IAR...

sunt teribil de obosita, plus ca ma lupt cu o raceala care pare sa castige (momentan, dar imi voi conduce mestesugit sistemul imunitar pe front, si pana la urma eu voi fi cea care va castiga razboiul). Iar.... am avut o perioada nebuna si agitata, in care am incercat tot posibilul sa multumesc pe cei din jur - "sa fie gata raportul pana vineri, planificarea pe luna asta si pe anul 2008!", "ce faci, esti acasa? hai ca venim pe la tine... ", "doar o viata ai... n-ai s-o dormi! iesim in oras!", "petreci prea putin timp langa mine...", "cred ca pana la sfarsitul lunii imi vei prezenta o forma bruta a referatului"- Eu: "da, sigur.. pana vineri? nici o problema.. da, va astept, chiar imi era dor sa va mai vad... iesim, cum nu?.. sigur Domnule Profesor, luna asta e gata.." Iar... ma intreb: Pentru ce toate astea? pentru ce trebuie sa ma supun unor constrangeri sociale, cautate sau impuse? oricum cei din jur nu vor fi niciodata multumiti iar eu cu atat mai putin... stiu, stiu: trebuie sa muncesc ca sa nu mor de foame, trebuie sa am prieteni ca sa nu mor de singuratate, trebuie sa invat ca sa nu imi moara spiritul.... le stiu pe toate.... si atunci IAR ma intreb: de mi se par toate atat de fara rost? si IAR.. revin.... ce rost as avea fara toate astea? daca as avea libertate absoluta, nici o constrangere de nici o natura? maine m-as urca in masina si as pleca aiurea pentru vreo sase luni... si urmatoarele sase luni as sta in casa cu o carte in mana... si urmatoarele sase.... as incerca sa gasesc raspuns la toate intrebarile aparute excesiv in tot timpul de odihna al mintii. Dupa toate astea probabil ca as gasi chiar mai putin rost in toate.... si mi-as gasi ceva de lucru, si ceva de invatat, si niste prieteni pe care sa-i sun. so here I am again... in acelasi loc, cautand mereu noi contrangeri si noi preocupari ale mintii.... si tanjind mereu dupa mai multa libertate, si urand fiecare dimineata cu pasiune, si iubind fiecare vineri si fiecare noapte de betie ca pe ultima noapte din viata.

Iubitul meu este al meu şi eu sunt a lui. El printre crini îşi paşte mieii.

Iute să-i deschid m-am ridicat, din mână mir mi-a picurat, mir din degete mi-a curs pe închizătoarea uşii.

Celui drag eu i-am deschis, dar iubitul meu plecase; sufletu-mi încremenise, când cel drag mie-mi vorbise; iată eu l-am căutat, dar de-aflat nu l-am aflat; pe nume l-am tot strigat, dar răspuns nu mi s-a dat.

Întâlnitu-m-au străjerii, cei ce târgul străjuiesc, m-au izbit şi m-au rănit şi vălul mi l-au luat, cei ce zidul îl păzesc.

Fete din Ierusalim, vă jur: De-ntâlniţi pe dragul meu, ce să-i spuneţi oare lui? Că-s bolnavă de iubire.

(Cantarea cantarilor)

Pentru inceput...

Asta fiind primul post, probabil ca ar trebui sa incep, asa cum am mai vazut ca se practica, cu unele explicatii: cum ca de ce acest blog, si ce-am de gand sa scriu in el (ca si cum as sti, sau, chiar dac-as sti, ca si cum as respecta vre-un plan), si cam pe ce loc pe scara optimism-pesimism/umor-tragism se vor situa viitoarele posturi. N-am sa dau nici una din aceste inutile explicatii, si nici macar n-am sa ma chinui sa le gasesc. Am sa ma bucur doar de placerea de a pune pe hartie (pe monitor, mai precis) niste ganduri aleatorii, intr-o convenabila stare de anonimat si fara sa ma adresez unor ochi anume. Poate, cine stie, am sa reusesc sa ma opresc cate o secunda - doua din alunecarea continua in marea de zadarnicie, in care ma scufund de mai bine de 23000 de ani, de la prima sclipire de constiinta.
Recunosc, inca nu ma pot resemna.. ma agat de tot ce pot, imi arunc cu disperare gandurile si inima in stanga si-n dreapta, dar mai ales in sus, deasupra algelor. Si caut febril noi oprelisti in vertiginoasa cursa spre adancuri: cate iubire noua (sufar de handicapul de a nu putea reinvia iubirile moarte, mereu ma gasesc in cautarea uneia noi), cate raza de soare cu miros de cafea proaspata, cate un cuvant anume intr-o fraza anume dintr-o carte anume, asfintitul tipand al lui Munch si cel cuminte din spatele casei parintesti, visarea stanesciana si voluptatea baudeleriana, child in time violet sau battle of evermore, soseaua nesfarsita cu soarele in spate si vantul in fata, gustul amar de mare sarata si ochii durerosi de varf de Ceahlau. fiecare oprire arunca lumini noi asupra drumului descendent ramas de parcurs, poate chiar, printr-un capriciu face o bucla spre ape mai limpezi, cu urme de alge, numai pentru a ma arunca si mai adanc.
Si cu toate astea, in dependenta jalnica si ireversibila de viata, fac tot posibilul omenesc pentru a cauta sau inventa noi opriri, inevitabile, ca in orice dependenta, din ce in ce mai costisitoare si mai fade, mai nemultumitoare si, prin urmare, mai necesare.