de ce usile inchise trebuie sa ramana inchise...

sau tratat despre sterpaciunea nostalgiilor (editia revizuita, uitata si reamintita).

...ar fi unul din titlurile posibile daca ar fi sa scriu o carte (intortocheata, siropoasa si lipsita de invataminte reale) cu inspiratie autobiografica. poate asta principalul motiv pentru care nu m-am apucat pana acum sa scriu o carte, lasand la o parte scuza mereu valabila si mereu actuala a lipsei de timp si ignorand suspiciunea cu care privesc fortele proprii de expresie. cred ca as fi un autor de fictiune extrem de slab iar subiectele legate de propria-mi existenta imi provoaca o lehamite nesfarsita... daca m-as razgandi totusi si as incepe sa scriu, prima carte ar fi obligatoriu de dragoste. si probabil ar fi un esec atat de lipsit de rasunet incat as avea mari dubii privind oportunitatea unui al doilea volum.

observ ca, odata cu trecerea timpului si evolutia in ceea ce se cheama procesul de maturizare sufleteasca, uitarea devine din ce in ce mai dificila. nu mai reusesc sa las in urma iubirile vechi cu usurinta tineretii, intr-o fluturare usuratica de pleoape increzatoare, nu ma mai desprind cu aceeasi pornire nestapanita de libertate din bratele iubitului, si pastrez fiecarei din fostele iubiri un colt de suflet nealterabil. astfel incat, daca ma prind niscaivai porniri nostalgice, gasesc spre ce sa ma intorc.

ma intorc spre iubirea linistita, calma si asiguratoare, care mi-a fost alaturi ani de zile si pe care am pierdut-o dintr-o neglijenta reciproca si poate dintr-un exces de calm. sau spre iubirea nebuna, mai puternica decat mine insami, si la care a trebuit sa renunt in favoarea ratiunii rupand o parte din mine, desi mi se parea imposibil sa traiesc pana a doua zi. ma intorc spre iubirile trecatoare, de o vara sau chiar mai putin, oameni la care ma gandesc intrebandu-ma ce-ar fi fost daca.. si ma intorc si spre iubirile neimpartasite, sau spre cele pe care n-am reusit sa le impartasesc.

si desi pastrez cate un pic din suflet pentru fiecare iubire trecuta, si poate un pic de loc pentru cele viitoare, capacitatea de care dispun azi pentru a iubi ramane neschimbata. nu am reusit niciodata sa inteleg, si poate din acest motiv nici n-am invidiat niciodata, persoanele care traiesc o singura iubire in viata. la nivel teoretico-romantic gasesc conceptul de iubire de o viata cumva frumos si etic, dar cand ma gandesc la aplicabilitatea conceptului.. atunci nu pot decat sa-l vad oarecum prafuit, fad si neimplinit. pentru ca eu nu cred ca poti sa spui ca ai trait iubirea, daca nu ai cunoscut, la un moment sau altul, toate starile care o insotesc: fericire, delir, disperare, siguranta, incantare, gelozie, amaraciune, exaltare, caldura, neliniste, etc.

si nici dupa ce am trecut prin toate starile astea nu pot spune cu mana pe inima ca am cunoscut iubirea. dar macar am la ce sa ma intorc in momentele nostalgice. si cu toate astea, stiu foarte bine ca usile inchise trebuie sa ramana inchise.

si pentru ca vorbeam de iubiri pierdute: