Filonous povestea recent pe
blog despre o intalnire cu un om care i-a infrumusetat ziua. Eu, de ceva vreme, ma tot gandesc ca ar trebui sa va povestesc cate ceva despre acei oameni care mi-au infrumusetat viata. Oameni care mi-au influentat existenta hotarator si ireversibil si fara de care eu, cea de azi, n-as fi fost posibila.
de ceva timp dau tarcoale subiectului, cu sovaila, pentru ca e greu sa vin cu o lista exhaustiva si pentru ca blogul asta nu mi-ar fi de ajuns ca sa ii indreptatesc pe toti cu atentia cuvenita. drept pentru care, am sa incerc o serie de postari in care sa va povestesc, pe rand, de cei care mi-au lasat urmele cele mai adanci in memorie si in inima. o sa va povestesc despre persoane apropiate, din familie sau prieteni care mi-au fost alaturi ani de zile, dar si de persoane pe care le-am intalnit doar de cateva ori dar care, prin felul lor de a fi, real sau infrumusetat de imaginatie, prin vorbele pe care le-au spus in momentele cand urechile mele erau dornice sa auda sau prin faptele pe care le-au facut atunci cand ochii mei cautau exemple, au exercitat o influenta hotaratoare asupra modului meu de a gandi si m-au ajutat sa apreciez masura lucrurilor.
o sa va povestesc despre Mica, cea mai generoasa si optimista persoana pe care o cunosc, capabila de o daruire care merge pana la uitare de sine, care ma umple de uimire de fiecare data cand stau de vorba cu ea; despre profa de romana din generala si despre profa de franceza din liceu, care mi-au incurajat lecturile eclectice si sensibilitatea avantata de adolescenta rupta de realitate; despre mos Jenica si despre doamna Marcela, personalitati pitoresti care mi-au marcat copilaria. dar cea cu care vreau sa incep este bunica Lucretia.
nu e prima data cand pomenesc de ea pe aici, si nu degeaba. bunica Lucretia este unul din oamenii care, cu simplitate si naturalete, iti demonstreaza ca, in fond, nu stii mare lucru, ca adevarata intelepciune este bunul simt al omului care a ramas aproape de natura si de elementar, ca nimic nu e nou si nimic nu o sa se schimbe vreodata.
in primele mele amintiri, bunica Lucretia era deja batrana si micuta, imputinata de varsta si de munca, cu fruntea brazdata de riduri inegale care ii dadeau o infatisare mereu mirata si cu acelasi batic roscat care ii acoperea partial parul carunt. din povestirile ei si din pozele alb-nebru, incadrate in rame late de lemn sculptat, care impodobeau peretii din salon, se putea deduce ca in alte timpuri bunica a fost o femeie subtire si dreapta, cu parul negru, bogat si ondulat si cu zambet larg. noua insa, celor trei fete care venisem pe capul ei ca "sa ne poarte in scoala", cu greu ne venea sa credem ca aceeasi persoana din poze si din povestiri era bunica Lucretia de toate zilele.
despre Lucretia cea din tinerete am aflat din amintirile versificate pe care ni le citea in serile de iarna. Bunica isi transpusese intreaga copilarie si tinerete in catrene in ritm trohaic, cu care umpluse paginile unui caiet din care ne citea fragmente din cand in cand. versurile astea aveau un farmec si o naturalete care ne acaparau si reuseau sa ne determine pe noi, cele trei zgatii, sa ne astamparam vreme de cateva ceasuri si sa ascultam cu gurile cascate peripetiile din tinerete ale bunicii. si acum, cand mergem in vizita la bunica, versurile citite de ea ma fascineaza in aceeasi masura.
fiica a unui fost diacon, crescuse cu un mare respect pentru invatatura, avea unele inclinatii artistice si o fire vesela, mare amatoare de cantece si voie buna. cum insa trebuise sa se marite ca sa nu ramana fata batrana (vorba ei, de fapt avea doar 24 de ani), l-a ales in cele din urma pe bunicul, pe care nu-l cunostea, fiind din alt sat.Auzise insa ca ar fi stiut sa cante la vioara, isi imaginase ca trebuie sa fie un om bun si vesel si ca tot restul vietii el ar fi cantat si ea ar fi jucat.
