avan-primavara

ninge si viscoleste peste dulcele targ de cateva zile de zici ca l-ar fi mutat cineva peste noapte in siberia. frig, cer intunecat, gheata pe trotuare, masini albe in parcari, haine groase in cuier. 

si totuuuussiii, de cateva zile imi da tarcoale un iz primavaratic. a inceput acum vreo doua saptamani cand, in timp ce ieseam din parcare, am observat o jumatate de bloc oranj/roz/caramizie. jumatatea de sus a blocului turn din fata, mai precis, care la 8 fara nu-stiu-cate minute fix se lafaia in razele unui soare cam anemic, dar hotarat matinal. mi-am pus un zambet din cele bune si am plecat cu avant la serviciu, cugetand ca munca pe lumina pare ca nu aduce chiar a corvoada.

ulterior soarele cel matinal a descoperit ca nu era chiar asa hotarat si a cedat in fata ninsorilor recurente, dar apucase sa iti anunte intrarea in scena. iar eu am luat aminte si mi-am dezmortit mintea si degetele, am deschis bine ochii in jur si mi-am programat activitatile pe un fundal sonor in tra-la-la. am pus la cale planuri marete privind activitatile viitoare, ca doar destul am stat molcom, atenta sa nu deranjez (Doamne feri!) timpul din trecere. si partea asta cu planificatul mi-a iesit atat de bine incat, daca e sa respect cele propuse, imi asigur vreun an jumate plin ochi.

am cautat prin cele cotloane si am descoperit o idee nou-nouta care abia asteapta sa fie pusa pe hartie sau, functie de mediul ulterior ales, sa creasca si sa infloreasca pe campuri virtuale. si am o banuiala ca daca insist prin cotloane mai dau peste vreo doua surate, la fel de nerabdatoare.

i-am zambit complice ieri Dragobetelui care imi arunca raze de soare prin jaluzelele de la birou, cu nerusinare, ca sa imi aminteasca de iubitul meu drag, si el rupt din soare. Si, mai spre seara, iubitul ma astepta cu un pahar de pinot noir si brate imbietoare.

ei, si dupa toate astea, nu pot sa ma las convinsa de vremea de afara care vrea cu indaratnicie sa imi aduca aminte ca februarie e, pana la urma, luna de iarna. eu cred ca e, mai degraba, avan-primavara. 

optimism mioritic

blogul de fata este un blog personal. am inteles prin asta un spatiu virtual care aduna aleatoriu si fara o logica prestabilita o serie de ganduri si preocupari subiective, in mare parte abstracte si lipsite de interes pragmatic. daca unele din ideile si starile exprimate virtual reusesc sa starneasca reactii, nu poate decat sa ma bucure, cu toate acestea blogul isi pastreaza caracterul de inutilitate absoluta, iar eu nu intentionez sa modific asta nici cu un gram.

desi insiruirea de postari a dezvaluit trecerea printr-o serie de stari si ganduri contradictorii si inconsecvente, in tot acest timp optimismul a ramas o constanta de fundal, impreuna cu o buna dispozitie perena si o oarecare naivitate. de fapt, optimismul cu care ma laud e strans dependent de celelalte doua caracteristici. in plus,  acest optimism sanatos, inconstient si vesnic zambitor este potentat de atitudinea de strut ascuns cu capul in nisip pe care, daca sunt luata la bani marunti, sunt nevoita sa o recunosc.

e adevarat ca deocamdata imi permit o astfel de atitudine: in ciuda studiilor si a jobului intr-un domeniu cat se poate de pragmatic, reusesc sa ignor cu succes realitatile economiei si societatii romanesti, jobul meu fiind orientat preponderent spre exterior.
paranteza obligatorie: recunosc ca optimismul mi-a fost puternic zdruncinat pe masura ce imi pregateam teza despre industria romaneaasca, sau mai degraba despre lipsa acesteia, cadn am avut ocazia sa studiez in amanunt efectele prostiei si ale coruptiei asupra unei economii intregi.

nu am televizor si nici nu-i simt lipsa, citesc stirile de pe internet pe diagonala si ma opresc mai degraba la cele care tin de sanatate, cultura, turism sau documentare si trec in viteza peste subiectele grele. benzina, vorba bancului, tot de 50 RON pun, interactionez cu un numar relativ scazut de persoane cam din acelasi mediu social sau imi petrec timpul in compania unor autori morti demult. e adevarat ca uneori sunt nevoita sa imi asez zdravan talpile pe pamant pentru a reusi un slalom demn de un record olimpic printre rate si facturi, dar odata ziua de plata trecuta reusesc cu rapiditate sa revin la activitati lipsite de caracter practic.

si, cu toate acestea, din cand in cand sunt nevoita sa ies din carapacea rozalie si sa ma intreb cat de justificat este optimismul meu pe plaiuri romanesti si daca n-ar fi cazul sa ma gandesc la parasirea minunatelor plaiuri mioritice. doua situatii recente mi-au zgaltait carapacea:

1. un decor sumbru de hol de spital romanesc, slab luminat, cu vopseaua galbuie de pe pereti, buluceala de oameni ponositi pe la usile doctorilor, un miros suspect de dezinfectant amestecat cu transpiratie si agitatia cadrelor medicale care trec periodic si grabit printre grupurile stranse la usi.
 eu, in acest minunat decor, asteptand rabdatoare sa mi se recolteze o proba de sange pentru o analiza, fara sa vreau, am surprins o scena tragico-amuzanta. doua babute, genul de foste gospodine si lucratoare in alimentara, care stateau la rand in fata mea, sunt abordate de o a treia babuta, cu un strat de fard aplicat peste riduri, parul vopsit cu violet de gentiana si atitudine de sefa de alimentara.
 pupaturi, intrebari legate de sanatate si de nepoti, in fine, o scurta conversatie lipsita de interes iar babuta cu parul violet pleaca. dupa plecarea ei una din cele doua foste zice pe un ton mailitios in spatele caruia se ghicea invidia:
- ai auzit cat are asta pensia? doispe milioane....
- ei, probabil ca ii da la nepoti... ce sa faca ea cu atatia bani?

2. relativ recent am avut ocazia sa intalnesc un personaj care, daca nu as fi avut ocazia sa aud ulterior de el si sa aflu si cu ce se ocupa, nu mi-ar fi lasat absolut nici o impresie. genul de barbat intre doua varste, cu un aspect nu prea ingrijit, neras, imbracat in blugi si un pulover, cu atitudine si vocabular de bisnitar, asa cum acest termen a inceput sa fie popularizat in Romania in anii 90 cu referire la cei care vindeau blugi si geci de piele turcesti prin bazaruri.
mare mi-a fost mirarea, cateva zile mai tarziu, sa aud ca acest stimabil domn ocupa o functie destul de importanta in legislativul romanesc. neincrezatoare, am apelat la prietenul google, si am aflat ca, intr-adevar, era vorba despre domnul in cauza, ba i-am gasit si cv-ul pe internet de unde am aflat ca inainte de a ajunge in politica desfasurase slujba, onorabila dar deloc intelecto-stimulatoare, de padurar.

prin urmare, am stat si m-am gandit cat de justificata e o atitudine optimista in Romania. Romania unde, la batranete, oamenii ajung meschini si rautaciosi, cu un sistem pervertit de valori, tragand cu ochiul in curtea vecinului si cantarind din ochi cu invidie capra un pic mai bine hranita, dar, in fond, la fel de rapciugoasa.

Romania, in care legile si societatea sunt guvernate de o adunatura de padurari, interpreti de muzica populara, cantaragii si ciobani, simbol al unei democratii prost intelese, al succesului celor lipsiti de scrupule si coloana vertebrala, in timp ce vocile intelectualilor si ale oamenilor cu caracter nu starnesc nici un ecou.

Romania, in care sistemele care ar trebui sa asigure bazele dezvoltarii sociale - educatia si sanatatea, sunt de doua decenii pe o panta descendenta fara perspective realiste de redresare, si unde clasa politica pare determinata sa instraineze profesionistii.

in aceasta dulce Romanie, asadar, ma intreb cata justificare isi gaseste optimismul meu. vedeti, de asta nu vreau sa imi cumpar televizor, sa citesc stirile sau sa abordez pe blogul asta subiecte cu tenta politica sau sociala.