call me a nerd, dar intotdeauna mi-a placut atmosfera linistita si cartureasca a bibliotecilor. cladirea racoroasa, protejata de zidurile groase din piatra, scarile in spirala ingusta, holurile lungi, inaccesibile, care in imaginatia mea, duc spre camere semiobscure adapostind o mica parte din stiinta lumii, toate imi inspira un simtamant similar cu cel pe care il incerc cand intru intr-o biserica.
desi nu ma consider o persoana religioasa, de fiecare data cand intru intr-o biserica, indiferent ca e vorba de una micuta de tara sau o catedrala bogat ornamentata, de o biserca ortodoxa, una catolica, sau de o pagoda, ma simt marunta si incerc sa imi reduc miscarile si vorbele la minim. acelasi sentiment de micime il incerc in biblioteca, in proximitatea culturii, sau in fata unei opere de arta. si de fiecare data e insotit de bucuria privilegiului de a fi primita in preajma culturii, a artei sau religiei, cu toate oportunitatile care mi se deschid pe aceasta cale. am impresia ca intr-un astfel de loc ma pot astepta oricand la o descoperire, o stare, o revelatie care sa-mi influenteze tot restul zilelor. desi probabil in realitate nimeni nu sesizeaza prezenta mea, eu incerc intotdeauna un sentiment de apartenenta si intelegere tacita, si imi e clar ca toti mi-s prieteni.
imi plac mirosul prafuit si racoarea din sala, fosnetul cartilor si linistea concentrata din jur. spatiul salii de lectura, in ciuda calculatoarelor care au patruns relativ recent, este unul atemporal. daca am sa intru aici peste 20 sau 30 de ani sunt convinsa ca am sa gasesc acelasi aer prafuit si aceeasi atmosfera livresca, si asta imi da o senzatie de incredere si siguranta. ca si cum m-as intoarce acasa la Neagra, dupa ani de cutreierat aiurea, ca sa gasesc lucrurile neschimbate, poate doar usor prafuite de vreme.
--
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu