Povestea, relatata la persoana I, este marturia exprimata cursiv, oral, pe un ton aproape detasat, urmarind fara abateri firul cronologic, a unei tinere femei nigeriene, si face o introducere frusta in lumea atat de diferita a comunitatilor africane poligame.
Choga Regina are 25 de ani in momentul relatarii, fiul ei are aproape 6 ani, ambii au fost diagnosticati seropozitiv si lupta zilnic, cu ajutorul remediilor naturiste locale, impotriva virusului (de altfel fara sanse reale, autoarea decedand ca urmare a maladiei in 2003, la scurt timp dupa publicarea primei editii a cartii).
Mama Chogai, de origine germana, ajunge in Nigeria la varsta de 40 de ani si alege sa lase in urma familia (sotul si fiica adolescenta) pentru a deveni a 33-a sotie a unui fermier bogat din Lagos, cucerita de personalitatea acestuia si de ambitiile de conducere si educare spirituala a comunitatii locale.
Copilaria Chogai Regina se desfasoara in universul inchis de zidurile haremului si, potrivit declaratiilor autoarei, a fost una fericita si lipsita de griji, zidurile avand rol de protectie si delimitand cu claritate o comunitate numeroasa si armonioasa, traind dupa reguli si principii neschimbate de secole si neavand nici cea mai vaga dorinta de schimbare a acestui trai cotidian - singurul posibil si conceptibil.
Pana la adolescenta fetele locuiau impreuna cu mamele naturale si erau crescute de intreaga comunitate de "mame", urmand ca, odata cu prima menstruatie, sa fie mutate in asa numitul "poulailler", unde tinerele erau educate pentru a-si duce la indeplinire rolul de sotie si mama.
Existenta tinerei cunoaste o intorsatura dramatica la varsta de 16 ani cand, tatal ei, slabit de boala, ii impune casatoria cu un barbat violent si infidel, care o supune unei constante presiuni psihice si unei serii de violuri, in urma carora ramane insarcinata. Intr-un final, reuseste sa evadeze si sa isi aduca fiul pe lume in conditii relativ civilizate, afland totodata de existenta maladiei. Ulterior, isi dedica toate eforturile pentru combaterea acesteia, insa este nevoita sa asiste rand pe rand la moartea mamei si a unor persoane apropiate din harem.
Dincolo de tragismul situatiei particulare, am fost miscata de suferinta femeilor care traiesc in acest tip de comunitati. Pentru aceste femei orice posibilitate de alegere sau exprimare este eliminata inca de la nastere. Toata viata li se desfasoara in umbra si la discretia barbatilor, singurul rol acceptat fiind cel de procreere. Nu le este recunoscuta nici un fel de inzestrare intelectuala sau spirituala iar partea emotionala este scoasa din ecuatie de la bun inceput. Educatia sexuala este inexistenta, subiectul fiind considerat tabu, iar, ca urmare, riscul de contactare a bolilor cu transmitere sexuala este cu desavarsire ignorat.
Ceea ce este cumplit este ca intr-o situatie similara se gasesc milioane de femei din tari mai putin civilizate, chiar daca civilizatiile nu incurajeaza neaparat poligamia. Pana acum constientizasem la nivel teoretic problema femeilor din astfel de culturi, insa nu am surprins niciodata cu adevarat tragicul din spatele existentei atator milioane de vieti.
Lucrand de ceva timp cu tarile arabe, am avut ocazia de multe ori sa intru in contact cu oameni din medii si culturi diverse, si am observat diferentele de abordare a relatiilor inter-umane si cele privind criteriile de realizare a scarilor valorice. Am fost frapata de aceste diferente cu atat mai mult cu cat ma aflam in ipostaza femeii care trebuia sa poarte negocieri directe cu barbati din lumea araba.
Cred ca cea mai vie impresie mi-a ramas in urma unei deplasari in Arabia Saudita. Inca de la sosirea la Jeddah am fost avertizati asupra precautiilor necesare pentru a evita altercatiile cu politia religioasa locala - abaya obligatorie, fara machiaj sau expunere indecenta a vreunei portiuni de piele, deplasari in afara imobilelor doar in grup sau insotit de un barbat ruda apropiata (frate sau sot, ambii indisponibili in cazul unei deplasari de afaceri). Orice incalcare a normelor era insotita de riscul arestarii si aplicarii de pedepse corporale (biciure) de catre politia religioasa. Inutil sa mai mentionez ca nici prin cap nu mi-a trecut sa testez sistemul.
Imi amintesc ca in momentul in care am pus piciorul pe aeroportul din Otopeni, la intoarcere, am fost recunoscatoare ca am avut norocul sa ma nasc in Romania, si niciodata nu mi s-a parut tara asta atat de frumoasa si civilizata ca atunci, in pofida nivelului considerabil mai redus de dezvoltare economica. Cel putin aici, desi dezavantajati ca punct de pornire comparativ cu statele occidentale, se poate vorbi de o egalitate a sanselor intre sexe.
Recunosc ca niciodata nu am dovedit porniri feministe. Ba dimpotriva, am considerat oarecum zgomotoase si exagerate manifestarile feministelor occidentale, care nu scapau nici o ocazie de infierare a tagmei masculine si isi dadeau foc sutienelor, iar Simone de Beauvoir mi-a parut de multe ori prea inversunata. Insa trebuie sa admit ca aceste manifestari isi dovedesc necesitatea daca pot ameliora, macar in mica masura, situatia femeilor precum Choga Regina.
In rest, nu am nimic impotriva diversitatii religioase si culturale, pot sa inteleg inclusiv poligamia, atata timp cat fiecare din membrii societatii poate actiona in functie de liberul arbitru.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu