pornisem cu degetele pe tastatura pentru a scrie povesti, dar degetele mele nu se afla intr-o dispozitie ludica in seara asta. Lirismul mi se parea inabordabil si, lipsita de mijloacele favorite de evadare si inca sub impresia unui incident recent care m-a bulversat destul de serios, m-am simtit brusc descurajata.
In general, cred ca jocul si frumosul sunt mai mult decat simplu escapism (si doar asta si tot n-ar fi putin lucru), sunt un mod de viata, esentialul, ceea ce poate sa ne mentina vii, umani. Evident, sunt subiectiva, neavand inclinatii gnostice sau mistice.
Cu buna stiinta confund jocul cu viata. Il aleg nu doar dintr-o tendinta de a nu ma lua pe mine insami sau pe ceilalti in serios (cred ca am spus nu de putine ori cat de ridicola gasesc auto-aprecierea excesiva si seriozitatea cu care unii oameni mari se trateaza pe sine cat si evenimentele care graviteaza in jurul ego-ului dumnealor), cat si din spirit practic si, probabil, dintr-un pic de lasitate. Jocul iti permite sa cazi, sa pierzi, sa gresesti pentru ca poti oricand sa te ridici zambind, sa te scuturi un pic de praf si sa reintri sau, in extremis, poti inventa reguli noi.
Daca stii ca tu insuti esti parte a jocului, toti ceilalti devin prieteni, parteneri la farsa generala, iar rivalitatile sau invidiile sunt doar trecatoare si superficiale, simple roluri pentru buna desfasurare a comediei zilnice.
Si pastrez convingerea ca in fond, fiecare din cei implicati in jocul meu pastreaza o imagine de ansamblu clara, imuabila, neinfluentata de micile schimbari de decor sau de schimbarile de dispozitie ale primadonei care interpreteaza unul din rolurile zilei. Increderea organica in oameni, pe care ma incapatanez sa o pastrez, se bazeaza tocmai pe aceasta convingere, ca umanitatea, spiritul primeaza si ramane constant, iar toate celelalte nu sunt decat multele fete ale jocului.
Daca solutia pentru traiul marunt, zilnic, o gasesc in ludic, umpland zilele (nu de putine ori mi-a fost reprosata lipsa de maturitate si superficialitatea, fuga continua si lasitatea), in fata deznadejnii, a absurdului si angoasei ramane lirismul, refugiul in frumos. Chiar presupunand ca nu am sa descopar ratiuni suplimentare pe parcurs, gasesc ca se poate trai, si chiar destul de placut.
Si cu toate astea, incidente precum cel de care aminteam in prima fraza sunt de natura sa ma opreasca (pe mine cea imatura, superficiala si apucata) si imi dau presimtirea unei realitati in oglinda. O intamplare din cotidian, fortuita, poate avea un impact decisiv si poate schimba hotarator cursul lucrurilor. In astfel de situatii jocul isi pierde rostul si ma trezesc lipsita de curaj in fata celor mai marunte actiuni.
In cazul de fata e vorba de un accident petrecut cuiva drag mie. O zi intreaga am tremurat la gandul ca ar fi putut sa se sfarseasca mult mai rau, ca totul a revenit la firesc gratie unei pronii neintelese, si chiar si acum nu sunt chiar sigura ca firescul este firesc.
Astfel de situatii scapa oricarui control sau viziuni anticipative si iti dau imaginea fragilitatii edificiului propriu, construit cu atata grija si pe care ne sprijinim cu atata incredere.
m-am intrebat cat din edificiul personal e constructie proprie si cat e pleava, deluviu, materie adusa de vant si apa, intamplator, fara ca macar sa imi realizez pe ce asezam urmatoarea caramida. De cate ori o intamplare marunta, uneori nici macar remarcata, nu s-a dovedit providentiala pentru tot cursul ulterior al lucrurilor. Un accident, un telefon, un autobuz luat in directia gresita, o ora chiulita de la scoala sau o efuziune impulsiva.
