dezvaluire

hotarat, n-am sa ajung niciodata inteleapta. probabil pe la 70 de ani am sa ma pot lauda cu oarece spirit, istetime sau perspicacitate, dar cu siguranta n-am sa ajung vreodata la intelepciune.

pare-mi-se, intelepciunea deriva dintr-o predispozitie nativa - un dat de raceala obiectiva care, dupa exercitii prelungite de observatie non-interventionista  evolueaza inspre capacitatea de a judeca cumpanit si impartial si, mai ales, de a comunica inteligibil si nepatimas rezultatele procesului reflexiv. ori mie imi lipseste cumpatarea congenitala precum si disciplina, prin urmare eventualele eforturi de inteleptire n-or sa se reflecte decat in episoade sporadice de acalmie. 

si nu cred ca varsta o sa aduca un progres real. n-am sa fiu inteleapta cum n-am sa reusesc sa cant fara sa zgarii timpane sau sa meditez in postura lotusului. probabil daca as lua lectii de canto in fiecare zi as reusi pana la urma sa emit cateva note nesuparatoare iar daca mi-as exersa flexibilitatea as ajunge sa suport ceva timp pozitia nefireasca, dar nu as reusi niciodata sa fac asta cu usurinta celor care s-au nascut cu ureche muzicala sau elasticitate.

probabil de aici vine si simpatia mea pentru cei care dau glas patimii si zbuciumului. De asta ii prefer pe Cioran sau pe Virginia Woolf, cu excesele, inconsecventa si umanitatea de care au dat dovada, de asta ma impresioneaza galbenul ravasit al lui Van Gogh sau violenta culorilor expresioniste.

Propriul meu nume este o temnita
in care plange cel pe care l-am inchis.

Fara incetare ma straduiesc sa inalt zid roata-n juru-mi;
si, in timp ce zi de zi acest zid creste spre cer,
in adancurile beznei sale intrezaresc
adevarata mea fiinta.


Ma mandresc cu acest zid inalt;
si de teama celei mai mici sparturi,

eu o astup grabnic cu tarana si nisip:
dar avand mereu grija de numele meu,
eu ma departez neincetat de adevarata mea fiinta.



R. Tagore