de ce usile inchise trebuie sa ramana inchise...

sau tratat despre sterpaciunea nostalgiilor (editia revizuita, uitata si reamintita).

...ar fi unul din titlurile posibile daca ar fi sa scriu o carte (intortocheata, siropoasa si lipsita de invataminte reale) cu inspiratie autobiografica. poate asta principalul motiv pentru care nu m-am apucat pana acum sa scriu o carte, lasand la o parte scuza mereu valabila si mereu actuala a lipsei de timp si ignorand suspiciunea cu care privesc fortele proprii de expresie. cred ca as fi un autor de fictiune extrem de slab iar subiectele legate de propria-mi existenta imi provoaca o lehamite nesfarsita... daca m-as razgandi totusi si as incepe sa scriu, prima carte ar fi obligatoriu de dragoste. si probabil ar fi un esec atat de lipsit de rasunet incat as avea mari dubii privind oportunitatea unui al doilea volum.

observ ca, odata cu trecerea timpului si evolutia in ceea ce se cheama procesul de maturizare sufleteasca, uitarea devine din ce in ce mai dificila. nu mai reusesc sa las in urma iubirile vechi cu usurinta tineretii, intr-o fluturare usuratica de pleoape increzatoare, nu ma mai desprind cu aceeasi pornire nestapanita de libertate din bratele iubitului, si pastrez fiecarei din fostele iubiri un colt de suflet nealterabil. astfel incat, daca ma prind niscaivai porniri nostalgice, gasesc spre ce sa ma intorc.

ma intorc spre iubirea linistita, calma si asiguratoare, care mi-a fost alaturi ani de zile si pe care am pierdut-o dintr-o neglijenta reciproca si poate dintr-un exces de calm. sau spre iubirea nebuna, mai puternica decat mine insami, si la care a trebuit sa renunt in favoarea ratiunii rupand o parte din mine, desi mi se parea imposibil sa traiesc pana a doua zi. ma intorc spre iubirile trecatoare, de o vara sau chiar mai putin, oameni la care ma gandesc intrebandu-ma ce-ar fi fost daca.. si ma intorc si spre iubirile neimpartasite, sau spre cele pe care n-am reusit sa le impartasesc.

si desi pastrez cate un pic din suflet pentru fiecare iubire trecuta, si poate un pic de loc pentru cele viitoare, capacitatea de care dispun azi pentru a iubi ramane neschimbata. nu am reusit niciodata sa inteleg, si poate din acest motiv nici n-am invidiat niciodata, persoanele care traiesc o singura iubire in viata. la nivel teoretico-romantic gasesc conceptul de iubire de o viata cumva frumos si etic, dar cand ma gandesc la aplicabilitatea conceptului.. atunci nu pot decat sa-l vad oarecum prafuit, fad si neimplinit. pentru ca eu nu cred ca poti sa spui ca ai trait iubirea, daca nu ai cunoscut, la un moment sau altul, toate starile care o insotesc: fericire, delir, disperare, siguranta, incantare, gelozie, amaraciune, exaltare, caldura, neliniste, etc.

si nici dupa ce am trecut prin toate starile astea nu pot spune cu mana pe inima ca am cunoscut iubirea. dar macar am la ce sa ma intorc in momentele nostalgice. si cu toate astea, stiu foarte bine ca usile inchise trebuie sa ramana inchise.

si pentru ca vorbeam de iubiri pierdute:

Algeria, Vietnam, prima casa..

sau ..cu ce imi mai umplu timpul

sau .. scuze pentru nemaicalcat pe blog....

in ultimul timp am avut aprinse discutii cu propria-mi constiinta care imi atragea atentia asupra procesului de indobitocire pe care il traversez. ultima perioada a fost una dedicata aproape exclusiv supravietuirii, cu cvasi-ignorarea activitatilor intelecto-spiritualo-stimulatoare. mai precis, am citit pe apucate (mai ales pe drum, noroc cu zborurile lungi), am vazut jumatati de filme inainte sa adorm (trebuie neaparat sa termin de vazut Anticristul lui Lars von Trier, care mi-a facut o impresie fabuloasa dupa prima ora de vizionare. dupa ce vad si finalul vin cu impresii pe blog), am mai dat pe la o expozitie in drum spre munca. in rest - mi-e dor sa mai scriu un rand doua, pe blog sau aiurea, mi-e dor sa mai ajugn sa vad o piesa de teatru, cat de proasta, mi-e dor sa ma mai vad cu prietenii, mi-e dor sa citesc blogurile altora.