Niciodata nu i-am crezut pe cei ce sustin ca daca ar fi sa se intoarca in timp ar lua exact aceleasi decizii. Mi se pare mai degraba resemnare decat automultumire. Eu, daca ar fi, stiu cel putin o duzina de situatii in care as lua cu totul alte decizii, desi probabil ca nu mi-ar fi de mare ajutor pentru ca astfel as deschide calea pentru o serie de greseli nou-noute.
si atunci, sa-mi fie permisa descurajarea din seri cum e cea de fata. Seri in care neprevazutul nu e de natura sa imi suscite o curiozitate nerabdatoare, ci mai degraba ma face sa dau doi pasi inapoi si sa mai sed un pic sa cuget.
joi, 15 iulie 2010
marți, 13 iulie 2010
povestea frumoasei... partea a treia si ultima
dintre tufe de zmeur si duzi, in lipsa unui antemergator care sa ii anunte prezenta dupa cuviinta, printesa isi facu intrarea cam precipitata in luminisul care gazduia grupul zgomotos ce-i atrasese atentia. in marginea padurii se opri, isi aranja in graba rochia, isi drese glasul si facu o reverenta cu toata gratia pe care o putea manifesta in circumstantele date.
nici o reactie... "probabil nu m-au auzit", isi spuse printesa usor contrariata, si incerca inca o data aceeasi abordare, de data aceasta facand cativa pasi in fata si incercandu-si glasul cu mai multa convingere. nimic... trecerea vantului printre copaci sau caderea unei frunze ar fi suscitat tot atata interes cat aparitia-i protocolara.
atata lipsa de consideratie pentru prezenta-i regala era de neconceput, astfel incat, nedumerita si ramasa fara capacitate de reactie, printesa se decise sa ii observe pe cei intre care nimerise: o multime ciudata, barbati si femei imbracati scandalos si neglijent in acelasi timp, cu pantaloni care lasau gambele la vedere, niste pantofi hidosi, aceiasi si pentru barbati si pentru femei, camasi ciudate, fara maneci, in culori tipatoare si care se mulau dupa formele generoase masculine sau feminine, dupa caz.
daca imbracamintea lasa de dorit, bijuteriile in schimb erau menite sa compenseze saracia vestimentara. lanturi aurite, opulente, inele care ar fi concurat cu succes sigiliul regal, cercei mari, rotunzi in urechi, si ei tot de aur. desi lucratura era grosolana, printesa trebui sa admita abundenta si isi spuse ca cei care purtau astfel de bijuterii nu puteau fi decat de vita aleasa...
"mancati-as, printeso, de unde ai aparut?" veni o voce inspre urechile-i delicate, intrerupandu-i brusc procesul analitic. intrebarea fu insotita de chicoteli si comentarii infundate din partea celorlalti membri ai grupului, care nu ii dadeau timp sa raspunda cu demnitatea cuvenita.
"cel putin imi cunosc statutul, chiar daca atitudinea e departe de normele de protocol", gandi printesa intrigata, si, amintindu-si ca de trei zile nu beneficiase decat de darurile padurii, dar si imboldita de unele mirosuri care veneau dinspre focul in jurul caruia se adunase grupul cu pricina, se decise sa se abata (doar de data aceasta) de la protocol pentru a raspunde intrebarii prea putin formale.
"tocmai am coborat din camera mea din turnul de fildes, cel de peste sapte vai si sapte munti. am descins doar temporar, asadar pot onora nobila intrunire doar pentru o scurta perioada de timp. caci, sunt sigura, lipsa mea din turn a provocat deja destula panica. dar, daca tot ma aflu printre domniile voastre, cred ca ar fi necuviincios sa va lipsesc de prezenta mea pe durata cinei la care banuiesc ca planuiati sa va asezati.."
cam asta fu punctul in care unul din cei din audienta reusi sa inchida gura si sa isi adune toate gandurile intr-o forma coerenta: "moaaaammmaaa, asta a fumat mai mult ca noi!" ca sub efectul unei formule vrajite, toti ceilalti membri ai audientei capatara glas tradus intr-un valmasag de replici si rasete.
nevoita sa isi intrerupa abrupt discursul, din ce in ce mai intrigata, simtind ca obrajii i se imbujorau si ochii i se umpleau de lacrimi inciudate, printesa izbuti totusi sa priceapa ca partea masculina considera ca, desi vorbele ei erau complet lipsite de noima, aspectul princiar ii crea un avantaj care i-ar fi facilitat accesul in societatea paduratica, pe cand opinia feminina se arata mult mai critica la adresa tinutei emfatice ... sau cel putin cam astea erau impresiile pe care, mai degraba intuitiv, printesa le atribuia grupului, pentru ca din manifestarile verbale cu greu s-ar fi putut ajunge la aceeasi concluzie.
iritata, simtind oboseala ultimelor trei zile si o foame cum numai un om (fie el si de os regesc)care n-a mancat in ultimii 400 de ani poate sa simta, printesa izbucni intr-o solicitare intempestiva: "dar bine, oameni buni, n-aveti de gand sa-mi dati ceva de mancare?!"
ei, aici se pare ca printesa gasise o portita de comunicare. lasand la o parte comentariile rautacioase sau doar amuzate, cativa din grup (care pana la urma, in ciuda aspectului ciudat si a lipsei de instruire evidente, erau cat se poate de umani) decisera ca nou-venita arata la randul ei destul de uman (in ciuda aspectului ciudat si a ignorantei evidente) si cum procesele gastronomice care se desfasurau in imediata proximitate erau aproape de final o invitara sa ia parte la festinul cu mici si bere.
....
tanara iesi grabita din TT-ul decapotabil, cu numere rosii (cadou de la iubi), grabita si un pic neindemanatica pe tocurile cui, cu o mana activand inchiderea centralizata si cu cealalta scotand mobilul din poseta roz Vuitton (tot de la iubi, cadou mai vechi care deja nu se mai incadra in tendinte). "nu fata, nu stau mult. dar trebuie sa imi cumpar o rochita ceva, ca nu am ce sa pun pe mine sambata seara. ieri am stat o ora in fata sifonierului, si abia am reusit sa gasesc o bluzita acceptabila. era cat pe ce sa nu ajung, imagineaza-ti.
tot cautand am gasit o vechitura din matase, cu panglica in talie. nu stiu de ce, cand am vazut-o am avut impresia ca trebuia sa ajung neaparat undeva.... asa ca mi-am zis ca trebuie sa ies la cumparaturi.
da fata, vin si eu la solar in vreo ora, asa. fa o rezervare pe Ileana Cosanzeana.."
nici o reactie... "probabil nu m-au auzit", isi spuse printesa usor contrariata, si incerca inca o data aceeasi abordare, de data aceasta facand cativa pasi in fata si incercandu-si glasul cu mai multa convingere. nimic... trecerea vantului printre copaci sau caderea unei frunze ar fi suscitat tot atata interes cat aparitia-i protocolara.
atata lipsa de consideratie pentru prezenta-i regala era de neconceput, astfel incat, nedumerita si ramasa fara capacitate de reactie, printesa se decise sa ii observe pe cei intre care nimerise: o multime ciudata, barbati si femei imbracati scandalos si neglijent in acelasi timp, cu pantaloni care lasau gambele la vedere, niste pantofi hidosi, aceiasi si pentru barbati si pentru femei, camasi ciudate, fara maneci, in culori tipatoare si care se mulau dupa formele generoase masculine sau feminine, dupa caz.
daca imbracamintea lasa de dorit, bijuteriile in schimb erau menite sa compenseze saracia vestimentara. lanturi aurite, opulente, inele care ar fi concurat cu succes sigiliul regal, cercei mari, rotunzi in urechi, si ei tot de aur. desi lucratura era grosolana, printesa trebui sa admita abundenta si isi spuse ca cei care purtau astfel de bijuterii nu puteau fi decat de vita aleasa...
"mancati-as, printeso, de unde ai aparut?" veni o voce inspre urechile-i delicate, intrerupandu-i brusc procesul analitic. intrebarea fu insotita de chicoteli si comentarii infundate din partea celorlalti membri ai grupului, care nu ii dadeau timp sa raspunda cu demnitatea cuvenita.
"cel putin imi cunosc statutul, chiar daca atitudinea e departe de normele de protocol", gandi printesa intrigata, si, amintindu-si ca de trei zile nu beneficiase decat de darurile padurii, dar si imboldita de unele mirosuri care veneau dinspre focul in jurul caruia se adunase grupul cu pricina, se decise sa se abata (doar de data aceasta) de la protocol pentru a raspunde intrebarii prea putin formale.
"tocmai am coborat din camera mea din turnul de fildes, cel de peste sapte vai si sapte munti. am descins doar temporar, asadar pot onora nobila intrunire doar pentru o scurta perioada de timp. caci, sunt sigura, lipsa mea din turn a provocat deja destula panica. dar, daca tot ma aflu printre domniile voastre, cred ca ar fi necuviincios sa va lipsesc de prezenta mea pe durata cinei la care banuiesc ca planuiati sa va asezati.."
cam asta fu punctul in care unul din cei din audienta reusi sa inchida gura si sa isi adune toate gandurile intr-o forma coerenta: "moaaaammmaaa, asta a fumat mai mult ca noi!" ca sub efectul unei formule vrajite, toti ceilalti membri ai audientei capatara glas tradus intr-un valmasag de replici si rasete.
nevoita sa isi intrerupa abrupt discursul, din ce in ce mai intrigata, simtind ca obrajii i se imbujorau si ochii i se umpleau de lacrimi inciudate, printesa izbuti totusi sa priceapa ca partea masculina considera ca, desi vorbele ei erau complet lipsite de noima, aspectul princiar ii crea un avantaj care i-ar fi facilitat accesul in societatea paduratica, pe cand opinia feminina se arata mult mai critica la adresa tinutei emfatice ... sau cel putin cam astea erau impresiile pe care, mai degraba intuitiv, printesa le atribuia grupului, pentru ca din manifestarile verbale cu greu s-ar fi putut ajunge la aceeasi concluzie.
iritata, simtind oboseala ultimelor trei zile si o foame cum numai un om (fie el si de os regesc)care n-a mancat in ultimii 400 de ani poate sa simta, printesa izbucni intr-o solicitare intempestiva: "dar bine, oameni buni, n-aveti de gand sa-mi dati ceva de mancare?!"
ei, aici se pare ca printesa gasise o portita de comunicare. lasand la o parte comentariile rautacioase sau doar amuzate, cativa din grup (care pana la urma, in ciuda aspectului ciudat si a lipsei de instruire evidente, erau cat se poate de umani) decisera ca nou-venita arata la randul ei destul de uman (in ciuda aspectului ciudat si a ignorantei evidente) si cum procesele gastronomice care se desfasurau in imediata proximitate erau aproape de final o invitara sa ia parte la festinul cu mici si bere.
....
tanara iesi grabita din TT-ul decapotabil, cu numere rosii (cadou de la iubi), grabita si un pic neindemanatica pe tocurile cui, cu o mana activand inchiderea centralizata si cu cealalta scotand mobilul din poseta roz Vuitton (tot de la iubi, cadou mai vechi care deja nu se mai incadra in tendinte). "nu fata, nu stau mult. dar trebuie sa imi cumpar o rochita ceva, ca nu am ce sa pun pe mine sambata seara. ieri am stat o ora in fata sifonierului, si abia am reusit sa gasesc o bluzita acceptabila. era cat pe ce sa nu ajung, imagineaza-ti.
tot cautand am gasit o vechitura din matase, cu panglica in talie. nu stiu de ce, cand am vazut-o am avut impresia ca trebuia sa ajung neaparat undeva.... asa ca mi-am zis ca trebuie sa ies la cumparaturi.
da fata, vin si eu la solar in vreo ora, asa. fa o rezervare pe Ileana Cosanzeana.."
duminică, 4 iulie 2010
povestea frumoasei care s-a trezit cam tarziu - partea a doua
pentru prima data in existenta ei princiara (care acum ii aparea vaga, ca intr-un vis, in timp ce visul si somnul ii apareau mai aproape de starea naturala a lucrurilor) frumoasa noastra era pusa in incurcatura. nu numai ca platourile erau goale, acoperite doar de o spuza verzuie cu un aspect nu tocmai atragator, dar nici clopotelul cu care chema slujnicele nu se gasea la indemana. mai mult, printesa avu banuiala ca oricum sunetul clopotelului ar fi ramas fara raspuns.
de cand se trezise era coplesita de impresii noi, vedea si pipaia pentru prima data dupa o lunga amorteala, si fusese prea preocupata de propria faptura ca sa ia nota cum se cuvine de cele din jur. acum, sub impulsul celor mai primitive necesitati, printesa fu frapata de cea mai evidenta dintre infatisarile realitatii in care se trezise: se gasea cu desavarsire singura. totul in jur era cazut in amortire de atata timp, incat cu greu ti-ai fi putut imagina ca zidurile ivorii au putut adaposti la un moment dat viata.
printesa insasi avu o ezitare. nu era sigura daca vechea ei existenta, cu balurile, curtea, doamnele elegante si frivole, domnii galanti si impopotonati, intrigile, zgomotul, festinurile, puzderia de admiratori si atentia continua cu care era inconjurata, daca toate acestea, asadar, au existat candva cu adevarat sau au fost doar in inchipuirea ei adormita. totul acum aparea incremenit, rece si mort, si atat de departe de imaginea cu care ea adormise incat propriile-i simturi nu-i mai pareau de incredere.
unul din simturi, totusi, nu-i dadea pace. zgomotele suparatoarea si senzatia neplacuta din zona sub-costala nu numai ca ii confirmau in cel mai senzorial mod cu putinta realitatea existentei in care se trezise, dar puneau pe planul al doilea dezgustul la vederea celor din jur si nemultumirea la adresa lipsei de consideratie a curtenilor. tot pentru prima data, dupa cum avea sa realizeze printesa noastra, era nevoita sa intreprinda personal ceva pentru remedierea situatiei.
e curios cum simturile cele mai banale se pot dovedi uneori extrem de mobilizatoare. dupa inca o evaluare rapida a starii de fapt printesa isi lua inima in dinti si se decise sa coboare personal din turnul ei de fildes. se gandi sa lase un semn printului, in cazul in care ar fi aparut in lipsa-i, dar, in afara de pergamentul ursitoarei, care la cea mai mica atingere s-ar fi facut farame, prin preajma nu se gasea nici hartie nici condei, asa incat se decise sa isi asume riscul, cu gand de a se intoarce imediat ce problema ar fi fost rezolvata.
zis si facut. dupa usi sinistre, scari in spirala, panze de paianjen si semiobscurul coridoarelor inguste, printesa se trezi in plin soare, in marginea padurii. clipi de cateva ori, speriata si incantata in acelasi timp, si trase cu nesat aer in piept. era ceva timp de cand respirase numai aerul inchis si prafuit al camarutei din capatul turnului, prin urmare pasi in natura cu incantare si sovaire, ca un copil care incearca cu varful degetelor valurile marii. o incerca o stare extatica, simturile toate ii erau deschise, si nu isi mai satura ochii de verde, auzul de ciripituri, iar daca nu ar fi avut constiinta rangului ar fi alergat desculta prin iarba ca cea mai simpla dintre taranci.
aerul proaspat tras in plamani avu darul sa starneasca si mai rau pofta de mancare a printesei noastre, si sa o aduca cu repeziciune cu gandul la chestiuni mult mai pragmatice. dintr-o data incantarea o parasi si plonja in cea mai adanca deznadejde.
din nou se impune o paranteza care sa ne ajute sa cunoastem mai bine tanara noastra printesa. poate era de vina varsta, poate compania doamnelor de curte, langa care crescuse, sau poate usurinta cu care obtinea tot ce ii trecea prin capsorul balai, dar natura ii era din cele superficiale si inconsecvente, incapabila sa urmareasca o idee pana la capat sau sa se aplece asupra unui simtamant pe o durata ceva mai lunga de timp.
urmatorul stimul ii distragea atentia si o acapara cu toata fiinta, sarea cu usurinta de la o stare si de la o idee la alta, punand in fiecare din starile antagoniste toata convingerea si in fiecare idee toata luarea aminte. poate asa se explica oboseala placuta si inexplicabila cu care se retragea in fiecare seara in iatac, oboseala care o indreptatea sa creada ca are o viata extrem de ocupata si palpitanta desi, daca ar fi fost sa numeasca un lucru concret pe care il facuse in decursul uneia din zilele perfect identitice, capsorul balai ar fi fost supus unui efort serios de concentrare fara rezultat.
un psiholog probabil ar fi considerat personalitatea ei cvasi-bipolara iar un om serios, din cei coplesiti de propria insemnatate si lipsiti de simtul umorului, ar fi gasit-o un pic cam alintata. dar cum nu este nici un psiholog sau vreun om serios pe aici, putem sa ne intoarcem la printesa noastra pe care am abandonat-o nepermis de mult in marginea padurii.
dupa ce isi planse un pic de mila, incepand sa realizeze ca lamentarile sunt cat se poate de neproductive, se hotari sa isi incerce norocul prin padurea nesfarsita. cum simtul orientarii in timp si spatiu ii lipsea cu desavarsire, singura solutie viabila i se paru sa intoarca spatele turnului si sa se inscrie pe o traiectorie descendenta care, in cazul in care lumea nu s-ar fi terminat undeva in imediata proximitate, existand riscul sa cada peste marginile ei, ar fi trebuit sa conduca undeva in mijlocul unei aglomerari sociale.
si merse, si merse, cale lunga sa-i ajunga, pe carari demult nebatute si prin hatisuri din cele mai fioroase, dupa un traseu imaginar pe care il pierdea intr-un lastaris pentru a-l regasi cativa metri mai incolo intr-o pata de lumina. dadu peste izvoare care ii potolira setea si gasi niscaiva fragi care ii mai domolira foamea, isi incropi culcus la radacina vreunui fag uitat de vreme, si, dupa trei zile si trei nopti, i se paru ca aude glas omenesc.
printesa se opri si isi ascuti auzul: o muzica barbara, cu un ritm ce amintea de satrele de tigani ce poposeau vara pe langa zidurile cetatii de scaun, barbatii incercand sa isi vanda tingirile de cositor si femeile dand in ghioc. da, era limpede, pe langa muzica galagioasa se auzeau voci omenesti. printesa isi retinu un chiot si, daca n-ar fi fost starea de sfarseala care incepea sa puna stapanire pe ea, si o vaga urma a constiintei rangului pe care o simtise mai devreme, ar fi luat-o la goana inspre latura padurii care adapostea sunetele cu pricina...
de cand se trezise era coplesita de impresii noi, vedea si pipaia pentru prima data dupa o lunga amorteala, si fusese prea preocupata de propria faptura ca sa ia nota cum se cuvine de cele din jur. acum, sub impulsul celor mai primitive necesitati, printesa fu frapata de cea mai evidenta dintre infatisarile realitatii in care se trezise: se gasea cu desavarsire singura. totul in jur era cazut in amortire de atata timp, incat cu greu ti-ai fi putut imagina ca zidurile ivorii au putut adaposti la un moment dat viata.
printesa insasi avu o ezitare. nu era sigura daca vechea ei existenta, cu balurile, curtea, doamnele elegante si frivole, domnii galanti si impopotonati, intrigile, zgomotul, festinurile, puzderia de admiratori si atentia continua cu care era inconjurata, daca toate acestea, asadar, au existat candva cu adevarat sau au fost doar in inchipuirea ei adormita. totul acum aparea incremenit, rece si mort, si atat de departe de imaginea cu care ea adormise incat propriile-i simturi nu-i mai pareau de incredere.
unul din simturi, totusi, nu-i dadea pace. zgomotele suparatoarea si senzatia neplacuta din zona sub-costala nu numai ca ii confirmau in cel mai senzorial mod cu putinta realitatea existentei in care se trezise, dar puneau pe planul al doilea dezgustul la vederea celor din jur si nemultumirea la adresa lipsei de consideratie a curtenilor. tot pentru prima data, dupa cum avea sa realizeze printesa noastra, era nevoita sa intreprinda personal ceva pentru remedierea situatiei.
e curios cum simturile cele mai banale se pot dovedi uneori extrem de mobilizatoare. dupa inca o evaluare rapida a starii de fapt printesa isi lua inima in dinti si se decise sa coboare personal din turnul ei de fildes. se gandi sa lase un semn printului, in cazul in care ar fi aparut in lipsa-i, dar, in afara de pergamentul ursitoarei, care la cea mai mica atingere s-ar fi facut farame, prin preajma nu se gasea nici hartie nici condei, asa incat se decise sa isi asume riscul, cu gand de a se intoarce imediat ce problema ar fi fost rezolvata.
zis si facut. dupa usi sinistre, scari in spirala, panze de paianjen si semiobscurul coridoarelor inguste, printesa se trezi in plin soare, in marginea padurii. clipi de cateva ori, speriata si incantata in acelasi timp, si trase cu nesat aer in piept. era ceva timp de cand respirase numai aerul inchis si prafuit al camarutei din capatul turnului, prin urmare pasi in natura cu incantare si sovaire, ca un copil care incearca cu varful degetelor valurile marii. o incerca o stare extatica, simturile toate ii erau deschise, si nu isi mai satura ochii de verde, auzul de ciripituri, iar daca nu ar fi avut constiinta rangului ar fi alergat desculta prin iarba ca cea mai simpla dintre taranci.
aerul proaspat tras in plamani avu darul sa starneasca si mai rau pofta de mancare a printesei noastre, si sa o aduca cu repeziciune cu gandul la chestiuni mult mai pragmatice. dintr-o data incantarea o parasi si plonja in cea mai adanca deznadejde.
din nou se impune o paranteza care sa ne ajute sa cunoastem mai bine tanara noastra printesa. poate era de vina varsta, poate compania doamnelor de curte, langa care crescuse, sau poate usurinta cu care obtinea tot ce ii trecea prin capsorul balai, dar natura ii era din cele superficiale si inconsecvente, incapabila sa urmareasca o idee pana la capat sau sa se aplece asupra unui simtamant pe o durata ceva mai lunga de timp.
urmatorul stimul ii distragea atentia si o acapara cu toata fiinta, sarea cu usurinta de la o stare si de la o idee la alta, punand in fiecare din starile antagoniste toata convingerea si in fiecare idee toata luarea aminte. poate asa se explica oboseala placuta si inexplicabila cu care se retragea in fiecare seara in iatac, oboseala care o indreptatea sa creada ca are o viata extrem de ocupata si palpitanta desi, daca ar fi fost sa numeasca un lucru concret pe care il facuse in decursul uneia din zilele perfect identitice, capsorul balai ar fi fost supus unui efort serios de concentrare fara rezultat.
un psiholog probabil ar fi considerat personalitatea ei cvasi-bipolara iar un om serios, din cei coplesiti de propria insemnatate si lipsiti de simtul umorului, ar fi gasit-o un pic cam alintata. dar cum nu este nici un psiholog sau vreun om serios pe aici, putem sa ne intoarcem la printesa noastra pe care am abandonat-o nepermis de mult in marginea padurii.
dupa ce isi planse un pic de mila, incepand sa realizeze ca lamentarile sunt cat se poate de neproductive, se hotari sa isi incerce norocul prin padurea nesfarsita. cum simtul orientarii in timp si spatiu ii lipsea cu desavarsire, singura solutie viabila i se paru sa intoarca spatele turnului si sa se inscrie pe o traiectorie descendenta care, in cazul in care lumea nu s-ar fi terminat undeva in imediata proximitate, existand riscul sa cada peste marginile ei, ar fi trebuit sa conduca undeva in mijlocul unei aglomerari sociale.
si merse, si merse, cale lunga sa-i ajunga, pe carari demult nebatute si prin hatisuri din cele mai fioroase, dupa un traseu imaginar pe care il pierdea intr-un lastaris pentru a-l regasi cativa metri mai incolo intr-o pata de lumina. dadu peste izvoare care ii potolira setea si gasi niscaiva fragi care ii mai domolira foamea, isi incropi culcus la radacina vreunui fag uitat de vreme, si, dupa trei zile si trei nopti, i se paru ca aude glas omenesc.
printesa se opri si isi ascuti auzul: o muzica barbara, cu un ritm ce amintea de satrele de tigani ce poposeau vara pe langa zidurile cetatii de scaun, barbatii incercand sa isi vanda tingirile de cositor si femeile dand in ghioc. da, era limpede, pe langa muzica galagioasa se auzeau voci omenesti. printesa isi retinu un chiot si, daca n-ar fi fost starea de sfarseala care incepea sa puna stapanire pe ea, si o vaga urma a constiintei rangului pe care o simtise mai devreme, ar fi luat-o la goana inspre latura padurii care adapostea sunetele cu pricina...
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
