whatever works

am vazut ieri filmul din titlu, regizat de Woody Allen, in care main star e Larry David. Absolut genial! caracteristic pentru Woody Allen, cu umorul si sarcasmul sau, si in acelasi timp optimist, tonic si chiar romantic, as putea spune.

Larry David il inlocuieste perfect pe Woody insusi, in rolul mizantropului cinic, plin de frustrari si ipohondru, care simte o placere rautacioasa in a aduce inconvenientele lumii asteia in atentia celor din jur, in cel mai lipsit de subtilitati mod posibil.

ma regasesc perfect in filosofia personajului principal - esti liber sa faci orice ca sa iti gasesti fericirea, atata timp cat nu faci rau altora. viata oricum e scurta si goala, asa ca singura modalitate de a o umple e iubirea. iar in privinta asta nu sunt limite.

trailer:


as lasa postul asta neterminat daca nu m-as declara fan inflacarat al lui Woody Allen (in cazul in care mai e careva care nu si-a dat seama). aproape toate filmele lui mi-au ramas in suflet (zic aproape, pentru ca nu m-a convins Cassandra's dream). Printre favorite sunt Annie Hall, Manhattan, Crimes and Misdemeanors, Husbands and Wives,Match Point, and so on...

Sebastian

speaking of which, daca nu ati vazut Velvet Goldmine e musai sa puneti ochiul sa-l vedeti.

perpetuum mobile

Pasesc.. pun un picior inaintea celuilalt, usor, mai intai varful, cu grija, asez apoi toata talpa, imi gasesc echilibrul, expir...ma uit in jos, in laturi, pe langa sarma subtire.. simt o ameteala usoara si imi ridic privirea. In fata linia se pierde serpuind, o vad cum se ridica si se incovoaie pe alocuri, cum se ingusteaza si presimtirea drumului ma nelinisteste.

Trebuie sa plec, trebuie sa plec... nu intelegi? Raman fara timp si fara mine, si mai am atat de mult de mers. Mi-a fost bine aici. Ma oprisem iar iubirea ta imi tinea de cald, si te-am iubit atat de mult incat nu am simtit alunecarea. Inchisesem cu buna stiinta ferestrele spre lume, ignoram gravitatia si luam in ras maniheistii, in noaptea aceea nu mai exista bine sau rau, rece sau cald, eu sau tu...

trezirea a fost dureroasa, nu ma mai cunosteai iar cuvintele mi se intorceau neputincioase. Si am inteles ca trebuie sa urc inapoi, sa-mi regasesc dualitatea si echilibrul.

Tinta nu importa, doar drumul.. Imi simt gleznele incalzite si in urechi imi suna un ritm cunoscut, devin aponderala si agila, pasii imi devin tot mai usori si mai siguri. Sarma vibreaza sub talpi iar eu alerg, dansez ... pe langa mine se perinda grupuri zgomotoase, pusti teribilisti pe role, trec in viteza, ma inconjoara, dau rotocoale si dispar intr-un vartej nebun. Cupluri calme si absorbite, tinandu-se de mana si impartind un zambet care acum mi-e strain, fara sa ma vada si nestiind ca sunt vazuti. Oameni preocupati, apasati de un cotidian gri si anost, cu privirea in pamant si fruntea incretita, care demult au uitat cum e dansul pe sarma. Si ii vad si pe cei care refuza dansul, vesnic revoltatii sau nostalgicii suicidului, mereu nefericiti dar lipsiti de curaj si cu atat mai scarbiti. Dedesubt e multimea, galagioasa si frivola, cu mana pe telecomanda si ochii orbi, care nici nu banuie paienjenisul de deasupra capetelor.

Las in urma campuri, trec prin paduri reci si cetoase. Din trupul iubirii cazute vad cum cresc fire de iarba, deasa si frematatoare, iar eu imi imbat ochii de verde si pasesc mai departe. Ma uit din ce in ce mai putin inapoi, adancimile nu imi mai provoaca ameteli. Ba chiar, imi face placere sa cochetez cu abisul. Trimit o privire straina inspre suflet, il cercetez si il gasesc imbogatit, imi incalzesc degetele inghetate si zambesc anticipativ. Salut in graba pasiunile latente, le arunc doar o privire complice si o promisiune tacita. Si ma intorc spre idei, pe unele le frunzaresc, asupra altora ma aplec cu statornicie, le iau cu mine si alerg din nou.

Stiu ca am sa ma opresc din nou, ca am sa ma impotmolesc, am sa obosesc sau ca, de dragul unei noi iubiri, am sa pierd ritmul voit. Dar acum drumul ma incanta, privirea sare cu repeziciune de la o borna la alta, ma pierd si ma regasesc la fiecare cotitura. Ma captiveaza promisiunile ascunse dupa cladiri, copaci sau umbre. Dansul e starea mea naturala.

Safta

weekendul trecut am fost la Bucuresti, pe motiv de concert de rockeri satanisti, dupa cum anuntam anterior intr-un post care a starnit reactii triste (trebuie sa zic aici: cei cu idei radicale, care se iau prea in serios sunt liberi sa citeasca orice alte bloguri in afara de asta mic al meu. Blogosfera e, Slava Domnului, mare si eclectica, poate gasi oricine idei cu care sa rezoneze. In rest, ma avant cu placere in discutii si polemici, cu conditia sa nu ne pierdem simtul umorului sau al ridicolului).

Concertul a fost absolut demential, am cantat (a se citi urlat) cat ne-au tinut puterile, am interactionat cu omuleti de toate varstele, suspect de prietenosi si zambitori pentru niste satanisti care se aflau, si ne-am facut déjà planuri pentru finalul lui iunie.

Dar concertul a fost doar unul din punctele tari ale weekendului. In plus ne-am intalnit cu Nico, Danutz si Ilhan, am povestit si ne-am facut de cap, si, cel mai important, am cunoscut-o pe SAFTA. Ca sa intelegeti magnitudinea evenimentului, trebuie sa va povestesc cine e Safta.

Ma suna Nico acum vreo doua saptamani, cu o voce teribil de incantata, sa ma anunte vestea cea mare: o sa aiba o fetitaaaa!!! noroc ca stateam pe scaun! Am facut rapid o rememorare a ultimelor noutati din partea lui Nico, dar n-am gasit nici un indiciu care sa justifice o asemenea veste, asa ca am solicitat informatii suplimentare. Am aflat ca Nico era pe cale sa se procopseasca cu un pui de teckel, care era (citez) cea mai scumpa, si mai frumoasa, si mai draguta, si mai desteapta, si mai.. si mai.. creatura din lume.

Recunosc ca potopul de epitete si hlizeala de la telefon m-au dus cu gandul la glumita de mai jos:

doar ca de data asta era vorba de un catel.

Dupa ce s-a potolit un pic, Nico ne-a acordat, mie si lui Dani, marea onoare de a fi nasele “fetitei”. Noi, coplesite de responsabilitatea noii pozitii, am purces la un brainstorming care s-a finalizat intr-o seara la un pahar de afinata, cu urarea traditionala “Sa traiasca Safta!”. (urarea e pour les connaisseurs, mai précis pentru cei care il cunosc pe Gica Patza. Pentru cei care nu-l cunosc, am sa revin alta data cu detalii).

Urarea s-a dovedit revelatoare, dar ne-am lovit de opozitia “mamicii” indignate. Cum ca ce fel de nume e asta (numele ideal, argumenteaza nasele), cum ca ne batem joc de scumpetea de catel (n-am indrazni niciodata, se jura nasele), cum ca or sa rada oamenii de ea in parc (numai sa ne spui care, se infurie nasele). Intr-un final, dupa un weekend de parlamentari, nasele au avut castig de cauza.

Eii, si in weekend am avut ocazia sa ne cunoastem personal fina. Si am experimentat tot personal fenomenul pierderii oricaror urme de ratiune si judecata sanatoasa. Pai Safta n-avea nici o legatura cu ce-mi imaginasem eu. In primul rand eu ma gandeam la un caine si am gasit o aratare mica, lunguiata si agitata care ne-a cucerit pe loc. Plus ca, fara urma de indoiala, nu se gaseste caine care sa isi rastoarne apa, sa roada papucii, sa iti roada degetele si a iti linga nasul, sa nimereasca din prima baia sau sa alerge prin iarba cum o face SAFTA! Clar cea mai scumpa, desteapta si cea mai frumoasa fetita din lume (ptiu, ptiu!).

Si faptul e dovedit de reactia omuletilor (probabil si ei posesori de caini) din parc. Asa se pierdeau cu firea ca mie si lui Dani ne-a venit ideea sa ne scoatem papagalii prin parc, poate ne extindem posibilitatile de socializare. Clar, daca un caine ne aduce in starea asta, nu mai raspundem de noi pentru cand o avea vreuna din noi un tzanc.

de cand o asteptam..

pe Alexandrina :) vine vineri la Iasi. clar tre sa ma duc.

AC/DC

See you there :)

cuvintele

trec pe langa cuvinte, uneori, cu o lejeritate nepasatoare, le arunc cu neglijenta in conversatii sociale frivole, ma joc cu asocieri neasteptate si las frazele sa alunece usuratice ca duminicile de vara. ma amuza jocul si sar de la o idee la alta, tratez cuvintele cu familiaritatea si lipsa de protocol pe care ti le permit prietenii vechi.

in astfel de situatii ele nu isi pastreaza decat un minim de semnificatii, cat pentru a-si indeplini onorabil rolul de mijlocitori. cu cat dialogul e mai absurd cu atat placerea conversatiei creste, cuvintele tropaie si zumzaie si incerc o placere anticipativa in fata inlantuirii de idei, ca atunci cand deschid un cadou. fug cu buna stiinta de subiectele serioase si aleg termenii cei mai echivoci, sau, pur si simplu, cei mai antagonici.

si apoi dau de cate un cuvant sau o expresie care ma opreste locului, trezind imagini, stari sau ganduri aparte. ma minunez ca un copil de posibilitatile infinite ale limbii romane, de profunzimea, esteticul sau dramatismul unor expresii aruncate in joaca.

Dani spune: "esti praf", si eu imi imaginez cum interlocutorul se descompune in mii de particule uscate, care incep sa se desprinda una cate una, sa se lase purtate de curentii de aer, si sa se aseze peste tot in casa, pe mobila, pe jos, pe ceilalti. unul incepe sa stranute, si atunci inteleg cum cineva poate avea alergie la o persoana. mi se pare ca gandurile persoanei respective sunt la fel de usoare si volatile, mii de cuvinte micute care zboara dezordonat si din care unele par pretioase intr-o raza de soare. si ma gandesc ca, daca vreau, pot sa pastrez un pic din persoanele care trec pe la mine la radacina unei flori sau sa caut urme de idei in sacul de la aspirator.

sau, cand eram copii, bunica obisnuia sa tranteasca un "blidul si lingura!" care exprima starea ei de maxima enervare. si eu vedeam sute de castroane de tabla cu smaltul sarit si cu linguri grele, ruginite, care bateau amenintator la unison, intr-un ritm direct proportional cu supararea bunicii si cu dimensiunile faptei comise de noi.

imi plac cuvintele muzicale, cu rezonanta aparte. imi plac, spre exemplu, "reverberatie" sau "rostopasca" sau "farmazoana", si incerc sa le introduc in conversatie doar pentru a le auzi cum se rostogolesc prin aer, spre mirarea celor care preiau discutia literalmente.

uneori retin vorbe cu talc, descoperite intamplator in valtoarea discutiei, ghicind adevaruri adanci in spatele frazelor aruncate cu usurinta, si revin mai tarziu asupra lor pentr a le cerceta sensul amanuntit, in tihna. semnificatiile descoperite ma umplu de multumire, ca o investitie care si-a dovedit oportunitatea.

de multe ori ma mira reactiile provocate de niste simple cuvinte, si atunci le inteleg puterea si intrevad enormitatile pe care sunt in stare sa le provoace. dar, pentru mine, cuvintele raman de cele mai multe ori prieteni de joaca, sagalnici, iluzorii si nestatornici.

sunday morning

Vous allez voir ce que vous allez voir

Une fille nue nage dans la mer
Un homme barbu marche sur l'eau
Où est la merveille des merveilles
Le miracle annoncé plus haut ?

pentru ca de atatea ori alergam dupa idei de tot soiul si trecem cu vederea frumosul aflat la distanta de o mana intinsa.

ps: Monsieur Prevert e responsabil cu versurile.