest - mi-e dor sa mai scriu un rand doua, pe blog sau aiurea, mi-e dor sa mai ajugn sa vad o piesa de teatru, cat de proasta, mi-e dor sa ma mai vad cu prietenii, mi-e dor sa citesc blogurile altora.
ca sa fac pace cu constiinta am venit cu argumente solide: doua plecari de cate o saptamana fiecare - una in Algeria, alta in Vietnam plus cautarile, alergatura si parul alb provocat de prima casa.
in Algeria programul a fost cam strans, asa ca nu prea am reusit sa vad multe. M-a impresionat placut Algerul, de fapt centrul Algerului pentru ca periferia e tipica pentru orasele arabe - o adunatura de dughene prafuite, cam saracute si insalubre. In schimb centrul beneficiaza de arhitectura franceza fericit influentata de specificul arabesc, cladirile si strazile sunt impunatoare iar vecinatatea golfului ii sporeste farmecul. Poate datorita povestilor din "1001 de nopti", intotdeauna orasele arabesti mi-au aparut cumva misterioase si atragatoare, iar gradinile intortocheate, mozaicurile, cladirile cu basoreliefuri minutions lucrate au contribuit la mentinerea impresiei. In plus, mancarea e excelenta iar oamenii extrem de primitori si prietenosi.
Vietnamul, in schimb, e o alta lume. Orasele mari, Ho Chi Minh si Hanoi, sunt extrem de aglomerate, cu milioane de scutere si masini care circula fara nici o regula deductibila din exterior. trecerile de pietoni, la fel de bine ca si tortuarele, sunt o provocare, iar dotarea obligatorie pentru orice autoturism este claxonul. cu exceptia centrului, orasele sunt de o invalmaseala cumplita, fiecare cladire are la parter un magazin (a se citi dugheana, care se intinde pana pe trotuar si unde gasesti cele mai variate opbiecte spre vanzare, de la materiale de constructii, haine, cosmetice, obiecte decorative specifice, etc) sau restaurant (a se citi locatie dubioasa unde se gaseste mancare), astfel incat plimbarea pe jos se face sarind peste marfuri, ocolind vanzatori sau cumparatori si evitand scuteristii care in lipsa spatiului liber pe strada nu se feresc sa scurteze pe trotuar. populatia in schimb este primitoare si zambitoare (zambetul de fapt e forma preferata de comunicare, pentru ca engleza nu se vorbeste inteligibil nici macar in hotelurile de 5 stele), mancarea vietnameza e cel putin interesanta ca mod de preparare dar foarte buna si sanatoasa iar cumparaturile muult mai ieftine decat oriunde in Europa si se negociaza in draci, iar hotelurile sutn ieftine si cu servicii excelente. daca orasele sunt lipsite de interes turistic, peisajele salbatice in schimb sunt mai mult decat interesante. descrierile pe care le-am auzit privind plajele, delta Mekongului, precum si scurta calatorie in jungla, ma fac sa cred ca Vietnamul este o destinatie de vacanta fabuloasa. revin cu poze mai tarziu, de acasa.
timpul petrecut acasa intre deplasari a fost dedicat aproape in intregime cautarii de casa. asta inseamna alergatura, nervi, par alb (sau lipsa) si cam atat deocamdata. dar oi termina eu si cu astea odata si odata...
zilele astea scurte si reci de inceput de noiembrie au darul sa imi reduca in mod considerabil interesul pentru activitati de orice fel care sa-mi umple timpul liber. prefer din ce in ce mai des sa raman in casa, cu o ceasca de ceai sau un pahar de vin si cu o carte in mana sau un film pe monitor.
ultimul film vazut a fost "Je t'aime, moi non plus", un film de prin anii 70 frantuzesc, realist, straniu (chiar reuseste sa socheze privitorii mai conventionali), insa care prezinta o poveste de dragoste de o frumusete barbara, atipica si cruda. Fiecare caracter este aparte (Jane Birkin este de o frumusete ciudata, androgina si trista), fiecare impresioneaza, destinele li se incruciseaza intamplator insa deznodamantul este inexorabil.
Filmul reuseste sa trezeasca nostalgia iubirilor imposibile. A acelei iubiri pe care o stii sortita esecului, pe care o traiesti cu toata fiinta tocmai pentru ca ii constientizezi condamnarea, de care te agati cu fiecare suflare si pe care o pierzi intr-o singura miscare gresita. Iubirea pe care incerci sa o retii cu fiecare celula desi simti in fiecare zi cum iti aluneca printre degete. Intr-un final capitulezi, intelegi ca iubirea inseamna sa acorzi libertate si accepti ceea ce refuzai sa privesti in fata in tot timpul asta.
sau cu ce mi-am mai umplut zilele, ochii si mintea in ultima perioada.
in cea mai mare parte a timpului zilele mi-au insemnat munca si munca (ultimele luni din an sunt cele mai aglomerate/stresante), ceea ce nu prea mi-a permis sa ma mai ocup de sufletel asa cum as fi vrut. cu toate astea, am reusit sa strecor printre picaturi cateva desfatari demne de mentionat, care sa-mi tina de cald pe vreme de toamna.
in ordine cronologica, a se consemna:
o saptamana petrecuta la Madrid (tot cu munca, dar am reusit sa rup cateva dupa amieze pentru mine). desi mai fusesem la Madrid, de data asta l-am gustat mai pe indelete si mai atent, si l-am gasit absolut superb. Un oras frumos, cald, animat, unde lumea se bucura de viata in fiecare zi (si noapte). Strazile sunt tot timpul pline, ziua aleile parcurilor sunt intesate, noaptea pietele se umplu si ele de la 10 seara pana spre dimineata, ca sa nu mai zic de terase sau cervecerias. Lume zambitoare, fete frumoase (au femeile spaniole un aer aparte, care expira feminitate), sangria si tapas. In dupa amieze am batut orasul la picior (am prins 25 de grade in mijlocul lui octombrie) si am reusit sa vizitez Reina Sofia, care merita singur o vizita la Madrid. Picasso, Dali, Miro, Calder, Bacon, Rothko, Chirico, Braque, arta spaniola a anilor 60, expresionismul abstract american, cat sa iti umple ochii si sufletul. poze: Buen Retiro
Reina Sofia
Calder
Cervezas
din nou in parc
dupa intoarcerea la iasi mi-am acordat un alt fel de alint al ochilor - am vazut doua filme fabuloase - Tideland al lui Gilliam si Labirintul lui Pan. Vorbesc despre ambele in acelasi timp pentru ca nu pot sa fac o ierarhizare valorica si pentru ca m-au impresionat in aceeasi masura. Ambele filme sunt o incursiune fantastica si tulburatoare in lumea copilariei, in care inocenta si imaginatia triumfa asupra realitatii. In plus, ambele filme sunt excelent realizate, imaginea este fabuloasa iar jocul actorilor este incredibil. Le recomand pe amandoua cu toata caldura si increderea.
si trailerele: Tideland
Pan's labyrinth
In rest m-am desfatat pe rand cu Pendulul lui Foucault si Codul Rutier, si oftez dupa un pic de timp pentru mine pentru ca mi-e dor sa mai dau cu condeiul pe hartie (sau cu tastele pe monitor).
pe amandoua, si pe a mea si a lui Dani. cu tot cu antifurt... poftim ironie! o sa intrebati ce legatura are asta cu criza. stransa legatura! sa va povestesc...
ma intorc eu ieri pe la 17.30 de la serviciu, ca de obicei cu mintea inca zumzaind si vorbind la mobil, si realizez in treacat ca am cam mult spatiu de desfasurare pe holul din casa scarii. Intru in casa, termin de vorbit la telefon cu Mica, dupa care ies sa imi confirm ochilor: clar, balustrada cheala, fara urma de bicicleta sau antifurt. mi-am cules frumusel falca de la parter, am sunat-o pe Dani sa ma conving ca n-a plecat ea cu doua biciclete (nu plecase), dupa care am pornit ca un leu paraleu jos in casa scarii sa iau la rost administratorul: cum ca de ce mai avem interfon daca usa e tot timpul larg deschisa (blocata cu un pres), si cum ca de ce se tot plimba niste tiganusi pe acolo ca la ei acasa, etc etc. paranteza: call me racist, dar rromi pentru mine inseamna Madalin Voicu sau Marius Mihalache. astia care isi pierd timpul in mod dubios, fara sa defineasca exact unde stau, cu ce se ocupa sau macar cum ii cheama, care nu cunosc sensul sintagmei "impozite si taxe" dar care au un simt negustoresc innascut, raman Tigani). semi-monologul cu seful de scara a avut drept singur efect o diminuare a temperaturii bucale care atinsese cote suspect de ridicate. altfel spus, mi-am racit gura degeaba. ca urmare, am decis sa ma apelez la autoritatile romanesti pentru cautarea dreptatii (si a bicicletelor). abia aici am avut ocazia sa evaluez dimensiunile crizei si ale impactului ei asupra Sistemului romanesc (cu s mare).
dupa ce am batut juma' de Iasi ca sa gasesc sectia 2 Politie (adresa de pe internet nu mai e demult valabila, iar dupa 6 singurele informatii viabile le-am putut obtine de la un paznic de liceu), am reusit sa imi exprim pasul in fata ofiterului de serviciu, care a chemat de acasa un coleg de la criminalistica familiarizat cu cazuistica furturilor de biciclete. trebuie sa spun: contrar opiniei generale (pe care o impartaseam oarecum pana acum 24 de ore), s-ar parea ca in Romania exista destul de multi politisti amabili si care, in plus, dau dovada si de o gandire coerenta pe care reusesc sa o exprime in cuvinte. colegul de la criminalistica putea face cu usurinta subiectul unui roman bunicel. cu douazeci de ani de experienta in spate, vorbaret nevoie mare, trecut prin procesul de linistire a elanului justitiar din tinerete (in pasi marunti si siguri, specifici Sistemului), reusind totusi sa isi pastreze simtul umorului si spiritul uman. prima data a avut grija sa ma linisteasca: "da Dra, noi facem tot posibilul, dar nu va faceti mari sperante..." "nu-mi faceam zic, am venit mai mult sa-mi linistesc constiinta. oricum ar fi bun macar sa-i prindeti pe aia, chiar daca nu mai vad bicicletele" "ehh, zice... abia am prins azi un grup specializati pe bicilete. au curatat jumatate de oras. ce sa-i faci... criza.. foame mare..."
ei, asta a fost prima conexiune intre bicicletele mele si criza... logic caderea bancilor americane, criza mondiala, somaj, cresterea infractionalitatii, biciclete.
buun, incep eu sa declar in scris desfasurarea eventimentelor, cand dl. politist ma intrerupe: ' va suparati daca terminati declaratia la fata locului. vine colegul care face fotografii, si trebuie sa mergem urgent acolo pentru ca nu avem masini si trebuie sa ajunga si in alta parte...." "nu ma supar, zic" "aaaa... dar poate dupa aia ma aduceti si pe mine inapoi, daca sunteti cu masina.. ca... n-avem benzina si colegii nu pot veni sa ma preia..." "ok, zic, nu-i bai, va aduc inapoi"
ei, si asta a fost doar inceputul. pe drum mi-a povestit omul ca pe langa deficitul de personal (le-ar mai trebui vreo 12000 de politisti, din ce mi-a zis el), de masini, benzina si echipamente, nici macar maruntisuri n-au (gen cartus la imprimanta sau fax). din nou apare clara legatura criza - biciclete: daca nu se gasesc bani pentru cazurile serioase, slabe sanse sa acorde cineva atentie cazului meu... in rest, oamenii si-au facut treaba cu toata seriozitatea: am dat declaratii, am semnat procese verbale cu martori (adica Dani), m-am constituit parte vatamata, am facut poze cu balustrada goala, tot tacamul. dupa care, pe la 9 seara am condus pe dl. politis inapoi la sectia 2 cu promisiunea de a pastra legatura in caz ca am orice fel de indicii.
hmm.. cu criza asta.. cred ca am sa actionez ca un "homo oeconomicus" veritabil si am sa economisesc banii de telefon.
a trecut ceva timp de cand n-am mai apucat sa dau pe blog. azi am zis sa intru sa mai vad ce si cum, si am dat cu ochii de descrierea din profil. mai-mai sa nu-mi vina sa cred ochilor!
nu ca n-as fi de acord cu propriile-mi idei, inca ma recunosc in existentialism si tot in arta sau filosofie imi gasesc scaparea. dar cata blazare, cata jale si plangere de mila, cat fatalism! categoric asta nu sunt eu! nu-mi maintesc exact cand am inceput sa scriu pe blogul asta, dar trebuie ca eram intr-o perioada in care mi se inecase toata flota si nici varf de catarg nu se vedea pe la suprafata.
erata: in viata de zi cu zi (viata pe care o iubesc/gust/apreciez din toate puterile) sunt pozitiva, optimista si zambareata (de fapt mai mereu am gura pana la urechi ceea ce dauneaza grav imaginii de persoana serioasa care mi-ar fi necesara pe la birou), pe langa unele inclinatii intelectuale detin clare inclinatii hedoniste, imbratisez cu entuziasm micile bucurii ale vietii si gasesc un sens in cautarea zilnica a sensului.
e drept ca mi se intampla sa mai am caderi, cu zile in care sa-mi fie ochii gri si sa mi se strapezeasca dintii, zile in care zadarnicia e coplesitoare si cautarea unei scapari e cu atat mai zadarnica. si cel mai probabil in una din zielele astea am avut eu intiativa de a incepe un blog. insa astea sunt mai degraba exceptii decat regula.
astea fiind zise n-am sa modific profilul de dragul consecventei, dar luati in calcul o nota muuuulllttt mai optimista pentru cele spuse acolo.
concediul, adica. nici n-am apucat bine sa intru in atmosfera de vacanta, ca deja trebuie sa imi setez ceasul biologic pentru reintoarcerea intre hartii, monitoare, telefoane si target-uri de export.
insa pana atunci mai am o zi de tranzitie, in care sa imi pregatesc moralul si sa trag o privire in urma spre cele 2 saptamani de concediu.
in rezumat, vacanta s-a desfasurat in doua parti - una cu civilizatie, cultura si gadilat spiritul si neuronii in Olanda, a doua cu salbaticie, munte si mangaiat sufletul la Vatra Dornei.
Olanda a fost o surpriza placuta, mai ales ca am avut noroc de invitatia unui prieten care si-a luat o saptamana libera pentru noi si ne-a plimbat cam peste tot pe unde era ceva demn de vazut. Am descoperit ca Amsterdam-ul inseamna mai mult decat droguri si sex (desi nici astea nu sunt de ici de colo), ca olandezii sunt in cea mai mare parte extrem de draguti, zambitori si linistiti, ca toata lumea merge pe bicicleta iar biciclistii au prioritate absoluta, ca exista orasele paradoxale, unde nu exista drumuri asflatate, doar poteci si canale, si cu toate astea nici urma de praf sau noroi.
in plus, am comprimat cam tot ce era de facut intr-o vacanta in saptamana petrecuta in Olanda - am vazut lucruri noi, ne-am odihnit, ne-am distrat, am incercat o multime de optiuni culinare (concretizate in traditionalele 3 kg in plus post-concediu) si extra-culinare, am revazut prieteni vechi si am cunoscut oameni noi. pentru completarea impresiilor vin cu poze:
La Burgers Zoo - Arnhem
Dani - incercand o bere cu cirese la o terasa in Doetinchem
pe mijlocul de locomotie preferat
Amsterdam
Dani din nou
Giethorn
tot Giethorn
Tolkamer
dupa Olanda au urmat cateva zile la Vatra Dornei, cu Mica si Ticu. Ca de obicei, nu am avut aparatul foto la mine, asa ca nu pot sa imi sustin vizual impresiile, insa ele nu au fost cu nimic mai prejos. Am stat de povesti si am colindat dealurile, am mers calare pana la Piatra Tunzariei sa vedem lumea din varful ei, (cale de 3 ore resimtite zdravan in toti muschii din dotare), am mancat bureti cu smantana cum numai Mica stie sa faca si zmeura direct de la sursa, ne-am umplut plamanii de aer, sufletele de munte si ne-am mai alinat din dor.
Postări
