pornisem cu degetele pe tastatura pentru a scrie povesti, dar degetele mele nu se afla intr-o dispozitie ludica in seara asta. Lirismul mi se parea inabordabil si, lipsita de mijloacele favorite de evadare si inca sub impresia unui incident recent care m-a bulversat destul de serios, m-am simtit brusc descurajata.
In general, cred ca jocul si frumosul sunt mai mult decat simplu escapism (si doar asta si tot n-ar fi putin lucru), sunt un mod de viata, esentialul, ceea ce poate sa ne mentina vii, umani. Evident, sunt subiectiva, neavand inclinatii gnostice sau mistice.
Cu buna stiinta confund jocul cu viata. Il aleg nu doar dintr-o tendinta de a nu ma lua pe mine insami sau pe ceilalti in serios (cred ca am spus nu de putine ori cat de ridicola gasesc auto-aprecierea excesiva si seriozitatea cu care unii oameni mari se trateaza pe sine cat si evenimentele care graviteaza in jurul ego-ului dumnealor), cat si din spirit practic si, probabil, dintr-un pic de lasitate. Jocul iti permite sa cazi, sa pierzi, sa gresesti pentru ca poti oricand sa te ridici zambind, sa te scuturi un pic de praf si sa reintri sau, in extremis, poti inventa reguli noi.
Daca stii ca tu insuti esti parte a jocului, toti ceilalti devin prieteni, parteneri la farsa generala, iar rivalitatile sau invidiile sunt doar trecatoare si superficiale, simple roluri pentru buna desfasurare a comediei zilnice.
Si pastrez convingerea ca in fond, fiecare din cei implicati in jocul meu pastreaza o imagine de ansamblu clara, imuabila, neinfluentata de micile schimbari de decor sau de schimbarile de dispozitie ale primadonei care interpreteaza unul din rolurile zilei. Increderea organica in oameni, pe care ma incapatanez sa o pastrez, se bazeaza tocmai pe aceasta convingere, ca umanitatea, spiritul primeaza si ramane constant, iar toate celelalte nu sunt decat multele fete ale jocului.
Daca solutia pentru traiul marunt, zilnic, o gasesc in ludic, umpland zilele (nu de putine ori mi-a fost reprosata lipsa de maturitate si superficialitatea, fuga continua si lasitatea), in fata deznadejnii, a absurdului si angoasei ramane lirismul, refugiul in frumos. Chiar presupunand ca nu am sa descopar ratiuni suplimentare pe parcurs, gasesc ca se poate trai, si chiar destul de placut.
Si cu toate astea, incidente precum cel de care aminteam in prima fraza sunt de natura sa ma opreasca (pe mine cea imatura, superficiala si apucata) si imi dau presimtirea unei realitati in oglinda. O intamplare din cotidian, fortuita, poate avea un impact decisiv si poate schimba hotarator cursul lucrurilor. In astfel de situatii jocul isi pierde rostul si ma trezesc lipsita de curaj in fata celor mai marunte actiuni.
In cazul de fata e vorba de un accident petrecut cuiva drag mie. O zi intreaga am tremurat la gandul ca ar fi putut sa se sfarseasca mult mai rau, ca totul a revenit la firesc gratie unei pronii neintelese, si chiar si acum nu sunt chiar sigura ca firescul este firesc.
Astfel de situatii scapa oricarui control sau viziuni anticipative si iti dau imaginea fragilitatii edificiului propriu, construit cu atata grija si pe care ne sprijinim cu atata incredere.
m-am intrebat cat din edificiul personal e constructie proprie si cat e pleava, deluviu, materie adusa de vant si apa, intamplator, fara ca macar sa imi realizez pe ce asezam urmatoarea caramida. De cate ori o intamplare marunta, uneori nici macar remarcata, nu s-a dovedit providentiala pentru tot cursul ulterior al lucrurilor. Un accident, un telefon, un autobuz luat in directia gresita, o ora chiulita de la scoala sau o efuziune impulsiva.
Niciodata nu i-am crezut pe cei ce sustin ca daca ar fi sa se intoarca in timp ar lua exact aceleasi decizii. Mi se pare mai degraba resemnare decat automultumire. Eu, daca ar fi, stiu cel putin o duzina de situatii in care as lua cu totul alte decizii, desi probabil ca nu mi-ar fi de mare ajutor pentru ca astfel as deschide calea pentru o serie de greseli nou-noute.
si atunci, sa-mi fie permisa descurajarea din seri cum e cea de fata. Seri in care neprevazutul nu e de natura sa imi suscite o curiozitate nerabdatoare, ci mai degraba ma face sa dau doi pasi inapoi si sa mai sed un pic sa cuget.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu