timpul de septembrie

va invit la lectura:
www.timpul.ro/ro-numar-pdf-septembrie-2012-116.html.
si daca aveti curiozitatea sa sapati in arhiva virtuala, o sa il gasiti si pe cel din august.

timpul - iunie - iulie

Zilele astea inspiratia mi-e mai seaca decat o fantana din Baragan, ceea ce ma impiedica intr-o oarecare masura sa tropai sonor pe blog. prin urmare, pana la vremuri mai prolifice, va invit  sa cititi numarul din iunie- iulie al revistei Timpul. o sa aveti ocazia sa cititi articole ale unor oameni care chiar stiu sa scrie (recomand articolul lui Valeriu despre principiul simplitatii, o avanpremiera la Cauda Pavonis) plus un articolas scris de mine despre un eseu de Llosa.

oameni fara de care... Mica

cand m-am gandit sa va povestesc despre oamenii care, prin intersectarea drumurilor, m-au adus unde sunt, am injghebat o lista cu cei pe care ii aveam in minte, lista care suferea de la bun inceput de saracia si limitarile inspiratiei, insa nici nu isi propunea altceva decat sa aduca, dintr-o suflare, primele nume care imi apareau sub degete. am gandit eu atunci ca aceste prime nume, fara sa fie trecute prin filtrul unei selectii oarecare si fara sa provina din sondare prea adanca a memoriei, sunt si primele despre care trebuie sa vorbesc.

probabil impulsul asta nerafinat este motivul pentru care lista mea dintru inceput contine aproape exclusiv numele unor persoane care mi-au marcat copilaria, nefacand dreptate unor oameni dragi pe care i-am intalnit mult incoace, oameni a caror imagine este vaduvita de aura mitica a celor dintai, in schimb are acea soliditate si concretete a aprecierii construite pe indelete. nu am spus nici un cuvant despre cei care m-au influentat in profesie si nici despre cei care m-au invatat despre dragoste, cu extazuri si caderi, daruiri si temeri (si despre care, drept sa va spun, nici n-am de gand sa vorbesc prea curand).

azi insa vreau sa vorbesc despre o persoana care s-ar inscrie pe ambele liste, despre care mi-am construit o imagine fabuloasa in copilarie care n-a avut cu nimic de suferit in urma aprecierii mature de mai tarziu: Mica.

de cand ma stiu Mica si Ticu au fost Mica si Ticu; nu doar pentru noi, cei patru plozi din varful Obciorii, ci si pentru liotele de prieteni, veri, vecini, colegi, prieteni de-ai prietenilor, parinti de-ai prietenilor si cunostinte intamplatoare pe care i-am carat dupa noi, de-a lungul timpului, pana in varful uitat de lume unde avusesem marele noroc sa aparem. Mica si Ticu primeau, si primesc in continuare, cu acelasi zambet si familiaritate, multimea de fete, cunoscute sau nemaivazute, pe care le aduceam pe nepusa masa, cu tot cu persoanele atasate, sa se minuneze si sa se bucure de frumusetea muntelui si nemaipomenitul locului. nu-i de mirare ca nimanui nu i-a trecut prin cap vreodata ca Mica si Ticu ar putea fi doamna si domnul Nica. cred ca nici lor insile nu le-ar putea veni asa o idee.

Mica este o omul pe care numai locul acela nemaintalnit putea sa il nasca. numai acolo poti intalni atata nevinovatie, bunatate si optimism  in buna companie cu darzenia si o taria de caracter specifica oamenilor de munte. pe oricine altcineva traiul din varful muntelui, greutatile de toate felurile, nu doar fizice, si zilele de singuratate (in cea mai mare parte a timpului noi eram plecati pe la cate si mai cate scoli iar Ticu era la munca) l-ar fi invrajbit si inasprit. nu si pe Mica, pe care parca timpul o face din ce in ce mai senina, optimista si nonconformista.

nonconformismul ei e greu de prins si de explicat pentru ca nu e nici pe departe constient si asumat, si nici nu se pliaza pe ideea social compusa despre cei ce sunt etichetati drept nonconformisti si comportamentele lor evident orientate catre ceilalti, pe care ii reneaga. Mica pur si simplu face abstactie de societate si oranduielile ei fara sa isi propuna si fara sa stie. sa nu credeti ca ar fi antisociala sau neprietenoasa, dimpotriva, este extrem de sociabila si comunicativa cand se intampla sa intre in contact cu lumea restransa a satului de munte. Insa niciodata nu a reusit (si nici nu mi-as imagina-o altfel) sa se adapteze in mica societate dorneana si sa impartaseasca limbajul, credintele si conceptiile celor de acolo.

Mica a ajuns sa creasca in varful Obciorii dupa ce bunicul Gica Pata, tatal ei si sotul bunicii Lucretia, a decis unilateral si despotic ca un copil este suficient si ca Mica cea mica ar putea fi foarte bine adoptata de bunica Pacica, sora mai mare a bunicii Lucretia. Nu o sa hotarasc acum daca decizia a fost buna sau proasta, indreptatita sau cruda, destul ca a fost luata iar Mica s-a trezit la constiinta drept singur copil al Pacicai (sau Parascheva, dupa cum o recomandau actele) si a Mosului Tanase Amare (sau Amariei, pentru cei care puteau reproduce mai multe litere in loc de semnatura tremurata pe care se multumea sa o mazgaleasca bunicul).

Pacica era o femeie aspra, apriga si vesnic ocupata. Probabil avusese candva o tinerete lipsita de griji, insa pe cand a aparut Mica pe lume nici amintirea unei astfel de tinereti nu mai era pomenita. Cu siguranta contribuia si compensa, in aceeasi masura, veselia si nepasarea bunicului, intretinuta cu valuri de vin pelin si cu cantece strigate in gura mare de pe tarnita calului, pentru care Tanase Amare capatase un renume solid in toata Valea Dornelor.

Pe cand a crescut destul de mare cat sa inteleaga, Mica a ajuns sa isi cunoasca si parintii naturali si sora mai mare iar de aici incepand a fost mereu impartita intre doua familii. In copilarie, afland povestea asta, nu reuseam sa hotarasc daca era un lucru bun, pentru ca doua familii insemnau de doua ori mai mult drag, sau daca nu era chiar asa bun pentru ca, imi imaginam eu, Mica nu isi putea da seama care era familia adevarata. Acum cred, insa, ca Mica cea din copilaria ei nu a despicat niciodata atatea fire in patru si s-a bucurat de copilaria din varf de munte, inventand mii de jocuri singuratice dar si mii de rugaminti pentru parintii prietenelor din sat, care, datorita distantei considerabile, trebuiau sa ramana peste noapte la Obcioara, daca voiau sa se mai lungeasca cu joaca, sau mii de scuze in fata propriilor parinti atunci cand ramanea uitata in compania acelorasi prieteni si ajungea acasa noaptea, cu sufletul inspaimantat de toate umbrele padurii.

Mai tarziu a ajuns sa locuiasca cu ceilalti parinti, cei naturali, pentru a-si continua studiile mai aproape de civilizatie. Si-a pastrat insa inclinatiile romantice si o oarecare salbaticie care nu au parasit-o nici acum. Pe la 20 de ani a decis ca se intoarce si ramane in Obcioara, l-a cunoscut si s-a indragostit de Ticu, cu orbirea si incapatanarea de la 20 de ani, si l-a convins sa vina alaturi de ea, impartasind planuri ambitioase si idealiste. La fix noua luni de la nunta am aparut eu (am avut epifania asta pe la 6-7 ani, taman cand Mica avea niste musafiri destul de pretentiosi iar eu nu mai stiam cu ce altceva sa ii impresionez si sa ii aduc Micai un frumos rosu-burgund in obraji), la un an jumatate Nico, la inca un an jumate Dani si dupa cativa ani si Cristi, baiatul si mandria lui Ticu. cu fiecare dintre noi, dar si cu traiul de zi cu zi, idealurile erau trecute in uitare si inlocuite de griji mai mici sau mai mari, cotidiene si recurente. Treptat si orbirea de la 20 de ani a disparut iar casnicia celor doi a avut parte de destule incercari, insa cei treizecisideani care au trecut ma fac sa cred ca incercarile au fost depasite cu bine.

de o bunatate nemarginita, la granita slabiciunii, Mica ne alinta in fel si chip (si acum are acelasi obicei de a rasfata toate creaturile de pe langa ea si de a diminutiva orice misca pe fata Obciorii), ne asculta toate ideile zgomotos-originale, radea cot la cot cu noi si sprijinea cele mai nastrusnice planuri de cucerire muntelui/copacilor/cailor/campurilor pe care le puteam construi. Nu cred ca au existat copii mai neingraditi si mai liberi decat noi pe varful Obciorii. Din (ne)fericire, pe perioada scolii trebuia sa ne intoarcem la bunica Lucretia, careia ii revenea ingrata misiune de a ne disciplina si a ne aduce in randurile societatii, restabilind echilibrul si imblanzindu-ne, cat de cat.

 tot Mica m-a ajutat sa descopar cartile, mi-a adus in fata ochilor primele poezii si mi l-a prezentat pe domnul Sadoveanu, cu toate minunatiile lui. Cu idealismul ei neabatut, Mica ma facea sa cred ca orice e posibil, ca daca vreau pot sa calaresc mai abitir ca Old Surehand, sa sar de trei ori peste curcubeu si sa devin baiat sau ce vreau eu (cu ocazia asta m-am convins, dupa jumatate de zi de cautat capatul curcubeului sperand sa ma intorc sub forma de baiat sau cal, ca nu tot ce spune Mica trebuie tratat serios. mai tarziu m-am bucurat ca nu am gasit totusi capatul ala de curcubeu..), sa descopar lucruri si solutii noi, daca imi pun mintea, si sa nu ma iau pe mine si, cu atat mai putin pe ceilalti, prea in serios.

mai tarziu am descoperit in Mica un confident de incredere, caruia puteam sa ii impartasesc de toate, chiar daca, in conceptiile despre viata, religie si societate am ajuns sa diferim destul de mult. I-am admirat si ii admir deschiderea si lipsa prejudecatilor precum si a pornirii, de inteles de altfel pentru orice parinte, de a judeca si formula directive. toate sfaturile ei sunt bine cantarite, cu experienta suferintelor trecute, si au drept unic scop regasirea starii de bine si liniste, ignorand orice scopuri laturalnice care ar putea sa corespunda vreunor precepte religioase, morale sau sociale. De multe ori discutiile cu Mica sunt si primul pas spre regasirea  binelui.

ar mai fi  atatea de spus despre Mica si constat ca principala problema in demersul meu bloggeristic e ca risc sa ma intind pana peste marginile rabdarii cititorilor virtuali atunci cand ma apuc sa vorbesc despre cineva drag. ma opresc dar, pana una alta, si o sa revin cu alti oameni dragi cat de curand.

sineredarea

de luni bune m-am intors la mine. cum am venit incet, insesizabil, regasirea a fost si pentru mine o surpriza, mai ales ca de ani intregi ma cautam cu disperare, cu urechile ciulite si ochii mijiti dureros spre un orizont neclar, de unde ar fi trebuit sa apar in cele din urma. s-ar parea, insa, ca era nevoie de o relaxare, de o adormire a simturilor. cand vigilenta a fost inlocuita de placerea anticipativa a clipei, regasirea avusese deja loc dar eu nu ma mai preocupam demult de asta.

de curand m-am zarit in oglinda diminetii si m-am regasit familiara, impacata si innoita. nu a fost nimic spectaculos si revelator. in loc de catharsis traisem mai degraba o igienizare spirituala. ma lasasem in urma, asa cum reptilele isi lasa pielea si pasesc mai departe proaspete si purificate. atata timp luptasem cu pielea cea veche, zgrunturoasa, de emotii rancede, incat atunci cand am reusit sa o desprind mi-am indreptat spatele, am ridicat ochii si i-am ignorat aproape instantaneu existenta.

in oglinda i-am zarit umbra si m-am intors, oarecum in sila, spre a o vedea dezintegrandu-se. am privit-o atent, cu mirare si dezgust, pentru ca imi aparea straina si neincapatoare. daca n-ar fi fost acolo, sub ochii mei, m-as fi indoit ca mormanul acela fetid ma invaluise candva si imi acoperise cu solzi marunti si opaci ochii, gura, mainile, sanii, simturile si gandurile. i-am mai aruncat o singura privire, nu atat din cauza repulsiei cat a unei usuratati binefacatoare. doar am atatea lucruri de facut.

nopti celaniene

"Erau nopţi când mi se părea că ochii tăi, cărora le desenasem mari cearcăne portocalii, îşi aprind din nou cenuşa. In acele nopţi ploaia cădea mai rar. Deschideam geamurile şi mă urcam, gol, pe pervazul ferestrei ca să privesc lumea. Copacii pădurii veneau înspre mine, câte unul, supuşi, o armată învinsă venea să-şi depună armele. Rămâneam nemiscat şi cerul îşi cobora steagul sub care îşi trimisese oştile in luptă. Dintr-un ungher mă priveai şi tu cum stăteam acolo, nespus de frumos în nuditatea mea însângerată : eram singura constelaţie pe care nu o stinsese ploaia, eram Marea Cruce a Sudului. Da, în acele nopţi era greu să-ţi deschizi vinele, când flăcările mă cuprindeau, cetatea urnelor era a mea, o umpleam cu sângele meu, după ce concediam oştirea duşmană, răsplătind-o cu oraşe şi porturi, iar pantera de argint sfâşia zorile care mă pandeau. Eram Petronius şi din nou îmi vărsam sângele între trandafiri. Pentru fiecare petală pătată stingeai câte o torţă.


Tii minte? Eram Petronius şi nu te iubeam."

Paul Celan

Petru Solomon, "Paul Celan. Dimensiunea romaneasca", Ed. Kriterion, Bucureşti, 1987, pag. 201

blogolamurire

ieri, pe cand inca eram cu gandul la Cortazar dar ma indreptam, infidela si nerabdatoare, catre Vian (care ma astepta de vreo saptamana, picior peste picior in biblioteca, in frac de catifea neagra si cu un zambet de dandy) mi-am dat seama, cu o bruma de vinovatie, ca a trecut ceva timp de cand n-am mai citit ceva serios (a se citi anost si cvasi-stiintific) si practic (a se citi de hasna). in ultima vreme nu mai am nici macar rabdare sa citesc presa on-line, ma multumesc sa trec in diagonala peste titlurile de pe hotnews, mai citesc cate un studiu, iar seara ma lafai intr-o ignoranta si ruptura de sociorealitate delicioase.

si de ce as cauta utilul, mi-am spus. (nota explicativa: posed o abilitate aproape admirabila - daca n-ar fi detestabila - de a-mi acoperi lenea sub masca epicurismului si de a contracara impulsurile de vinovatie cu dovezi de sensibilitate).  literatura, ca si dragostea sunt iluzii, si, prin asta, cu atat mai reale. cu siguranta, pe scara gradelor de realitate, se gasesc deasupra adevarului stiintific si cu mult peste cel al filosofilor.

cautam frumosul, pentru ca adevarul fie ne scapa, fie ne nemultumeste (functie de cat de orbi sau cat de nedrepti ne dovedim). plecam la drum cu asteptari fantasmagorice, ne planuim sa dam peste marele adevar sau macar peste mari descoperiri, uitand ca adevarul e frust, lipsit de spectaculozitate. si refuzam adevarurile marunte, pe cele elementare, ne incapatanam sa ne credem inovatori, cand de fapt nu spunem nimic din ce n-a fost spus deja, si poate nici macar cu aceeasi pricepere.

frumosul insa, este inepuizabil si mereu surprinzator, de fiecare data ne oferta satisfactii noi, nebanuite. literatura, din toate formele frumosului, este arta schizoida capabila sa ne ofere o realitate temporara care sa o inlocuiasca pe cea de aici, imperfecta. ba mai mult, ne da posibilitatea de a ne alege lumea in care vrem sa ne transpunem pentru cateva ore, ne lasa sa ne construim oricate lumi ne incape mintea si sa traim, sa respiram, sa suferim si sa radem, autentic si intens, in tot atatea lumi. literatura este singurul leac pentru akedia agnosticilor.

mi-a ramas in minte o marturisire din jurnalul Virginiei Woolf. povestea despre o intalnire cu un prieten (i-am uitat numele), un excelent erudit care lucra la un complex tratat de ortografie. Virginia ii admira talentul si stiinta dar se intreba, cu sincera mirare, cum poate un om cu priceperea lui sa se ocupe cu ortografia cand ar putea sa isi foloseasca timpul facand ceva frumos.

o sa ma intelegeti, asadar, daca il prefer pe Vian lui Porter si cred ca n-o sa pretindeti de la mine niscai idei serioase.

simt deci exist

marea farsa a naturii: ne-a inzestrat cu ratiune, ne-a lasat constiinta ca sa ne putem impauna in voie, si dupa toate astea ne-a lasat la cheremul sentimentului. plesnim de mandrie parinteasca pentru cate un silogism, ne pierdem in dialectici nesfarsite si investim sinapsele cu capacitati definitorii. permiteti sa ma prezint: trestie cugetatoare, la dispozitia dumneavoastra... plecaciuni politicoase si un zambet viclean in coltul gurii.
iar pe cand ne e lumea mai draga si mai pe inteles, animalicul ne tranteste cate o emotie strivitoare si irefutabila care anuleaza fara drept de apel pretentiile noastre stoice si ne umple ridicol sau deznadejde. daca ne trece prin cap sa ne revoltam, ne da cu tifla si ne lasa sa pricepem ca rationamentele sunt o slaba consolare. s-ar parea ca echilibrul, in cele din urma, e o iluzie.

oameni fara de care...(Lucretia)

Filonous povestea recent pe blog despre o intalnire cu un om care i-a infrumusetat ziua. Eu, de ceva vreme, ma tot gandesc ca ar trebui sa va povestesc cate ceva despre acei oameni care mi-au infrumusetat viata. Oameni care mi-au influentat existenta hotarator si ireversibil si fara de care eu, cea de azi, n-as fi fost posibila.

de ceva timp dau tarcoale subiectului, cu sovaila, pentru ca e greu sa vin cu o lista exhaustiva si pentru ca blogul asta nu mi-ar fi de ajuns ca sa ii indreptatesc pe toti cu atentia cuvenita. drept pentru care, am sa incerc o serie de postari in care sa va povestesc, pe rand, de cei care mi-au lasat urmele cele mai adanci in memorie si in inima. o sa va povestesc despre persoane apropiate, din familie sau prieteni care mi-au fost alaturi ani de zile, dar si de persoane pe care le-am intalnit doar de cateva ori dar care, prin felul lor de a fi, real sau infrumusetat de imaginatie, prin vorbele pe care le-au spus in momentele cand urechile mele erau dornice sa auda sau prin faptele pe care le-au facut atunci cand ochii mei cautau exemple, au exercitat o influenta hotaratoare asupra modului meu de a gandi si m-au ajutat sa apreciez masura lucrurilor.

o sa va povestesc despre Mica, cea mai generoasa si optimista persoana pe care o cunosc, capabila de o daruire care merge pana la uitare de sine, care ma umple de uimire de fiecare data cand stau de vorba cu ea; despre profa de romana din generala si despre profa de franceza din liceu, care mi-au incurajat lecturile eclectice si sensibilitatea avantata de adolescenta rupta de realitate; despre mos Jenica si despre doamna Marcela, personalitati pitoresti care mi-au marcat copilaria. dar cea cu care vreau sa incep este bunica Lucretia.

nu e prima data cand pomenesc de ea pe aici, si nu degeaba. bunica Lucretia este unul din oamenii care, cu simplitate si naturalete, iti demonstreaza ca, in fond, nu stii mare lucru, ca adevarata intelepciune este bunul simt al omului care a ramas aproape de natura si de elementar, ca nimic nu e nou si nimic nu o sa se schimbe vreodata.

in primele mele amintiri, bunica Lucretia era deja batrana si micuta, imputinata de varsta si de munca, cu fruntea brazdata de riduri inegale care ii dadeau o infatisare mereu mirata si cu acelasi batic roscat care ii acoperea partial parul carunt. din povestirile ei si din pozele alb-nebru, incadrate in rame late de lemn sculptat, care impodobeau peretii din salon, se putea deduce ca in alte timpuri bunica a fost o femeie subtire si dreapta, cu parul negru, bogat si ondulat si cu zambet larg. noua insa, celor trei fete care venisem pe capul ei ca "sa ne poarte in scoala", cu greu ne venea sa credem ca aceeasi persoana din poze si din povestiri era bunica Lucretia de toate zilele.

despre Lucretia cea din tinerete am aflat din amintirile versificate pe care ni le citea in serile de iarna. Bunica isi transpusese intreaga copilarie si tinerete in catrene in ritm trohaic, cu care umpluse paginile unui caiet din care ne citea fragmente din cand in cand. versurile astea aveau un farmec si o naturalete care ne acaparau si reuseau sa ne determine pe noi, cele trei zgatii, sa ne astamparam vreme de cateva ceasuri si sa ascultam cu gurile cascate peripetiile din tinerete ale bunicii. si acum, cand mergem in vizita la bunica, versurile citite de ea ma fascineaza in aceeasi masura.

fiica a unui fost diacon, crescuse cu un mare respect pentru invatatura, avea unele inclinatii artistice si o fire vesela, mare amatoare de cantece si voie buna. cum insa trebuise sa se marite ca sa nu ramana fata batrana (vorba ei, de fapt avea doar 24 de ani), l-a ales in cele din urma pe bunicul, pe care nu-l cunostea, fiind din alt sat.Auzise insa ca ar fi stiut sa cante la vioara, isi imaginase ca trebuie sa fie un om bun si vesel si ca tot restul vietii el ar fi cantat si ea ar fi jucat.

doar ultima parte a fost adevarata, insa bunicul nu la vioara a cantat. Gica Pata (bunicul adica) s-a dovedit un om aspru si extrem de zgarcit, care nu suferea dansul si muzica si caruia iesirile in societate ii provocau crize violente de gelozie. in cele din urma bunica a ajuns sa dezvolte o frica respectuoasa fata de el si a renuntat pe rand la muzica, versuri si la orice alte activitati care nu tineau de ingrijirea gospodariei. mult timp si noi am simtit acelasi respect amestecat cu frica fata de bunicul, care ne-a impiedicat sa ne apropiem de el in copilarie. mai tarziu mi-am dat seama ca nu era un om rau, dimpotriva, era oricand gata sa ajute pe oricine din sat care venea la el cu diverse cereri de imprumut (si veneau mai ceva ca la banca). insa daca era vorba de el insusi sau de cei din familie, dovedea un spirit spartan care, daca nu ne-ar fi exasperat, ne-ar fi umplut de admiratie.

bunica Lucretia a fost cea care ne-a educat de mici si care ne-a invatat valoarea lucrului bine facut. extrem de activa, era mereu in miscare si nu suferea lenea si trandavia, sentimente pe care se straduia sa ni le impuna si noua. considera o risipa de timp statul degeaba sau cititul "romanelor", prin asta intelegand lecturile usoare si nefolositoare spiritului, astfel ca ne invrednicea cu tot felul de sarcini fie in curte, la plivit, stivuit lemne sau adunat fanul, daca era frumos afara, fie ne dadea "lucru de mana, dupa puteri", daca vremea ne impunea sa stam in casa. as minti daca as spune ca noi impartaseam acelasi simt al datoriei. dimpotriva, ne foloseam de orice ocazie ca sa tragem chiulul si sa fugim la joaca si inventam toate tertipurile ca sa pacalim vigilenta bunicii si sa pierdem timpul cu carti de povesti sau de aventuri.

spre seara, cand descoperea disparitia noastra din campul muncii, bunica il lua pe sf. Nicolae de langa soba (sfantul cu pricina era o nuia de alun, lunga, flexibila si infricosatoare), trantea un "'tu-i blidul si lingura!" si pornea in cautarea nepoatelor care erau pe undeva la joaca, cu liota de copii din vecini. de obicei o vedeam de la distanta, de peste parau, si pana ca ea sa treaca podul noi treceam de-a dreptul peste pietre, iar cand se intorcea bunica acasa noi eram toate in jurul aceleiasi masute, ne munceam mintile de zor la temele pentru a doua zi si eram intangibile gratie aurelor de ingerasi care ne rasarisera ca prin minune. se mai intampla insa sa nu fim destul de atente, si atunci bunica ne aducea ca pe mielusei acasa, aliniate in sir indian si in ordinea inaltimii. ea, din urma, ne indica drumul cu sfantul Nicolae, caruia ii purtam un respect nestramutat desi rareori am ajuns sa ii cunoastem atingerea.

nu am auzit-o vreodata sa se planga si acceptase cu stoicism traiul pe care il ducea, ca pe un dat natural si fara urma de fatalism. avea insa un respect imens pentru cultura si cunoastere si era in stare sa ne ierte orice nazdravanii daca obtineam rezultate bune la scoala. cred ca datorita ei am ajuns sa admir oamenii preocupati de propria imbogatire spirituala atat de mult incat pot sa trec cu vederea orice unui om atata timp cat respectivul da cea mai mica dovada de gandire originala.

as mai avea multe de povestit dar textul asta deja depaseste limitele rabdarii cititorilor de bloguri. pana oi reveni sa va mai spun despre altii, e musai sa ajung pe la Neagra, sa fac o vizita bunicilor.

vis solipsist

intind mana si modelez lumea dupa cum imi cer bunul plac si fantezia. prind intre doua degete copacul din fata geamului, il alungesc cu un cot si ii arunc o mana de frunze verde-smarald. dintr-o miscare usoara a palmei din zapada mizera de sfarsit de iarna  nu mai ramane nici urma, astern in loc un strat des de iarba verde-umbros, cu papadii galbene presarate din loc in loc.
oamenii de pe strada paseplutesc aponderali, eliberati de ziua de maine, cu zambete copilaresti care le incretesc colturile ochilor. au timp berechet pentru a-si da binete la colt de strada si se indreapta spre pasiuni de opt ore pe zi.
oamenii mei sunt toti frumosi gratie ridurilor in laba de gasca, femeimenadele beau vin rosu la pranz, slabesc cu tiramisu si choux a la creme si poarta rochii stranse pe talie, patate in alb si rosu. respira si se hranesc cu dragoste, iar daca se intampla sa fie uitate sufletele lor se vindeca peste noapte, curat, fara urme. dimineata se trezesc amnezice si pana in ora 9 se indragostesc din nou. barbatii au plete bogate, poarta joben si vesta si se deplaseaza pe monocicluri negre-argintii.
in conversatie nu exista semne de intrebare pentru ca toti stiu si, pentru ca oricum nu cauta sa stie, discutiile sunt limitate la acum si la diversitatea nuantelor de verde.
probabil maine o sa intind din nou mana pe geam. intre timp zambesc primavaratic.

the happy few

de atata timp si tot nu reusesc sa inteleg inversunarea, incrancenarea. privesc cu mirare oamenii care se iau prea in serios, fruntile incruntate si privirile vesnic abatute si ingrijorate. vad langa mine, oamenii absorbiti de ei insisi, orbi fata de ceilalti, sau oameni care uita pana si de sine, acaparati de un scop trecator, cu priviri alb-negru.
aroganta, imi zic, e primul semn de micime.
the happy few sunt cei care traiesc fara ura sau teama.

alienare urbana si ardei grasi - ep. 2

episodul 1: aici

de vreo trei ani imi scosesem inima dintre coaste si, cum nu ma puteam hotari ce sa fac cu ea, o purtam intr-un soi de recipient transparent atasat, prin cleme metalice, fire cleioase ramase dintr-o vata de zahar in forma de inima si lipici de la plicurile pentru scrisori parfumate, de stern. recipientul era prost facut, din materiale recliclate, de calitate indoielnica, iar eu nu reuseam nicicum sa il aplatizez indeajuns pentru a contribui gratios la silueta pe care, oricat ma straduiam, nu puteam sa o aduc la forma subtire si prelunga pe care o admiram la vecina de la trei si la colega de la biroul ingust.

in primele zile am umblat lipita de zidurile de beton, intimidata de privirile incisive cu care femeile si barbatii ma scrutau, din cap pana in picioare si fara nici o opreliste, mai ales ca discretia fusese de ani buni eradicata (una din marile realizari ale societatii moderne, dupa cum aflasem intr-o placuta conversatie de zece minute, la un ceai de praf de autobuz, cu vecina de la trei). aproape regretam chiar, in acele zile, ca nu am ascultat sfatul bunei mele prietene de la birou care, dandu-se pe ea insasi ca exemplu, ma sfatuise sa imi las inima acasa sau, mai bine chiar, sa o arunc ori in cel mai rau caz, daca nu ma indur, sa o pun undeva bine pentru vreo cincizeci de ani.

dupa spusele ei, in lipsa acestui organ redundant, postura era mult imbunatatita, plamanii se lafaiau in intreaga cavitate toracica si puteau prelucra pe indelete aerul prafos, dispozitia nu suferea modificari inopinate iar conversatiile nu erau tulburate de stangacii sau balbaieli, ceea ce imbunatatea considerabil abilitatile sociale. daca ma luam dupa zambetul ei perfect simetric, perfect potrivit cat sa ii puna gropitele in valoare insa nu atat de extins cat sa riste (oh, quelle horreur!) sa ii apara riduri in coltul ochilor, dupa gratia ireprosabila cu care se prelingea pe holuri si dupa vraful de invitatii romantice, cu codul pin mentionat in antet, de pe biroul ei, nu puteam decat sa ii dau dreptate.

si cu toate astea nu ma puteam hotari. sa o indes la loc nu mai era o optiune. oricat as fi incercat sa o ingustez, fie ca o calcam in picioare sau ca incercam o criogenie chibzuita, nu mai reuseam sa o potrivesc intre coastele neincapatoare. tinand cont de circumstante, solutia recipientului adiacent mi se parea acceptabila.

e drept ca dimineata, la plecare imi punea oarecare dificultati in ajustarea vestimentatiei, pentru ca se innaravise si uneori tot mai incerca sa sara din recipientul defectuos sigilat direct in strada, si nu o data trebuisem sa o adun dintre picioarele trecatorilor si sa o sterg de praf, sau sa o scot pe bucati dintre dintii vreunui caine maidanez, sa o oblojesc si sa o pun la loc, cu atentie. in timp ce coboram scara auzeam in spatele meu susotelile nemultumite ale vecinelor care se temeau ca recipientul meu, complet neigienic, ar putea fi purtator de aleanuri patogene. 

in plus, le ajunsesera la ureche zvonuri cum ca as fi incalcat sfanta taina a ipocriziei, ca intr-o zi si chiar si intr-o noapte as fi fost auzita spunand deschis, in mijlocul strazii, ca mi-e inima plina, ca nu aveam nimic sfant si ca as fi fost in stare sa nu trec niciodata de etajul saptezeci din cauza ca mai sus bratele nu erau primitoare, si cate si mai cate, semn clar ca, orice ar fi fost substantele emanate de insalubrul recipient, mi se urcasera la cap. 

cu timpul, insa, ma obisnuisem si cu susotelile ascutite din urma mea, si cu straniul recipient care ma obliga sa pastrez o pozitie nefireasca, inclinata spre spate, pentru echilibru si mi-am zis ca, pana ma mai dumiresc, se poate trai foarte bine si in felul asta. am constatat ca recipientul meu devenise incapator si trainic, desi inca pacatuia estetic grav, si desi nu reusisem sa elimin nimic puteam in continuare sa adaug, cu usurinta iar spatele se indreptase de la sine, efectul exerciutiului, pare-mi-se. si mi-am invitat vecinele la o salata de ardei proaspeti.

zilele straine

in zilele straine ma las frumusel acasa si plec fara mine. de dimineata pregatesc totul cu atentie, hainele dupa culoarea cerului, pielea indeajuns de alba pentru o zi innorata, din precautie, apa de gura, cercelul din urechea dreapta si zambetul social. mai pierd vreo zece minute cu cafeaua de dimineata si cu dascaleala obligatorie, dupa care inchid usa in urma mea.

odata cheia intoarsa in broasca (recunosc ca uneori mai intarzii un pic cu urechea lipita, incremenita de spaima  ca as putea sa ma intorc din drum), stiu ca pot sa ma dedau in voie vechilor indeletniciri. pasesc tiptil printre zilele trecute, pe unele le scutur de praf si le reiau razand, pe altele le infrunt ranjindu-le nerusinat in fata, pe unele le ocolesc pur si simplu cu un fluierat prefacut iar in fata altora ma opresc cu o inima stransa, sovai, dau inapoi si in cele din urma le intorc usurel cu varful degetelor. astea din urma trebuie tratate cu prudenta. din fosnetul uscat li se ghiceste perfidia si stiu ca, daca nu sunt cu bagare de seama, isi infig ghearele drept intre atrii si raman apoi, luni intregi, apasandu-ma in cosul pieptului si scurtandu-mi respiratia.

daca dau peste mine, cea care am murit demult,  pornesc o conversatie pretentioasa, cu sfaturi si invataminte de filfizoana, ma ponegresc sau ma compatimesc (cu mila sau doar condescendenta, functie de dispozitie) si mai arunc o mana de tarana. aici terenul e sigur, batatorit, si imi vantur pseudo-intelepciunea cu nerusinare, stiind ca n-are cine sa ma combata.

daca, in schimb, ma gasesc pe mine, cea de alaltaieri, in amorteala, ma invart banuitoare in spirala, din ce in ce mai aproape. de la o distanta pe care o apreciez drept asiguratorie (nu de putine ori, e drept, mi s-a intamplat sa gresesc in aprecieri. probabil miopia explica multe) pun lupa pe fiecare cuta, observ cu dezgust pozitia dizgratioasa in care m-a prins vremea, masor adancimea urmelor care inca se vad in jurul meu si ma apuc, cu meticulozitate si raceala afisata, sa le lamuresc pe fiecare in parte.uneori imi reuseste, alteori sfarsesc prin a ma trezi din amorteala si esuez lamentabil intr-o nostalgie caraghioasa.

nu-mi displac zilele astea atemporale, ba chiar, intr-un avant laudativ, as putea spune ca de cele mai multe ori imi sunt benefice. insa rasuflu usurata cand ma regasesc seara, si pot reveni la timpul prietenos de azi si de maine, cu rutina linistitoare, arareori intrerupta, si noptile din bratele iubitului drag.

marea ipocrizie

Uitandu-ma zilele astea in jurul meu, cu ceva mai multa atentie decat de obicei, mi-am zis ca probabil cea mai supraestimata valoare din istoria gandirii omenesti este adevarul. Palimpsestele greu lizibile, tomurile carturarilor si filosofilor si pana si paginile de internet scrise in graba abunda de paragrafe cliseistice si moralizatoare, care incearca sa ne convinga ca adevarul e pur si luminos, omniprezent si eliberator. Vieti intregi au fost irosite in cautarea adevarului, desi singurul consens la care au reusit sa ajung armatele de ganditori e ca nu exista adevar. Aud peste tot in jur indivizi care sustin ca prefera o viata mizera in lumina adevarului decat sa traiasca o minciuna. Nu pot decat sa ridic dintr-o spranceana si sa ii suspectez fie de o mare naivitate, fie de o si mai mare ipocrizie.

Sa fim un pic seriosi, cine are cu adevarat nevoie de adevar? Cine poate spune, cu mana pe inima, ca e in cautarea adevarului dintr-o nevoie sincera, imperioasa de a iesi din intuneric, si ca nu e doar o curiozitate morbida, care il framanta, ii tulbura somnul si il determina sa caute raspunsuri chiar atunci cand presimte ca raspunsurile ar aduce cu sine nefericire si mai multe intrebari? Decidem ca avem nevoie de adevar, atata timp cat adevarul ne prieste, cat banuim ca in spatele usilor se gaseste o realitate care sa corespunda nazuintelor noastre, un netagaduit digerabil. E adevarat, exista si cativa nebuni care cauta adevarul dur, sec si neplacut, sacrificand multumirea de sine si linistea noptilor, insa odata gasit realul se dovedeste nemultumitor, insuficient, asa ca nebunii nostri se apuca din nou, cu si mai multa indaratnicie, de cautat si pierdut noptile.

Daca, insa, adevarul ne copleseste, preferam sa il ocolim, sa il ignoram, cautand mai departe si deschizand alte usi, sau sa il negam pur si simplu, creandu-ne propria versiune a adevarului.Iar asta nici macar nu e atat de greu de facut, daca tinem cont de multele fete ale adevarului. In fond, cine ma poate convinge ca realitatea lui e veridica pe cand a mea nu e? Pretiosul adevar are calitatea de a fi alunecos cat sa iti scape printre degete, dar destul de lipicios cat sa iti lase iluzia unei comori. In plus, poate fi cu usurinta contrafacut, deci daca nu gasesc adevarul pot oricand sa imi fabric unul sau sa iau unul gata facut, din paginile unei carti deschise aleatoriu.

In viata de zi cu zi minciuna este cu atat mai intalnita cu atat mai dispretuita. Societatea are nevoie de o mentinere a ipocriziei pentru a supravietui. Daca, dintr-o data, ni s-ar nazari sa fim pe deplin sinceri unul cu celalalt, probabil intr-o saptamana jumatate in populatie ar disparea de mana celorlalti, iar supravietuitorii nu si-ar mai gasi rostul. Ar disparea meserii precum avocatura sau diplomatia, nu s-ar mai pomeni de fictiune sau arta, copiii ar creste stiind exact ca au talente de instalator sau chelnerita si nu de deveni astronauti, supermodele sau actori celebri, iar politetea ar fi scoasa din dictionar de la primul "nu mi-a facut deloc placere sa stau de vorba cu tine. De fapt te gasesc anost, conversatia, ca si persoana ta, nu au nimic atragator. La nevedere!"

