live and let live

putine lucruri pot fi afirmate cu certitudine, insa ma hazardez sa cred ca acesta este unul dintre ele: noi, oamenii, ca fiinte sociale, suntem dependenti de ceilalti. mai mult de atat, tot ceea ce spunem, facem, gandim sau proiectam este adresat sau cauzat intr-un fel sau altul de catre cei de langa noi. daca e o binecuvantare sau un blestem e greu de spus (depinde de dispozitia in care ma trezesc dimineata), dar e un fapt care trebuie acceptat si de care trebuie sa luam seama.

instinctul de apartenenta la grup ne face sa cautam bunavointa si aprobarea celor de langa noi, astfel incat nu doar actiunile marunte, zilnice sunt cantarite si filtrate prin prisma a ceea ce noi consideram acceptabil pentru cei din jur, ci si  visele si ambitiile personale, in fapt, vizeaza realizari care sa castige admiratia si aprecierea celorlalti. independenta si anarhismul sunt o iluzie in lipsa factorului social. cei care se proclama independenti de fapt au nevoie sa constientizeze zilnic prezenta si actiunile celorlalti, de care "n-au nevoie", iar rebelii, in lipsa unei opinii colective pe care sa o combata, sunt redusi la inexistenta.

fara oglinda in care sa ne reflectam si care sa ne confirme calitatile si defectele, sa ne dea masura justetii noastre existentiale si sa trezeasca in noi sentimente care sa ne faca sa ne simtim vii, existenta insasi ar fi pusa la indoiala. fie ca imi place sa recunosc sau nu, orice actiune intreprinsa urmareste o reactie din partea cuiva, fie ca e vorba de cel mai apropiat prieten sau un necunoscut. in lipsa acestei confirmari, probabil as renunta rand pe rand la orice tip de actiuni si in cele din urma la existenta in sine.

odata constient de toate astea, provocarea e sa traiesti si sa lasi sa traiasca. sa spun ca prin asta am fi fericiti probabil e prea mult. insa, cu siguranta, pentru a ne feri de nefericire, trebuie sa invatam sa ii privim pe ceilalti si sa ii acceptam asa cum sunt, ca pe un dat natural si ineluctabil, si sa nu incercam sa ii schimbam dupa asteptarile si preferintele noastre. mai mult, trebuie sa incercam, pe cat posibil, sa ramanem credinciosi noua insene, sa reusim sa ne dam seama ce suntem si unde vrem sa ajungem, si sa nu ne lasam personalitatea alterata pentru a corespunde unui ideal social aparent sau, dimpotriva, pentru a demonstra un punct de vedere contrar.


asta nu presupune renuntarea la politete sau bunavointa, dimpotriva. trebuie sa incercam sa ne dovedim intelegatori, de buna credinta si afabili, pastrandu-ne autenticitatea. sunt oameni care reusesc asta natural, care se simt intre oameni ca pestele in apa, sunt  increzatori si isi cunosc atu-urile, si pentru care live and let live e subinteles. majoritatea insa (myself included) trebuie sa depaseasca nesiguranta sau timiditatea sau, dimpotriva, sa renunte la infatuare si sa invete sa deschida ochii in jur. pentru astfel de oameni live and let live e o provocare.

chagrins d'amour

  la inceputul uneia din orele de franceza din liceu profesoara, pe care o admiram pentru personalitatea predominant pozitiva dar si usor excentrica, a asternut urmatoarele versuri pe tabla:
"plaisir d'amour ne dure qu'un instant, chagrin d'amour, ca dure toute la vie"

reproducerea e din memorie, nu sunt sigura daca intr-adevar asa sunau, insa versurile mi-au ramas in minte inscriptionate cu toata forta impresiei produse asupra imaginatiei adolescentine de la acea vreme. nu am avut curiozitatea, mai tarziu, sa caut sursa banuind ca trebuie sa apartina vreunui poem sau cantec dulceag care ar fi diminuat pana la ridicol amintirea acelei impresii. 

 

pe atunci cuvintele prindeau forma, prevedeam infinite  placeri si chinuri viitoare, si abia asteptam sa trec din adolescenta in maturitate (din motive care acum imi scapa eram convinsa ca trecerea se va face brusc si fara loc de tagada odata cu terminarea liceului) ca sa gust cu toata voluptatea intreaga gama de placeri si, mai ales, de dureri ale dragostei. mi se parea mie ca orice chin e justificat de o pasiune adevarata, si ca lumea e plina de fosti indragostiti care savureaza o suferinta demna, hranindu-se din amintirea mereu vie a clipelor romantice din tinerete.

mai tarziu, dupa o serie de relatii esuate, mai lungi sau mai scurte, mai pasionale sau mai linistite, am descoperit ca aceste chagrins d'amour nu sunt chiar atat de dezirabile sau romantice. si, cu atat mai putin pentru tot restul vietii...iertata-mi fie superficialitatea si lipsa de idealism, dar nu stiu cine ar putea supravietui in compania fantomelor tuturor iubirilor moarte. e adevarat ca se poate intampla, printr-un mare noroc (sau nenoroc, daca vreti) sa intalnesti acea dragoste, Dragostea, marea pasiune, care sa lase urme de nesters si ale carei chagrins sa fie greu, poate chiar imposibil, de vindecat.

o astfel de dragoste de fiecare data lasa urme pentru ca, inevitabil, este sortita pieirii. nu vorbesc de iubirea asezata si calduta, pe care o simtim in grade diferite pentru frati, prieteni sau partener de viata, care, desi incontestabila, nu are acea forta acaparatoare, capabila sa ne ridice deasupra, sa ne duca pe campiile adevarului, sa ne smulga din absurdul existential, de sub imperiul vointei si sa ne faca sa tremuram la presimtirea absolutului. doar dragostea adevarata, cea care apare o data, sau, daca suntem extrem de norocosi, de doua ori in viata,  are aceasta capacitate eliberatoare, dandu-ne o intelegere diferita asupra lumii si a noastra insene. 

 

daca religia e accesibila numai celor dispusi sa renunte la cercetare, iar arta e dintru inceput aceptata ca efemera, dragostea ne pare ca singura cale viabila de refugiu in atemporalitate. iubind uitam dezgustul teluric si zbaterea ni se pare nefondata, lumea e departe si straina iar absolutul intr-atat de accesibil incat aproape ca respingem existenta noastra pre-indragostire. dar starea asta de exaltare e prea nefireasca, prea departe de lumesc, de omenesc. inevitabil, dragostea se auto-consuma sau sfarseste prin a-si consuma protagonistii. 

 

cazul fericit e, paradoxal, cel in care circumstantele nu o lasa sa evolueze. atunci amandoi pastreaza nostalgia unei neimpliniri, umbra tacuta al lui "ce-ar fi fost daca"... gasesc acest caz drept fericit pentru ca aici protagonistii nu se invinovatesc reciproc sau pe ei insisi, au trebuit sa renunte la iubire inainte de a-i cuprinde promisiunile, vremurile sau evenimentele au fost mai puternice decat ei, dar ca daca vremurile ar fi fost mai indulgente....

la polul opus, unul din cei doi oboseste sau, pur si simplu, intr-o buna zi, nu mai iubeste. atunci celalalt e sfasiat, perplex, negasindu-si locul in existenta in care a recazut brusc, cu praf, zgomot si contuzii dureroase. intru-nceput nu pricepe si nu poate sa priceapa. ar renunta la orice, nici o umilinta nu i-ar parea prea mare, s-ar incolaci pe presul din fata usii si ar cersi macar o privire. cand isi da seama ca toate astea nu i-s de vreun folos, renunta si rataceste aiurea, incercand sa regaseasca maruntele motivatii zilnice care il ajutasera sa supravietuiasca atata timp si care dintr-o data nu mai sunt de ajuns. exerseaza zilnic voiosia, imbratiseaza visul, pana ajunge sa se convinga de noua stare de echilibru si ocoleste cu grija cenusa vechii iubiri.

daca circumstantele sunt favorabile iar cei doi se iubesc in proportii egale, dragostea se dilueaza de la sine, usor si insesizabil, trecand la starea de iubire calduta, casnica si rutiniera, cu ani egali si concedii la mare, copii de crescut si rate de platit. nostalgiile de noiembrie, acele chagrins d'amour, sunt uitate, copiii cresc, primavara-vara-toamna-iarna-primavara, integrare fara cracnire in mecanismul universal si multumirea unei vieti indestulatoare.

sa nu uit sa va povestesc de profesoara de franceza....