dor de dorna (si nu numai)

Ieri Mica mea a implinit niste ani. Am sunat-o de dimineata si am stat de povesti pe toata durata drumului spre serviciu, si daca as fi lucrat pe undeva la vreo suta de km de Iasi tot am mai fi avut ce povesti. Si tot ne-a mai ramas un rest de dor pentru Paste. Mi-a ramas gandul la ea pe tot restul zilei, si mi-am dat seama ca dorul a fost o constanta in toti anii astia de cand ma laud cu constiinta proprie.

cand eram copii, din nevoia de a impaca educatia cu geografia, ne-am impartit existenta intre Neagra (unde se desfasura anul scolar sub obladuirea bunicii) si Obcioara (unde petreceam de fiecare data vacante mult prea scurte). probabil datorita drumurilor dintre cele doua destinatii, permanent insotite de o liota de copii care puteau fi descrisi oricum numai linistiti nu, am pastrat amintirea unei copilarii fericite, frenetice, agitate si... plina de dor.

inevitabil, oriunde ne-am fi aflat, dupa cateva zile constatam ca ne topim de dor si alta nu... si aveam grija sa ne exprimam dorul cat mai clar posibil sub forma de lacrimi, imbufnari sau expeditii independente care de obicei esuau in scurt timp sub influenta vreunui vecin vigilent. ne era dor de Mica si Ticu daca eram la Neagra, de bunici daca eram in Obcioara, de Dani (care ne-a urmat mai tarziu la scoala, spre marea noastra invidie), de verii din Baleni ... noroc ca aveam o multime de preocupari de o diversitate nemaivazuta, asa incat dupa inca vreo doua zile mai uitam de marile chinuri sufletesti in favoarea unor activitati mult mai pragmatice si presante.

mai tarziu am renuntat la manifestarile fulminante dar am pastrat senzatia constanta de dor. noi, surorile, ne-am despartit si reintalnit periodic, functie de cum ne duceau studiile, si am pastrat obiceiul si dupa ce am terminat de studiat si am intrat in campul muncii. la data prezentei postari suntem impartiti care pe unde - unii pe la Iasi, unii la Bucuresti, altii pe la Dorna si altii prin alte tari.

in atatia ani, am inceput sa vad dorul cu alti ochi, ba chiar am devenit prieteni. am realizat ce norocoasa sunt ca am cui purta dorul si ce bine e sa ma stiu prezenta in gandurile celor dragi. mi-am dat seama ca singurele distante care conteaza sunt cele sufletesti, iar cele fizice sunt din ce in ce mai relative. si in fiecare zi imi savurez dorul cu recunostinta.

nebun de alb

in ultima vreme eu sunt clar nebuna de verde :)

Synecdoche, New York

preambul:
cum a trecut (din nou) o buna bucata de timp de cand am lasat blogul in paragina, am tres recent un ochi pe el si trebuie sa imi fac auto-critica. recunosc ca blogul in ultimul timp a devenit deficitar in idei si s-a transformat mai degraba intr-un soi de cronica aleatorie si sporadica a activitatilor ce-mi mai umplu timpul.
stiu ca lipsa timpului e cea mai uzitata explicatie, dar tot la asta trebuie sa recurg. daaarrr, daca nu ma laud cu blogul trebuie sa ma laud cu ce am mai facut in real life. pai doamnelor si domnilor, in ultima perioada m-am mutat (de doua ori), mi-am terminat teza (ta-daaaaaammm .. ehh, forma bruta, dar tot se pune) si am mai si avut grija sa rezolv si niste probleme de sanatate restante.
paranteza: nu stiu ce inspiratie m-a impins sa citesc Cioran in spital. am sa revin intr-un alt post cu impresii, dar terbuie sa spun ca, poate si datorita contextului, ideile lui nu m-au mai impresionat sau convins cum au reusit la o prima lectura din tinerete. de fapt si de drept, chiar as avea suficiente argumente contrare.

asaaa, revenind la titlu, trebuie sa vedeti filmul asta. este debutul regizoral al lui Charlie Kaufman (eu il cunoteam doar pentru scenariile de la Eternal Sunshine of a Spotless Mind, Being John Malkovich si Adaptation, dar era suficient ca sa ma convinga sa astept cu mare interes filmul regizat de el), iar rolul principal este jucat de Philip Seymour Hoffman care reuseste sa transpuna genial in realitate personalitatea nevrotica, ipohondra, frustrata si torturata de nevoia creatiei. personajul lui Hoffman, regizor de teatru, vrea sa regizeze cea mai complexa si brutal de realista piesa jucata vreodata. pentru asta recurge la un decor gigantic, cu o distributie pe masura si, pe masra ce piesa evolueaza, se identifica in ce in ce mai mult cu propria viata.

filmul atinge unele teme existentialiste precum angoasa, singuratatea, auto-definirea fiintei. il recomand cu tot sufletul, si am sa il revad si eu. trailer mai jos.