noi, oamenii in general, ca specie inzestrata cu constiinta, suntem vesnic nemultumiti. Si cu cat realizarile sunt mai semnificative, cu atat mai nesatisfacatoare si, prin urmare, cu atat nemultumirea mai adanca si vesnica dorinta de a obtine mereu mai mult.
bineinteles, ca exponent specific si banal al umanitatii, sunt in masura sa inteleg fenomenul si chiar sa-l aprob in masura in care nemultumirea generala contribuie la progresul omenirii. daca oamenii ar fi fost multumiti de ei insisi, probabil inca ne-am inveli in piei de animale si am dormi in pesteri.
totusi, ce ne facem cu sentimentul de zadarnicie, cu disperarea de dupa fiecare realizare fada, cu lehamitea din fiecare dimineata cand suna ceasul desteptator.
azi e ziua in care as putea decide sa schimb un aspect esential al existentei mele inutile: m-as putea muta in alt oras, as putea cauta o noua iubire, mi-as putea da demisia si sa imi gasesc un nou loc de munca, in care sa-mi folosesc creativitatea la maxim. numai pentru ca dupa o perioada sa regasesc aceeasi senzatie de lehamite, si sa nu imi doresc decat sa nu trebuiasca sa ma dau jos din pat dimineata.
si, la urma urmei, trebuie sa dau dreptate constiintei care, in calitatea ei de factor obiectiv care are grija de aducerea pe calea cea dreapta si de mentinerea mea in cadrul fiintelor sociale, imi atrage atentia ca nici nu am de ce sa ma plang. comparativ cu 75% din oamenii pe care ii vad in jurul meu am o existenta fericita. in zilele de inconstienta in care nu simt dorul de duca, intorc spatele golului si redescopar bucuria lucrurilor marunte, chiar imi spun ca o duc destul de bine. totul e sa gasesc un mod de a prelungi zilele astea...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu