miercuri, 3 septembrie 2008

love actually

azi vreau sa vorbesc despre iubire. vesnicul subiect, sursa tuturor placerilor si a tuturor chinurilor. ce se mai poate spune despre iubire ce nu s-a spus si rastalmacit deja de mii de ori. de ce ni se pare ca totusi, in cazul nostru, trebuie sa fie ceva aparte, ceva ce nimeni n-a simtit niciodata, desi stim ca e vechi de cand veacul si omenirea de cand e ea a tot incercat sa-i prinda sensul? poetii au cantat-o, pustnicii au renegat-o, amantii au ascuns-o, nebunii au strigat-o, si pentru toti a ramas de neinteles.

eu, precum cei din urma, cand iubesc vreau sa ies sa-mi strig iubirea pe strazi. sa uit de tot si de toate, sa impartasesc la toti cei din jurul meu din preaplinul inimii. dar ma uit in jur... lumea nu vrea sa auda de dragostea mea... mai rau, lumea o condamna....

de ce trebuie sa se supuna dragostea unor constrangeri sociale? cum poate cineva sa considere iubirea ceva nepotrivit, reprobabil? numai cine n-a iubit niciodata ar putea sa spuna ca dragostea este un lucru negativ, si atunci nu din convingere cat din frustrare.... cu toate acestea majoritatea oamenilor au simtit macar o data fiorii dragostei, si aceasta majoritate are ipocrizia sa judece sentimentele pe criterii sociale, religioase sau pretins morale.

de fapt oamenii judeca pe ceilalti ca sa-si distraga atentia de la ei insisi. putina lume are taria si sinceritatea de a privi adanc in sine insusi, pentru a-si infrunta demonii. e mai usor sa tragi oblonul peste obscuritatile proprii si sa arunci cu piatra in cel de langa... pe moment se simt bine, superiori, in special daca piatra lasa urme..

eu refuz cu incapatanare sa intru in marea majoritate principiala si riguroasa si incapabila de orice traire pasionala. eu imi privesc demonii in fata, ii iubesc in masura in care ma definesc si nu as putea trai fara ei. iubesc senzatia de cautare continua, ma arunc cu toata puterea intr-o pasiune noua, care imi prinde trupul si sufletul si ma poarta in vartejuri necontrolate. il iubesc cu frenezie pe barbatul care imi provoaca aceste trairi si care astfel ma ajuta sa ajung la mine.

si nu ma intreb ce o sa aduca ziua de maine. si nici ce cred cei din jur despre asta. si nu imi e frica de suferinta pe care as simti-o maine daca subiectul marii mele pasiuni s-ar dovedi o crunta dezamagire. atat timp cat pentru o scurta perioada din viata mea am ajuns sa simt viata la intensitate maxima, sunt recunoscatoare si savurez fiecare clipa.

3 comentarii:

dorian.gray spunea...

hello

e foarte intresant ce ai scris despre iubire. dar, asa cum spune sartre, un scriitor pe care-l apreciezi (mie nu imi place pentru simplul motiv ca a fost un socialist care e impotriva convingerilor mele), libertatea e cea mai grea povara a fiintei umane. Ai libertatea sa-ti strigi iubirea si sa te bucuri de ea. E doar decizia ta ca nu o faci. Dar ai putea sa faci lucrul asta. Esti libera s-o faci.

Problema e ca te temi de judecata celor din jurul tau. Si aici intrevine Maslow, cu teoria ca doar prietenii (a se intelege mediul) sunt cei care ma fac nefericit(a). Nu poti sa scapi de problema asta. Daca toti din jurul tau au BMW si tu ai un Logan esti frustrat(a). Daca in schimb prietenii tai ar avea toti doar biciclete te-ai simti foarte bine. E la fel in orice alta situatie. Daca vezi in jurul tau ca altii isi pot striga iubirea pe strazi si tu nu poti atunci simti tristete sau disperare. Dar, pana la urma, suferinta e cel mai profund sentiment pe care, din pacate, toti ajungem sa-l experimentam.

Take care!

Medeea-Sela spunea...

buna,

iti dau doar partial dreptate. adica doar atunci cand spui ca dispun de libertatea absoluta existentialista si ca daca as vrea, as putea sa ies sa imi strig iubirea pe strazi. intr-adevar dispun de aceasta libertate, dar trebuie sa tin cont de situatia mea de fiinta sociala (Mitsein cum ii spunea Heidegger), si de cea de fiinta rationala, deci responsabila de consecintele actelor mele libere.

daca iubirea mea e de natura sa raneasca pe cei din jur, atunci aleg sa nu o strig cu voce tare, ci sa ma bucur de ea doar launtric. dar intelegerea si acceptarea acestei situatii nu o face mai usor suportabila.

in ceea ce priveste teoria lui Maslow te contrazic. fericirea sau nefericirea mea depind foarte putin de starea de fericire a prietenilor. intr-adevar (si fac din nou apel la fenomenologia lui Heidegger), ca Mitsein avem tendinta constanta de a ne compara cu cei din jur, si de a gasi mijloace de apropiere dar mai ales de distantare. vrem sa ne gasim calitati (pentru unii materializate in BMW-uri) care sa ne confirme unicitatea si superioritatea. insa cand e vorba de iubire, cred ca fericirea tine doar de noi. personal, cand iubesc nu imi compar trairile cu ale celor din jur.

cat despre suferinta, cred ca oamenii nu sunt capabili de fericire pe termen lung si cauta suferinta. dar aici e o discutie mai larga, cred ca am sa deschid un post nou pe tema asta si poate daca mai ajungi pe blogul meu avem ocazia sa intram in detalii.

PS: imi place existentialismul lui Sartre pentru optimismul pentru care il reprezinta in ultima instanta si pentru ca ne indeamna la actiune, sa ne luam viata in propriile maini.
nici eu nu sunt de acord cu implicarea lui in socialism (si de fapt si el s-a dezis de socialism cand a vazut forma pe care poate sa o ia). Sartre trebuie judecat in context istoric.

Mihai Roventa spunea...

Servus,

da sint facute de mine personal. si da sint un tip norocos....n-am nici un merit pt. asta. mi-a placut eseul tau, cum scri asa ca m-am decis sa-ti "urmaresc" blogul :)


contoare