Pentru inceput...

Asta fiind primul post, probabil ca ar trebui sa incep, asa cum am mai vazut ca se practica, cu unele explicatii: cum ca de ce acest blog, si ce-am de gand sa scriu in el (ca si cum as sti, sau, chiar dac-as sti, ca si cum as respecta vre-un plan), si cam pe ce loc pe scara optimism-pesimism/umor-tragism se vor situa viitoarele posturi. N-am sa dau nici una din aceste inutile explicatii, si nici macar n-am sa ma chinui sa le gasesc. Am sa ma bucur doar de placerea de a pune pe hartie (pe monitor, mai precis) niste ganduri aleatorii, intr-o convenabila stare de anonimat si fara sa ma adresez unor ochi anume. Poate, cine stie, am sa reusesc sa ma opresc cate o secunda - doua din alunecarea continua in marea de zadarnicie, in care ma scufund de mai bine de 23000 de ani, de la prima sclipire de constiinta.
Recunosc, inca nu ma pot resemna.. ma agat de tot ce pot, imi arunc cu disperare gandurile si inima in stanga si-n dreapta, dar mai ales in sus, deasupra algelor. Si caut febril noi oprelisti in vertiginoasa cursa spre adancuri: cate iubire noua (sufar de handicapul de a nu putea reinvia iubirile moarte, mereu ma gasesc in cautarea uneia noi), cate raza de soare cu miros de cafea proaspata, cate un cuvant anume intr-o fraza anume dintr-o carte anume, asfintitul tipand al lui Munch si cel cuminte din spatele casei parintesti, visarea stanesciana si voluptatea baudeleriana, child in time violet sau battle of evermore, soseaua nesfarsita cu soarele in spate si vantul in fata, gustul amar de mare sarata si ochii durerosi de varf de Ceahlau. fiecare oprire arunca lumini noi asupra drumului descendent ramas de parcurs, poate chiar, printr-un capriciu face o bucla spre ape mai limpezi, cu urme de alge, numai pentru a ma arunca si mai adanc.
Si cu toate astea, in dependenta jalnica si ireversibila de viata, fac tot posibilul omenesc pentru a cauta sau inventa noi opriri, inevitabile, ca in orice dependenta, din ce in ce mai costisitoare si mai fade, mai nemultumitoare si, prin urmare, mai necesare.