ca sa fac pace cu constiinta am venit cu argumente solide: doua plecari de cate o saptamana fiecare - una in Algeria, alta in Vietnam plus cautarile, alergatura si parul alb provocat de prima casa.

in Algeria programul a fost cam strans, asa ca nu prea am reusit sa vad multe. M-a impresionat placut Algerul, de fapt centrul Algerului pentru ca periferia e tipica pentru orasele arabe - o adunatura de dughene prafuite, cam saracute si insalubre. In schimb centrul beneficiaza de arhitectura franceza fericit influentata de specificul arabesc, cladirile si strazile sunt impunatoare iar vecinatatea golfului ii sporeste farmecul. Poate datorita povestilor din "1001 de nopti", intotdeauna orasele arabesti mi-au aparut cumva misterioase si atragatoare, iar gradinile intortocheate, mozaicurile, cladirile cu basoreliefuri minutions lucrate au contribuit la mentinerea impresiei. In plus, mancarea e excelenta iar oamenii extrem de primitori si prietenosi.

Vietnamul, in schimb, e o alta lume. Orasele mari, Ho Chi Minh si Hanoi, sunt extrem de aglomerate, cu milioane de scutere si masini care circula fara nici o regula deductibila din exterior. trecerile de pietoni, la fel de bine ca si tortuarele, sunt o provocare, iar dotarea obligatorie pentru orice autoturism este claxonul. cu exceptia centrului, orasele sunt de o invalmaseala cumplita, fiecare cladire are la parter un magazin (a se citi dugheana, care se intinde pana pe trotuar si unde gasesti cele mai variate opbiecte spre vanzare, de la materiale de constructii, haine, cosmetice, obiecte decorative specifice, etc) sau restaurant (a se citi locatie dubioasa unde se gaseste mancare), astfel incat plimbarea pe jos se face sarind peste marfuri, ocolind vanzatori sau cumparatori si evitand scuteristii care in lipsa spatiului liber pe strada nu se feresc sa scurteze pe trotuar.
populatia in schimb este primitoare si zambitoare (zambetul de fapt e forma preferata de comunicare, pentru ca engleza nu se vorbeste inteligibil nici macar in hotelurile de 5 stele), mancarea vietnameza e cel putin interesanta ca mod de preparare dar foarte buna si sanatoasa iar cumparaturile muult mai ieftine decat oriunde in Europa si se negociaza in draci, iar hotelurile sutn ieftine si cu servicii excelente.
daca orasele sunt lipsite de interes turistic, peisajele salbatice in schimb sunt mai mult decat interesante. descrierile pe care le-am auzit privind plajele, delta Mekongului, precum si scurta calatorie in jungla, ma fac sa cred ca Vietnamul este o destinatie de vacanta fabuloasa. revin cu poze mai tarziu, de acasa.

timpul petrecut acasa intre deplasari a fost dedicat aproape in intregime cautarii de casa. asta inseamna alergatura, nervi, par alb (sau lipsa) si cam atat deocamdata. dar oi termina eu si cu astea odata si odata...

later edit: poze Vietnam

Je t'aime, moi non plus

zilele astea scurte si reci de inceput de noiembrie au darul sa imi reduca in mod considerabil interesul pentru activitati de orice fel care sa-mi umple timpul liber. prefer din ce in ce mai des sa raman in casa, cu o ceasca de ceai sau un pahar de vin si cu o carte in mana sau un film pe monitor.

ultimul film vazut a fost "Je t'aime, moi non plus", un film de prin anii 70 frantuzesc, realist, straniu (chiar reuseste sa socheze privitorii mai conventionali), insa care prezinta o poveste de dragoste de o frumusete barbara, atipica si cruda. Fiecare caracter este aparte (Jane Birkin este de o frumusete ciudata, androgina si trista), fiecare impresioneaza, destinele li se incruciseaza intamplator insa deznodamantul este inexorabil.

Filmul reuseste sa trezeasca nostalgia iubirilor imposibile. A acelei iubiri pe care o stii sortita esecului, pe care o traiesti cu toata fiinta tocmai pentru ca ii constientizezi condamnarea, de care te agati cu fiecare suflare si pe care o pierzi intr-o singura miscare gresita. Iubirea pe care incerci sa o retii cu fiecare celula desi simti in fiecare zi cum iti aluneca printre degete. Intr-un final capitulezi, intelegi ca iubirea inseamna sa acorzi libertate si accepti ceea ce refuzai sa privesti in fata in tot timpul asta.