ma trezisem intr-o lume ingusta. de cum am deschis ochii, privirea mi-a fugit catre un tavan albastrui, inalt si rece, fara sa o pot opri in vreun punct intermediar. am clipit ametita si incredula si, cand am deschis ochii din nou, tavanul se mai indepartase cale de vreo doi-trei metri, asa ca am coborat din pat si am reusit tocmai la timp sa ies dintr-o camera claustranta, care isi apropia implacabil peretii albi, netezi si infiniti.
cand am iesit totul se ingustase. in baie ramasese loc de o singura periuta de dinti pe care am apucat-o cu varful degetelor, in bucatarie mai era un ardei gras rosu care pata nerusinat de culoare peretele alb, iar ibricul de cafea, cocotat pe un ochi de aragaz, imi era inaccesibil. mi-am zis ca e un mic dejun perfect acceptabil, mai ales condimentat cu un strop de praf urban, si m-am strecurat pe scara nerabdatoare sa vad oameni si soare.
afara orasul era monocrom iar primul lucru pe care l-am observat a fost lipsa plantelor. paltinul din fata blocului meu disparuse, la fel iarba si brandusele care incepusera sa infloreasca in gradinita din fata. de fapt, ardeiul meu era ultimul vestigiu vegetal si asta imi dadea un usor sentiment anacronic. cladirile se inaltasera, erau alungite si inghesuite spre varf, intreg orasul inchizandu-se intr-un soi de cupola conica.
oamenii aveau infatisari prelungi si serioase, cu capete inguste ce, banuiam eu, adaposteau minti inguste. erau imbracati in ziare si se fardasera temeinic cu praf de ciment. treceau drepti si grabiti, fosnind grav, sau se urcau in masini cilindrice, lasand in urma nori de praf si zgomote metalice.
femeile vociferau acutit, vorbind despre dieta in care poti sa mananci orice atata vreme cat n-are gust si despre noul model de frumusete - un manechin celebru care ajunsese bidimensional si care, in cele mai reusite fotografii, nici nu se vedea. se uitau de sus la mine si la ardeiul meu rosu, cu curiozitate si dispret, si vreo doua mi-au spus verde in fata ca ar trebui sa am mai multa grija la silueta si ca rosul erau "so yesterday".
barbatii, cu un decibel mai retinuti, vorbeau despre politica, masini si pretul apartamentelor. parerea unanim acceptata era ca la 30 de ani e obligatoriu sa ai un apartament la etajul 500, decorat in stil urban-minimalist cu sticla si ciment gri inchis (culoarea sezonului), un cont serios in banca si sa fi reusit cel putin 5000 de tranzactii speculative. altfel, nu puteai indrazni sa aplici pentru nivelul urmator, sa ajungi la 40 de ani si etajul 750. cei mai tineri se plangeau de dureri de cap de la bautura cu aroma de creta din club si planificau financiar vreo intalnire romantica.
stateam in echilibru pe trotuar, cu senzatia stanjenitoare ca ocup nepermis de mult spatiu, cu un ardei - deja prafuit dar inca rosu si rotund - in mana, si nu reuseam sa imi dau seama pe unde mi-ar putea fi pasul urmator. deja cateva vecine se uitau dojenitor la mine, clipind necrutator, semn ca ar fi trebuit deja sa fiu la serviciu. intr-un final, m-am trezit din buimaceala, le-am plimbat ostentativ ardeiul pe sub geam, am sarit in strada sifonand cateva ziare si provocand cateva zumzaieli indignate, si am plecat fluierand spre Dorna.
