am decis sa adopt un optimism asumat, constient si activ, din spirit practic. incerc zilnic sa-mi gasesc drumul tinand cont de vremi si societate, asa incat nu-mi permit atitudini deterministe sau fataliste. si cu toate astea zilnic trebuie sa constat cat de escapist este optimismul meu.
ma mandresc cu apartenenta la specia bipeda si rationala, si ma folosesc cu desfatare de ratiune ca singur instrument care imi poate indica o cale de scapare. si in acelasi timp presimt adanc si nelamurit, cu intrega-mi natura de femeie, ca intelesurile scapa ratiunii si ca se indeparteaza cu atat mai mult cu cat las ratiunea sa domine instinctualul.
imi trasez zilnic, benevol, granite, din varii motive: de dragul celui de langa, din nevoie de adaptare si socializare, de frica sau lene, etc. si cu toate astea nu trece o zi in care sa nu constientizez cu voluptate libertatea completa de care ma bucur.
ma invart mereu in jurul acelorasi intrebari, fara dorinta reala de a gasi un raspuns. gasirea raspunsului ar fi probabil o tragedie la fel de mare decat lipsa desavarsita a unuia. a doua zi poate as gasi un rost dar totul ar fi mult mai fad.
trecerea timpului imi provoaca fiori. caut febril activitati, ganduri, sentimente, senzatii, panicata ca am sa raman fara timp si ca n-oi fi reusit sa descopar acea activitate, acel gand, acel sentiment. si totusi am lungi perioade de letargie, cu miros de fum rece.
sunt binevoitoare si prietenoasa, increzatoare si deschisa, dar raman inconjurata de aceeasi cativa prieteni vechi, nemairegasind disponibilitatea copilarteasca de a investi in prietenii noi.
