Synecdoche, New York

preambul:
cum a trecut (din nou) o buna bucata de timp de cand am lasat blogul in paragina, am tres recent un ochi pe el si trebuie sa imi fac auto-critica. recunosc ca blogul in ultimul timp a devenit deficitar in idei si s-a transformat mai degraba intr-un soi de cronica aleatorie si sporadica a activitatilor ce-mi mai umplu timpul.
stiu ca lipsa timpului e cea mai uzitata explicatie, dar tot la asta trebuie sa recurg. daaarrr, daca nu ma laud cu blogul trebuie sa ma laud cu ce am mai facut in real life. pai doamnelor si domnilor, in ultima perioada m-am mutat (de doua ori), mi-am terminat teza (ta-daaaaaammm .. ehh, forma bruta, dar tot se pune) si am mai si avut grija sa rezolv si niste probleme de sanatate restante.
paranteza: nu stiu ce inspiratie m-a impins sa citesc Cioran in spital. am sa revin intr-un alt post cu impresii, dar terbuie sa spun ca, poate si datorita contextului, ideile lui nu m-au mai impresionat sau convins cum au reusit la o prima lectura din tinerete. de fapt si de drept, chiar as avea suficiente argumente contrare.

asaaa, revenind la titlu, trebuie sa vedeti filmul asta. este debutul regizoral al lui Charlie Kaufman (eu il cunoteam doar pentru scenariile de la Eternal Sunshine of a Spotless Mind, Being John Malkovich si Adaptation, dar era suficient ca sa ma convinga sa astept cu mare interes filmul regizat de el), iar rolul principal este jucat de Philip Seymour Hoffman care reuseste sa transpuna genial in realitate personalitatea nevrotica, ipohondra, frustrata si torturata de nevoia creatiei. personajul lui Hoffman, regizor de teatru, vrea sa regizeze cea mai complexa si brutal de realista piesa jucata vreodata. pentru asta recurge la un decor gigantic, cu o distributie pe masura si, pe masra ce piesa evolueaza, se identifica in ce in ce mai mult cu propria viata.

filmul atinge unele teme existentialiste precum angoasa, singuratatea, auto-definirea fiintei. il recomand cu tot sufletul, si am sa il revad si eu. trailer mai jos.