intrand eu pe aici de curand am constatat un strat gros de praf de blog, estimat la o prima vedere la cam trei degete suprapuse. prima data a intervenit constiinta, care m-a si tras de maneca reprosandu-mi lenea si procastinarea. ego-ul personal a ripostat argumentand lipsa de timp si/sau de inspiratie. in realitate, mi-am dat seama ca am lasat blogul in parasire pentru ca in ultimul timp pentru ca mi-a fost, pur si simplu, bine, si n-am mai simtit nevoia sa imi desfasor ideile virtual. bineinteles ca as fi putut sa imi mai incerc creativitatea sau sa mai impartasesc niscai experiente sau impresii, insa mi-a lipsit mobilizarea, impulsul cauzal.
sa ma explic. cea mai veche si mai profunda teama a mea e cea de singuratate. Dincolo de fricile instinctuale firesti, legate de siguranta proprie, sau de fobiile nejustificate pe care reusesc in mare parte sa le tin sub control, toate celelalte stari de neliniste, emotie, nesiguranta si actiunile care rezulta sunt rezultatul panicii pe care ideea de a ramane singura mi-o inspira. Teama de esec, de ridicol sau de respingere nu sutn decat diferite fatete ale acestei frici primordiale. descopar ca toate actiunile imi sunt, direct sau indirect, in totalitate sau partial, orientate inspre inlaturarea ei, si, prin urmare, catre ceilalti. daca as analiza cat din ceea ce fac raspunde justificarii aparente de auto-dezvoltare, cat are ca scop actiunea in sine sau divertismentul si cat e orientat spre combaterea singuratatii, m-as pierde in consideratii psihologice infinite.
bineinteles ca imi place sa cred despre mine ca sunt independenta, ca pot sa ma descurc oricand singura si in orice situatie ( bravez un pic, recunosc), dar astfel de idei glorioase imi trec prin minte doar atata timp cat stiu ca am pe cineva drag pe care sa ma bazez. ideea ca as putea sa raman chiar singura ma paralizeaza si transforma pretinsa independenta intr-o iluzie. scurtele perioade de singuratate din viata mea m-au aruncat intr-o stare de disperare crunta. ma si vedeam la batranete, fara nimeni pe langa mine, semi-senila si cu o gramada de pisici in jurul meu (a se nota ca mie imi plac cainii). din fericire am norocul sa nu fi experimentat decat arareori si pe perioade scurte astfel de stari, probabil daca s-ar fi prelungit as fi gasit un modus-vivendi. dar cu siguranta n-am sa reusesc vreodata sa inteleg ascetii. imi vine in minte imaginea unui pustnic batran care realizeaza intr-o dimineata ca a trecut viata pe langa el in desert, nebun de disperare, incercand sa recupereze ce mai poate dar nereusind sa o faca din lipsa exercitiului social.
pe jumatate instinctiv, presupun aceasta teama ubicua si o leg de starea noastra de fiinte sociale si prin asta de instinctul de reproducere si perpetuare a speciei. nu degeaba se scrie/canta/vorbeste atat despre iubire, relati si prietenii, nu degeaba s-a consumat si se consuma atata energie pentru intelegerea celorlalti, se scriu carti de comunicare/negociere/manipulare, internetul geme de sfaturi despre cum sa relationezi cu colegii sau cum sa cuceresti un barbat prin trei miscari simple, apar religii si secte noi, cluburi, ierarhii si grupuri sociale. fiecare simtim nevoia de a avea langa noi pe cineva pentru care suntem speciali si necesari si facem toate eforturile pentru a ne dovedi si mentine speciali si necesari, fie ca e vorba de dovedirea unor calitati deosebite care sa ne dea acel statut special in ochii celorlalti sau de compromisuri mai mari sau mai mici pentru a-i pastra aproape.
cred ca filantropii sunt si cei care au cea mai mare nevoie de prezenta si recunoasterea celorlalti, iar orice act umanitar ascunde o pornire egoista asiguratorie care echilibreaza lucrurile. cele mai nobile sentimente, cum sunt dragostea romantica sau iubirea parinteasca, au in spate aceeasi frica egoista de solitudine. dar, sa fim intelesi, termenul egoist aici nu are nici urma de sens peiorativ. nu gasesc intru nimic blamabila aceasta pornire atata timp cat ofer reciprocitate, raspunzand unui instinct similar al celuilalt si aratand preocupare sincera pentru binele lui. tulburarea echilibrului poate fi supusa judecatii morale.
dandu-mi eu seama de toate astea am realizat ca, in fond, tot cautand raspunsuri prin introspectie si tot alergand dupa cautarea de sens se poate sa batem la porti inchise. poate ca raspunsurile nu se gasesc in sine ci in ceilalti, iar fuga in meditatie si asceza, filosofica sau misticam desi admirabila si nobila, ramane simpla fuga. atunci cand ma aflu in compania potrivita descopar ca nu mai am intrebari sau nelinisti. iar asta nu poate decat sa insemne ca, pesemne, am gasit raspunsurile cautate.