doar ultima parte a fost adevarata, insa bunicul nu la vioara a cantat. Gica Pata (bunicul adica) s-a dovedit un om aspru si extrem de zgarcit, care nu suferea dansul si muzica si caruia iesirile in societate ii provocau crize violente de gelozie. in cele din urma bunica a ajuns sa dezvolte o frica respectuoasa fata de el si a renuntat pe rand la muzica, versuri si la orice alte activitati care nu tineau de ingrijirea gospodariei. mult timp si noi am simtit acelasi respect amestecat cu frica fata de bunicul, care ne-a impiedicat sa ne apropiem de el in copilarie. mai tarziu mi-am dat seama ca nu era un om rau, dimpotriva, era oricand gata sa ajute pe oricine din sat care venea la el cu diverse cereri de imprumut (si veneau mai ceva ca la banca). insa daca era vorba de el insusi sau de cei din familie, dovedea un spirit spartan care, daca nu ne-ar fi exasperat, ne-ar fi umplut de admiratie.
bunica Lucretia a fost cea care ne-a educat de mici si care ne-a invatat valoarea lucrului bine facut. extrem de activa, era mereu in miscare si nu suferea lenea si trandavia, sentimente pe care se straduia sa ni le impuna si noua. considera o risipa de timp statul degeaba sau cititul "romanelor", prin asta intelegand lecturile usoare si nefolositoare spiritului, astfel ca ne invrednicea cu tot felul de sarcini fie in curte, la plivit, stivuit lemne sau adunat fanul, daca era frumos afara, fie ne dadea "lucru de mana, dupa puteri", daca vremea ne impunea sa stam in casa. as minti daca as spune ca noi impartaseam acelasi simt al datoriei. dimpotriva, ne foloseam de orice ocazie ca sa tragem chiulul si sa fugim la joaca si inventam toate tertipurile ca sa pacalim vigilenta bunicii si sa pierdem timpul cu carti de povesti sau de aventuri.
spre seara, cand descoperea disparitia noastra din campul muncii, bunica il lua pe sf. Nicolae de langa soba (sfantul cu pricina era o nuia de alun, lunga, flexibila si infricosatoare), trantea un "'tu-i blidul si lingura!" si pornea in cautarea nepoatelor care erau pe undeva la joaca, cu liota de copii din vecini. de obicei o vedeam de la distanta, de peste parau, si pana ca ea sa treaca podul noi treceam de-a dreptul peste pietre, iar cand se intorcea bunica acasa noi eram toate in jurul aceleiasi masute, ne munceam mintile de zor la temele pentru a doua zi si eram intangibile gratie aurelor de ingerasi care ne rasarisera ca prin minune. se mai intampla insa sa nu fim destul de atente, si atunci bunica ne aducea ca pe mielusei acasa, aliniate in sir indian si in ordinea inaltimii. ea, din urma, ne indica drumul cu sfantul Nicolae, caruia ii purtam un respect nestramutat desi rareori am ajuns sa ii cunoastem atingerea.
nu am auzit-o vreodata sa se planga si acceptase cu stoicism traiul pe care il ducea, ca pe un dat natural si fara urma de fatalism. avea insa un respect imens pentru cultura si cunoastere si era in stare sa ne ierte orice nazdravanii daca obtineam rezultate bune la scoala. cred ca datorita ei am ajuns sa admir oamenii preocupati de propria imbogatire spirituala atat de mult incat pot sa trec cu vederea orice unui om atata timp cat respectivul da cea mai mica dovada de gandire originala.
as mai avea multe de povestit dar textul asta deja depaseste limitele rabdarii cititorilor de bloguri. pana oi reveni sa va mai spun despre altii, e musai sa ajung pe la Neagra, sa fac o vizita bunicilor.
