cand m-am gandit sa va povestesc despre oamenii care, prin intersectarea drumurilor, m-au adus unde sunt, am injghebat o lista cu cei pe care ii aveam in minte, lista care suferea de la bun inceput de saracia si limitarile inspiratiei, insa nici nu isi propunea altceva decat sa aduca, dintr-o suflare, primele nume care imi apareau sub degete. am gandit eu atunci ca aceste prime nume, fara sa fie trecute prin filtrul unei selectii oarecare si fara sa provina din sondare prea adanca a memoriei, sunt si primele despre care trebuie sa vorbesc.
probabil impulsul asta nerafinat este motivul pentru care lista mea dintru inceput contine aproape exclusiv numele unor persoane care mi-au marcat copilaria, nefacand dreptate unor oameni dragi pe care i-am intalnit mult incoace, oameni a caror imagine este vaduvita de aura mitica a celor dintai, in schimb are acea soliditate si concretete a aprecierii construite pe indelete. nu am spus nici un cuvant despre cei care m-au influentat in profesie si nici despre cei care m-au invatat despre dragoste, cu extazuri si caderi, daruiri si temeri (si despre care, drept sa va spun, nici n-am de gand sa vorbesc prea curand).
azi insa vreau sa vorbesc despre o persoana care s-ar inscrie pe ambele liste, despre care mi-am construit o imagine fabuloasa in copilarie care n-a avut cu nimic de suferit in urma aprecierii mature de mai tarziu: Mica.
de cand ma stiu Mica si Ticu au fost Mica si Ticu; nu doar pentru noi, cei patru plozi din varful Obciorii, ci si pentru liotele de prieteni, veri, vecini, colegi, prieteni de-ai prietenilor, parinti de-ai prietenilor si cunostinte intamplatoare pe care i-am carat dupa noi, de-a lungul timpului, pana in varful uitat de lume unde avusesem marele noroc sa aparem. Mica si Ticu primeau, si primesc in continuare, cu acelasi zambet si familiaritate, multimea de fete, cunoscute sau nemaivazute, pe care le aduceam pe nepusa masa, cu tot cu persoanele atasate, sa se minuneze si sa se bucure de frumusetea muntelui si nemaipomenitul locului. nu-i de mirare ca nimanui nu i-a trecut prin cap vreodata ca Mica si Ticu ar putea fi doamna si domnul Nica. cred ca nici lor insile nu le-ar putea veni asa o idee.
Mica este o omul pe care numai locul acela nemaintalnit putea sa il nasca. numai acolo poti intalni atata nevinovatie, bunatate si optimism in buna companie cu darzenia si o taria de caracter specifica oamenilor de munte. pe oricine altcineva traiul din varful muntelui, greutatile de toate felurile, nu doar fizice, si zilele de singuratate (in cea mai mare parte a timpului noi eram plecati pe la cate si mai cate scoli iar Ticu era la munca) l-ar fi invrajbit si inasprit. nu si pe Mica, pe care parca timpul o face din ce in ce mai senina, optimista si nonconformista.
nonconformismul ei e greu de prins si de explicat pentru ca nu e nici pe departe constient si asumat, si nici nu se pliaza pe ideea social compusa despre cei ce sunt etichetati drept nonconformisti si comportamentele lor evident orientate catre ceilalti, pe care ii reneaga. Mica pur si simplu face abstactie de societate si oranduielile ei fara sa isi propuna si fara sa stie. sa nu credeti ca ar fi antisociala sau neprietenoasa, dimpotriva, este extrem de sociabila si comunicativa cand se intampla sa intre in contact cu lumea restransa a satului de munte. Insa niciodata nu a reusit (si nici nu mi-as imagina-o altfel) sa se adapteze in mica societate dorneana si sa impartaseasca limbajul, credintele si conceptiile celor de acolo.
Mica a ajuns sa creasca in varful Obciorii dupa ce bunicul Gica Pata, tatal ei si sotul bunicii Lucretia, a decis unilateral si despotic ca un copil este suficient si ca Mica cea mica ar putea fi foarte bine adoptata de bunica Pacica, sora mai mare a bunicii Lucretia. Nu o sa hotarasc acum daca decizia a fost buna sau proasta, indreptatita sau cruda, destul ca a fost luata iar Mica s-a trezit la constiinta drept singur copil al Pacicai (sau Parascheva, dupa cum o recomandau actele) si a Mosului Tanase Amare (sau Amariei, pentru cei care puteau reproduce mai multe litere in loc de semnatura tremurata pe care se multumea sa o mazgaleasca bunicul).
Pacica era o femeie aspra, apriga si vesnic ocupata. Probabil avusese candva o tinerete lipsita de griji, insa pe cand a aparut Mica pe lume nici amintirea unei astfel de tinereti nu mai era pomenita. Cu siguranta contribuia si compensa, in aceeasi masura, veselia si nepasarea bunicului, intretinuta cu valuri de vin pelin si cu cantece strigate in gura mare de pe tarnita calului, pentru care Tanase Amare capatase un renume solid in toata Valea Dornelor.
Pe cand a crescut destul de mare cat sa inteleaga, Mica a ajuns sa isi cunoasca si parintii naturali si sora mai mare iar de aici incepand a fost mereu impartita intre doua familii. In copilarie, afland povestea asta, nu reuseam sa hotarasc daca era un lucru bun, pentru ca doua familii insemnau de doua ori mai mult drag, sau daca nu era chiar asa bun pentru ca, imi imaginam eu, Mica nu isi putea da seama care era familia adevarata. Acum cred, insa, ca Mica cea din copilaria ei nu a despicat niciodata atatea fire in patru si s-a bucurat de copilaria din varf de munte, inventand mii de jocuri singuratice dar si mii de rugaminti pentru parintii prietenelor din sat, care, datorita distantei considerabile, trebuiau sa ramana peste noapte la Obcioara, daca voiau sa se mai lungeasca cu joaca, sau mii de scuze in fata propriilor parinti atunci cand ramanea uitata in compania acelorasi prieteni si ajungea acasa noaptea, cu sufletul inspaimantat de toate umbrele padurii.
Mai tarziu a ajuns sa locuiasca cu ceilalti parinti, cei naturali, pentru a-si continua studiile mai aproape de civilizatie. Si-a pastrat insa inclinatiile romantice si o oarecare salbaticie care nu au parasit-o nici acum. Pe la 20 de ani a decis ca se intoarce si ramane in Obcioara, l-a cunoscut si s-a indragostit de Ticu, cu orbirea si incapatanarea de la 20 de ani, si l-a convins sa vina alaturi de ea, impartasind planuri ambitioase si idealiste. La fix noua luni de la nunta am aparut eu (am avut epifania asta pe la 6-7 ani, taman cand Mica avea niste musafiri destul de pretentiosi iar eu nu mai stiam cu ce altceva sa ii impresionez si sa ii aduc Micai un frumos rosu-burgund in obraji), la un an jumatate Nico, la inca un an jumate Dani si dupa cativa ani si Cristi, baiatul si mandria lui Ticu. cu fiecare dintre noi, dar si cu traiul de zi cu zi, idealurile erau trecute in uitare si inlocuite de griji mai mici sau mai mari, cotidiene si recurente. Treptat si orbirea de la 20 de ani a disparut iar casnicia celor doi a avut parte de destule incercari, insa cei treizecisideani care au trecut ma fac sa cred ca incercarile au fost depasite cu bine.
de o bunatate nemarginita, la granita slabiciunii, Mica ne alinta in fel si chip (si acum are acelasi obicei de a rasfata toate creaturile de pe langa ea si de a diminutiva orice misca pe fata Obciorii), ne asculta toate ideile zgomotos-originale, radea cot la cot cu noi si sprijinea cele mai nastrusnice planuri de cucerire muntelui/copacilor/cailor/campurilor pe care le puteam construi. Nu cred ca au existat copii mai neingraditi si mai liberi decat noi pe varful Obciorii. Din (ne)fericire, pe perioada scolii trebuia sa ne intoarcem la bunica Lucretia, careia ii revenea ingrata misiune de a ne disciplina si a ne aduce in randurile societatii, restabilind echilibrul si imblanzindu-ne, cat de cat.
tot Mica m-a ajutat sa descopar cartile, mi-a adus in fata ochilor primele poezii si mi l-a prezentat pe domnul Sadoveanu, cu toate minunatiile lui. Cu idealismul ei neabatut, Mica ma facea sa cred ca orice e posibil, ca daca vreau pot sa calaresc mai abitir ca Old Surehand, sa sar de trei ori peste curcubeu si sa devin baiat sau ce vreau eu (cu ocazia asta m-am convins, dupa jumatate de zi de cautat capatul curcubeului sperand sa ma intorc sub forma de baiat sau cal, ca nu tot ce spune Mica trebuie tratat serios. mai tarziu m-am bucurat ca nu am gasit totusi capatul ala de curcubeu..), sa descopar lucruri si solutii noi, daca imi pun mintea, si sa nu ma iau pe mine si, cu atat mai putin pe ceilalti, prea in serios.
mai tarziu am descoperit in Mica un confident de incredere, caruia puteam sa ii impartasesc de toate, chiar daca, in conceptiile despre viata, religie si societate am ajuns sa diferim destul de mult. I-am admirat si ii admir deschiderea si lipsa prejudecatilor precum si a pornirii, de inteles de altfel pentru orice parinte, de a judeca si formula directive. toate sfaturile ei sunt bine cantarite, cu experienta suferintelor trecute, si au drept unic scop regasirea starii de bine si liniste, ignorand orice scopuri laturalnice care ar putea sa corespunda vreunor precepte religioase, morale sau sociale. De multe ori discutiile cu Mica sunt si primul pas spre regasirea binelui.
ar mai fi atatea de spus despre Mica si constat ca principala problema in demersul meu bloggeristic e ca risc sa ma intind pana peste marginile rabdarii cititorilor virtuali atunci cand ma apuc sa vorbesc despre cineva drag. ma opresc dar, pana una alta, si o sa revin cu alti oameni dragi cat de curand.
probabil impulsul asta nerafinat este motivul pentru care lista mea dintru inceput contine aproape exclusiv numele unor persoane care mi-au marcat copilaria, nefacand dreptate unor oameni dragi pe care i-am intalnit mult incoace, oameni a caror imagine este vaduvita de aura mitica a celor dintai, in schimb are acea soliditate si concretete a aprecierii construite pe indelete. nu am spus nici un cuvant despre cei care m-au influentat in profesie si nici despre cei care m-au invatat despre dragoste, cu extazuri si caderi, daruiri si temeri (si despre care, drept sa va spun, nici n-am de gand sa vorbesc prea curand).
azi insa vreau sa vorbesc despre o persoana care s-ar inscrie pe ambele liste, despre care mi-am construit o imagine fabuloasa in copilarie care n-a avut cu nimic de suferit in urma aprecierii mature de mai tarziu: Mica.
de cand ma stiu Mica si Ticu au fost Mica si Ticu; nu doar pentru noi, cei patru plozi din varful Obciorii, ci si pentru liotele de prieteni, veri, vecini, colegi, prieteni de-ai prietenilor, parinti de-ai prietenilor si cunostinte intamplatoare pe care i-am carat dupa noi, de-a lungul timpului, pana in varful uitat de lume unde avusesem marele noroc sa aparem. Mica si Ticu primeau, si primesc in continuare, cu acelasi zambet si familiaritate, multimea de fete, cunoscute sau nemaivazute, pe care le aduceam pe nepusa masa, cu tot cu persoanele atasate, sa se minuneze si sa se bucure de frumusetea muntelui si nemaipomenitul locului. nu-i de mirare ca nimanui nu i-a trecut prin cap vreodata ca Mica si Ticu ar putea fi doamna si domnul Nica. cred ca nici lor insile nu le-ar putea veni asa o idee.
Mica este o omul pe care numai locul acela nemaintalnit putea sa il nasca. numai acolo poti intalni atata nevinovatie, bunatate si optimism in buna companie cu darzenia si o taria de caracter specifica oamenilor de munte. pe oricine altcineva traiul din varful muntelui, greutatile de toate felurile, nu doar fizice, si zilele de singuratate (in cea mai mare parte a timpului noi eram plecati pe la cate si mai cate scoli iar Ticu era la munca) l-ar fi invrajbit si inasprit. nu si pe Mica, pe care parca timpul o face din ce in ce mai senina, optimista si nonconformista.
nonconformismul ei e greu de prins si de explicat pentru ca nu e nici pe departe constient si asumat, si nici nu se pliaza pe ideea social compusa despre cei ce sunt etichetati drept nonconformisti si comportamentele lor evident orientate catre ceilalti, pe care ii reneaga. Mica pur si simplu face abstactie de societate si oranduielile ei fara sa isi propuna si fara sa stie. sa nu credeti ca ar fi antisociala sau neprietenoasa, dimpotriva, este extrem de sociabila si comunicativa cand se intampla sa intre in contact cu lumea restransa a satului de munte. Insa niciodata nu a reusit (si nici nu mi-as imagina-o altfel) sa se adapteze in mica societate dorneana si sa impartaseasca limbajul, credintele si conceptiile celor de acolo.
Mica a ajuns sa creasca in varful Obciorii dupa ce bunicul Gica Pata, tatal ei si sotul bunicii Lucretia, a decis unilateral si despotic ca un copil este suficient si ca Mica cea mica ar putea fi foarte bine adoptata de bunica Pacica, sora mai mare a bunicii Lucretia. Nu o sa hotarasc acum daca decizia a fost buna sau proasta, indreptatita sau cruda, destul ca a fost luata iar Mica s-a trezit la constiinta drept singur copil al Pacicai (sau Parascheva, dupa cum o recomandau actele) si a Mosului Tanase Amare (sau Amariei, pentru cei care puteau reproduce mai multe litere in loc de semnatura tremurata pe care se multumea sa o mazgaleasca bunicul).
Pacica era o femeie aspra, apriga si vesnic ocupata. Probabil avusese candva o tinerete lipsita de griji, insa pe cand a aparut Mica pe lume nici amintirea unei astfel de tinereti nu mai era pomenita. Cu siguranta contribuia si compensa, in aceeasi masura, veselia si nepasarea bunicului, intretinuta cu valuri de vin pelin si cu cantece strigate in gura mare de pe tarnita calului, pentru care Tanase Amare capatase un renume solid in toata Valea Dornelor.
Pe cand a crescut destul de mare cat sa inteleaga, Mica a ajuns sa isi cunoasca si parintii naturali si sora mai mare iar de aici incepand a fost mereu impartita intre doua familii. In copilarie, afland povestea asta, nu reuseam sa hotarasc daca era un lucru bun, pentru ca doua familii insemnau de doua ori mai mult drag, sau daca nu era chiar asa bun pentru ca, imi imaginam eu, Mica nu isi putea da seama care era familia adevarata. Acum cred, insa, ca Mica cea din copilaria ei nu a despicat niciodata atatea fire in patru si s-a bucurat de copilaria din varf de munte, inventand mii de jocuri singuratice dar si mii de rugaminti pentru parintii prietenelor din sat, care, datorita distantei considerabile, trebuiau sa ramana peste noapte la Obcioara, daca voiau sa se mai lungeasca cu joaca, sau mii de scuze in fata propriilor parinti atunci cand ramanea uitata in compania acelorasi prieteni si ajungea acasa noaptea, cu sufletul inspaimantat de toate umbrele padurii.
Mai tarziu a ajuns sa locuiasca cu ceilalti parinti, cei naturali, pentru a-si continua studiile mai aproape de civilizatie. Si-a pastrat insa inclinatiile romantice si o oarecare salbaticie care nu au parasit-o nici acum. Pe la 20 de ani a decis ca se intoarce si ramane in Obcioara, l-a cunoscut si s-a indragostit de Ticu, cu orbirea si incapatanarea de la 20 de ani, si l-a convins sa vina alaturi de ea, impartasind planuri ambitioase si idealiste. La fix noua luni de la nunta am aparut eu (am avut epifania asta pe la 6-7 ani, taman cand Mica avea niste musafiri destul de pretentiosi iar eu nu mai stiam cu ce altceva sa ii impresionez si sa ii aduc Micai un frumos rosu-burgund in obraji), la un an jumatate Nico, la inca un an jumate Dani si dupa cativa ani si Cristi, baiatul si mandria lui Ticu. cu fiecare dintre noi, dar si cu traiul de zi cu zi, idealurile erau trecute in uitare si inlocuite de griji mai mici sau mai mari, cotidiene si recurente. Treptat si orbirea de la 20 de ani a disparut iar casnicia celor doi a avut parte de destule incercari, insa cei treizecisideani care au trecut ma fac sa cred ca incercarile au fost depasite cu bine.
de o bunatate nemarginita, la granita slabiciunii, Mica ne alinta in fel si chip (si acum are acelasi obicei de a rasfata toate creaturile de pe langa ea si de a diminutiva orice misca pe fata Obciorii), ne asculta toate ideile zgomotos-originale, radea cot la cot cu noi si sprijinea cele mai nastrusnice planuri de cucerire muntelui/copacilor/cailor/campurilor pe care le puteam construi. Nu cred ca au existat copii mai neingraditi si mai liberi decat noi pe varful Obciorii. Din (ne)fericire, pe perioada scolii trebuia sa ne intoarcem la bunica Lucretia, careia ii revenea ingrata misiune de a ne disciplina si a ne aduce in randurile societatii, restabilind echilibrul si imblanzindu-ne, cat de cat.
tot Mica m-a ajutat sa descopar cartile, mi-a adus in fata ochilor primele poezii si mi l-a prezentat pe domnul Sadoveanu, cu toate minunatiile lui. Cu idealismul ei neabatut, Mica ma facea sa cred ca orice e posibil, ca daca vreau pot sa calaresc mai abitir ca Old Surehand, sa sar de trei ori peste curcubeu si sa devin baiat sau ce vreau eu (cu ocazia asta m-am convins, dupa jumatate de zi de cautat capatul curcubeului sperand sa ma intorc sub forma de baiat sau cal, ca nu tot ce spune Mica trebuie tratat serios. mai tarziu m-am bucurat ca nu am gasit totusi capatul ala de curcubeu..), sa descopar lucruri si solutii noi, daca imi pun mintea, si sa nu ma iau pe mine si, cu atat mai putin pe ceilalti, prea in serios.
mai tarziu am descoperit in Mica un confident de incredere, caruia puteam sa ii impartasesc de toate, chiar daca, in conceptiile despre viata, religie si societate am ajuns sa diferim destul de mult. I-am admirat si ii admir deschiderea si lipsa prejudecatilor precum si a pornirii, de inteles de altfel pentru orice parinte, de a judeca si formula directive. toate sfaturile ei sunt bine cantarite, cu experienta suferintelor trecute, si au drept unic scop regasirea starii de bine si liniste, ignorand orice scopuri laturalnice care ar putea sa corespunda vreunor precepte religioase, morale sau sociale. De multe ori discutiile cu Mica sunt si primul pas spre regasirea binelui.
ar mai fi atatea de spus despre Mica si constat ca principala problema in demersul meu bloggeristic e ca risc sa ma intind pana peste marginile rabdarii cititorilor virtuali atunci cand ma apuc sa vorbesc despre cineva drag. ma opresc dar, pana una alta, si o sa revin cu alti oameni dragi cat de curand.
