nimanui... in general fericirea o tinem pentru noi, nevoia de a scrie o avem cand suntem nemultumiti. (de fapt nu ar trebui sa folosesc pluralul... eu scriu cand sunt nemultumita.. altii scriu din varii motive, multi poate pentru ca au ceva de impartasit semenilor, din convingerea ca acel ceva ar face lumea mai buna).
dar eu.. eu nu scriu pentru nimeni, eu scriu cand nu ma plac, cand soarele e gri, cand ceilalti imi sunt necunoscuti, cand buzele imi sunt inclestate. de parca o foaie de hartie (ma rog, un monitor) m-ar ajuta sa ma simt mai bine... sau poate intrebarile intr-o forma concreta isi gasesc mai usor raspunsul.. sau poate le asez ca sa uit de ele..
intrebarile...intrebarea, mereu aceeasi, in forme schimbatoare, sortita sa ramana fara raspuns, obsesiva, cu intermitente, umbrita, atenuata, schioapa.. revenind in forta, chinuitoare, aceeasi de cand lumea si mereu fara raspuns. de ce ?
toate raspunsurile demne de luat in considerare, bune sau rele, absurde sau logice, au fost date. toate drumurile spre suportabilitate deschise. carti scrise, ganduri impartasite, vieti dedicate, iluzia generozitatii, a altruismului in incercarea de a oferi un raspuns altora. toate astea fac intrebarea si mai absurda, si mai fara rost... raspunsurile altora nu vor fi niciodata multumitoare, iar cele proprii cu atat mai putin.
nu pot uita, nu ma pot eschiva, nu pot raspunde, nu pot decat sa caut. probabil maine voi gasi noi surse pentru cautare, sau chiar un indiciu. dar asta va fi maine.. azi nu ma plac deloc.
miercuri, 21 mai 2008
nemultumire
noi, oamenii in general, ca specie inzestrata cu constiinta, suntem vesnic nemultumiti. Si cu cat realizarile sunt mai semnificative, cu atat mai nesatisfacatoare si, prin urmare, cu atat nemultumirea mai adanca si vesnica dorinta de a obtine mereu mai mult.
bineinteles, ca exponent specific si banal al umanitatii, sunt in masura sa inteleg fenomenul si chiar sa-l aprob in masura in care nemultumirea generala contribuie la progresul omenirii. daca oamenii ar fi fost multumiti de ei insisi, probabil inca ne-am inveli in piei de animale si am dormi in pesteri.
totusi, ce ne facem cu sentimentul de zadarnicie, cu disperarea de dupa fiecare realizare fada, cu lehamitea din fiecare dimineata cand suna ceasul desteptator.
azi e ziua in care as putea decide sa schimb un aspect esential al existentei mele inutile: m-as putea muta in alt oras, as putea cauta o noua iubire, mi-as putea da demisia si sa imi gasesc un nou loc de munca, in care sa-mi folosesc creativitatea la maxim. numai pentru ca dupa o perioada sa regasesc aceeasi senzatie de lehamite, si sa nu imi doresc decat sa nu trebuiasca sa ma dau jos din pat dimineata.
si, la urma urmei, trebuie sa dau dreptate constiintei care, in calitatea ei de factor obiectiv care are grija de aducerea pe calea cea dreapta si de mentinerea mea in cadrul fiintelor sociale, imi atrage atentia ca nici nu am de ce sa ma plang. comparativ cu 75% din oamenii pe care ii vad in jurul meu am o existenta fericita. in zilele de inconstienta in care nu simt dorul de duca, intorc spatele golului si redescopar bucuria lucrurilor marunte, chiar imi spun ca o duc destul de bine. totul e sa gasesc un mod de a prelungi zilele astea...
bineinteles, ca exponent specific si banal al umanitatii, sunt in masura sa inteleg fenomenul si chiar sa-l aprob in masura in care nemultumirea generala contribuie la progresul omenirii. daca oamenii ar fi fost multumiti de ei insisi, probabil inca ne-am inveli in piei de animale si am dormi in pesteri.
totusi, ce ne facem cu sentimentul de zadarnicie, cu disperarea de dupa fiecare realizare fada, cu lehamitea din fiecare dimineata cand suna ceasul desteptator.
azi e ziua in care as putea decide sa schimb un aspect esential al existentei mele inutile: m-as putea muta in alt oras, as putea cauta o noua iubire, mi-as putea da demisia si sa imi gasesc un nou loc de munca, in care sa-mi folosesc creativitatea la maxim. numai pentru ca dupa o perioada sa regasesc aceeasi senzatie de lehamite, si sa nu imi doresc decat sa nu trebuiasca sa ma dau jos din pat dimineata.
si, la urma urmei, trebuie sa dau dreptate constiintei care, in calitatea ei de factor obiectiv care are grija de aducerea pe calea cea dreapta si de mentinerea mea in cadrul fiintelor sociale, imi atrage atentia ca nici nu am de ce sa ma plang. comparativ cu 75% din oamenii pe care ii vad in jurul meu am o existenta fericita. in zilele de inconstienta in care nu simt dorul de duca, intorc spatele golului si redescopar bucuria lucrurilor marunte, chiar imi spun ca o duc destul de bine. totul e sa gasesc un mod de a prelungi zilele astea...
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