Ca sa nu mai vorbim de iubire. Iubirea romantica este pe jumatate minciuna. Cand ne indragostim, nu ne indragostim de omul in carne si oase, cu defectele si lipsurile lui, ci de imaginea idealizata a acestuia, de o creatie proprie, infrumusetata si poleita de reflectiile inimii noastre avantate si nesabuite. Abia mai tarziu, daca stam zi de zi langa cel iubit, incepem sa descoperim ca nu e chiar rupt din soare, ca nu tot ceea ce gandeste e genial si ca dimineata parca nu-i miroase gura a trandafiri. Dar atunci indragostirea e inlocuita de altfel de dragoste, mai linistita si poate mai reala, care insa nu ar fi fost posibila fara etapa premergatoare si fara minciunile aferente. Va mai amintiti de Ioana? Credeti ca tanti Ioana ar mai fi batut zi de zi zeci de kilometri daca l-ar fi vazut pe B'Aurel asa cum il vedeam noi, batran, certat cu curatenia si duhnind a alcool si tigari ieftine?

Daca vrem sa fim sinceri ar trebui sa vorbim mai putin despre adevar, sa ne recunoastem si sa ne acceptam ipocrizia, ca pe o necesitate. Acceptandu-mi propria ipocrizie o pot intelege mult mai usor pe a celui de langa mine si pot deveni mai tolerant. Stiind ca nu detin, ca nu pot si ca nu vreau sa detin adevarul, nu ma pot erija in judecator al celorlalti si ma multumesc sa vad realitatea ca o intersectare a realitatilor individuale, si, prin asta, mult mai usor de suportat.

le vampire de M. Baudelaire

Toi qui, comme un coup de couteau,
Dans mon coeur plaintif es entrée;
Toi qui, forte comme un troupeau
De démons, vins, folle et parée,

De mon esprit humilié
Faire ton lit et ton domaine;
— Infâme à qui je suis lié
Comme le forçat à la chaîne,

Comme au jeu le joueur têtu,
Comme à la bouteille l'ivrogne,
Comme aux vermines la charogne
— Maudite, maudite sois-tu!

J'ai prié le glaive rapide
De conquérir ma liberté,
Et j'ai dit au poison perfide
De secourir ma lâcheté.

Hélas! le poison et le glaive
M'ont pris en dédain et m'ont dit:
«Tu n'es pas digne qu'on t'enlève
À ton esclavage maudit,

Imbécile! — de son empire
Si nos efforts te délivraient,
Tes baisers ressusciteraient
Le cadavre de ton vampire!»

Charles Baudelaire

despre cum sa fii mediocru si fericit

Vreau sa fim dintru inceput intelesi: fericirea presupune acceptarea unei doze de mediocritate. Spiritele superioare, cei cu o bruma de geniu, care traiesc intru perpetua devenire si nu pot accepta ca au facut umbra pamantului degeaba, vrand sa lase o urma suficient de adanc intiparita in scoarta telurica incat sa fie vizibila si recunoscuta de umanitatea de peste secole, pot tinde spre toate astea doar renuntand la fericirea traiului curent. Mereu patrunsi de rolul pe care cauta sa si-l atribuie, sacrifica viata prezenta gloriei viitoare.  Nu pot eu sa judec in ce masura sacrificiul este justificat, si nici macar generatiile urmatoare nu o pot face, pentru ca nici unul din exponentii generatiilor de peste secole nu va putea masura, macar in mica parte, costul inovatiei sau al operei culturale exprimat in unitati de fericire.

Am mai vorbit despre limitele si volatilitatea fericirii pe blog, inca pe la primele posturi: http://selasspot.blogspot.com/2008/11/putem-fi-fericiti.html, despre imposibilitatea de a ramane fericit si despre necesitatea suferintei. Inca sustin opiniile exprimate in trecut si nu consider echivalente fericirea cu noroiul caldut al autosuficientei. Mai mult, cred ca ceea ce ne diferentiaza, ca specie umana de speciile necuvantatoare, este dorinta de a gasi raspunsuri si un rost ontologic. Dar nu despre asta vreau sa vorbesc acum, ci despre cateva cai practice de a ocoli nefericirea, mai ales nefericirea din cauze extrinseci (cele marunte, bineinteles. exclud suferintele profunde cauzate de pierderi sau catastrofe incontrolabile).

Primul aspect, intotdeauna subapreciat dar, cred eu, de maxima importanta, este bunul simt. trebuie sa renuntam la meschinarie si la a da vina pe ceilalti. Calitatile sau reusitele altora nu trebuie sa se transforme in surse ale nefericirii proprii, nu trebuie sa aruncam povara nereusitelor personale pe umerii celor de langa. Asumarea responsabilitatii pentru propria existenta este primul pas spre fericire si inseamna sa constientizezi ca tu iti controlezi viata si nimeni altcineva nu iti poate justifica trairile, reusitele sau esecurile, implinirile sau frustrarile, salturile si caderile. In ultima instanta, tu esti cel care decizi daca alegi sa fii fericit sau nefericit. Dupa ce ai devenit constient de aceasta stare de fapt, atitudinea fata de lume si fata de aproape devine mult mai binevoitoare si degajata.

A doua conditie e strans legata de prima: trebuie sa ne scuturam de lene. Mai usor de zis decat de facut, stiu, mai ales ca resursele de scuze sunt inepuizabile. De cate ori nu ne-am zis ca e prea frig sau prea cald, prea devreme sau prea tarziu, o zi prea incarcata la serviciu a justificat o dupa amiaza in amorteala sau, evocand nereusita viitoare, am renuntat la a mai incerca. Din vasta-mi experienta in lupta cu lenea congenitala, lupta in care am castigat cateva batalii dar mai am mult pana la a castiga razboiul, stiu ca nu exista nici o tactica secreta care sa asigura capitularea subita si irevocabila a adversarului. Pur si simplu trebuie sa te dai jos din pat si sa te apuci de lucru. Bunica Lucretia avea o vorba: "ochii sperie, mainile bucura". Cu alte cuvinte, activitatea predispune la fericire, si asta prin mai multe cai: in primul rand placerea activitatii in sine, odata depasit inconvenientul presupus de iesirea din starea de confort. Apoi, activitatea iti mentine mintea ocupata, reducand direct proportional numarul de neuroni aflati la dispozitia gandurilor negre. Si in al treilea rand, si poate cel mai important, micile reusite ale activitatii curente ridica starea de spirit, sporesc increderea in sine si ajuta la depasirea esecurilor trecute.

O alta cale de evitare a nefericirii este de a rationa si de a nu mai crede in romantisme ieftine sau prejudecati. Sa fie clar, nu exista suflet pereche (grav ar fi daca ar exista. calculati voi probabilitatea de a-l intalni la o populatie de 7 miliarde si, invers proportional, deduceti care e probabilitatea de a fi nefericit) precum nu exista feti frumosi tandri, respectuosi, cu six pack si ochi albastri si nici femeia intelectuala, gospodina, nerusinata in dormitor si devreme acasa. Dragostea nu vine sa bata la usa, indiferent ca tu poti sa juri ca ti-e scris in stele, iar relatiile nu functioneaza dupa reguli (cu atat mai putin dupa cele din revistele siropoase). Nu exista o conduita recomandabila pentru femei si una pentru barbati. Si barbatii si femeile sunt oameni, iubesc, sufera si au dorinte sexuale. Asadar, indiferent de sex, iubeste si impartaseste-ti dragostea (celalalt nu are cum banui ce e in sufletul tau daca nu ii spui). Daca ai norocul ca sentimentele sa iti fie impartasite, ai gasit calea spre fericire. Daca nu, mergi mai departe (chiar daca simti ca mori un pic la fiecare pas) si nu il invinovati pe cel a carui inima nu a reusit sa tresalte la sunetul glasului tau.

In stransa legatura cu cele de mai sus, comunicarea, deschiderea si sinceritatea sunt o alta cale de a te feri de mizerie. Ceilalti sunt la fel de oameni ca si tine, si pot cadea usor prada prejudecatilor, isi pot forma opinii insuficient fundamentate, pot interpreta gresit gesturi sau atitudini sau pot apleca urechea la barfe. Doar pentru ca suspectezi o atitudine lipsita de bunavointa nu inseamna ca, la randul tau, trebuie sa renunti la a mai fi binevoitor. Incearca sa iei oamenii asa cum sunt si incearca sa le comunici cat mai deschis si clar ce gandesti. Nu inseamna neaparat ca vor fi de acord cu tine sau ca iti vor deveni toti prieteni, dar sanse sunt ca mare parte sa adopte o atitudine cordiala sau macar respecuoasa. Cat despre ceilalti, ei bine, cred ca solutia e, pe cat posibil, sa ii ignori.

In fine, ar mai fi cateva solutii igienice de evitare a nefericirii: nu trebuie sa uitam ca serviciul (sau job-ul ca sa ma exprim in termenii uzitati unanim pe internet) este doar job, adica un mijloc de a ne asigura resursele financiare pentru ziua de maine, si, desi trebuie tratat cu maxim de seriozitate, nu trebuie confundat cu viata. Si nu in ultimul rand, trebuie sa ne respectam corpul, sa mancam cat de cat sanatos, sa nu abuzam de nici un fel de substante care pot fi introduse in organism si care nu au drept scop aportul de nutrienti si sa facem miscare. Pentru mine sportul e printre cele mai scurte si sigure cai de a ridica nivelul endorfinelor si buna dispozitie.

solutia lui Papini

"Numai poezia ar fi putut sa faca si mai cumplita senzatia ingrozitoare a vietii, asa cum e, amortita zi de zi de inconstienta obisnuintei noastre; sa starneasca din nou spaimele, sa reaprinda toate tristetile, sa destepte iar rusinea, sa preschimbe tocmai tihna acomodarii cu lucrurile intr-un chin de nesuportat. Teoriile nu au inraurire. Teoriile nu-i conving decat pe cativa si-i plictisesc pe cei mai multi. Insa arta vie, poezia cea atotputernica si ademenitoare ... ar fi induplecat oamenii sa se priveasca in marea moarta a existentei umane si sa se traga inapoi ingroziti - cuprinsi de dorinta de a fugi, de-a fi altfel. Pentru Narcis, oglindirea in lacul inconjurat de margarete a fost pricina mortii; pentru omenire, ar fi fost prilejul unei noi vieti."
G. Papini - Un om sfarsit

arabeasca perla sintetica

Recent m-am intors din Dubai. Am mai vorbit pe blog, mai demult, despre impresiile lasate de vizitele mele in lumea araba,   pornind de la un alt subiect:
http://selasspot.blogspot.com/2009/08/o-alta-lume.html

Poate parea frapant pentru cei care cunosc Dubaiul din auzite, din excesiva mediatizare si cosmetizare de pe internet sau din media, sau din ofertele bombastice ale agentiilor de turism, insa pentru mine aceasta vizita a intarit impresiile legate de lumea araba si a adus, la intoarcerea in tara, aceeasi senzatie de gratitudine pentru privilegiul de a ma fi nascut pe taramuri romanesti. Imaginea "perlei arabesti" construita cu exces de cheltuieli, campanii de imagine in presa internationala si vise vandute in lung si in lat, se prabuseste cu zgomot si praf fierbinte de desert dupa cativa pasi pe strazile laturalnice ale Dubaiului.

Mai fusesem in Dubai cu cateva luni in urma, insa doar pentru doua zile, in care am reusit sa vizitez doar partea noua a orasului. Am gasit, intr-adevar, impresionant orasul care rasarise in numai 30 de ani de zile, din nisip, cu cladirile moderne si stralucitoare in soarele fierbinte arabesc, cu zgarie norii extravaganti, mall-urile imprastiate peste tot, ca sa nu mai zic de insulele ridicate in mijlocul marii. Inca de atunci, insa, am gasit suparatoare pentru bunul simt grandomania afisata peste tot. Acolo toate trebuie sa fie daca nu cele mai mari,  macar cele mai stralucitoare sau cele mai scumpe.

Am vazut cel mai mare turn din lume - la cei 828 m ai lui poate fi considerat o mare realizare a arhitecturii moderne, iar probabil unii l-ar categori drept capodopera (nu si eu, care a trebuit sa imi inving claustrofobia pentru a urca 129 de etaje cu un lift groaznic de stramt), cel mai mare mall din lume - paradis consumerist, cu un imens acvariu interior, patinoar artificial si in jur de 1200 magazine, daca nu ma inseala memoria,  si cea mai mare fantana muzicala din lume - la adresa careia nu am cum sa aduc critici, pentru ca spectacolul oferit la fiecare jumatate de ora seara este intr-adevar superb. Am apreciat ospitalitatea si serviciile oferite in hotelurile de 4 si 5 stele, care se gasesc cu duiumul si se intrec in servicii si am ramas cu gandul la potentialele aventuri terestre (safari in desert, ski in mall sau pe dune), acvatice (inot cu delfinii sau waterpark-uri) sau aeriene (sarituri cu parapanta sau para-sailing) pe care Dubaiul le ofera turistilor largi la punga.

De data asta, insa, am avut mai mult timp la dispozitie, mai multa curiozitate si rabdare, astfel ca am trecut de imaginea sclipitoare si am observat detalii invizibile turistilor grabiti si infometati de senzatii.daca pasesti dincolo de splendoarea sau kitschul centrului, gasesti aceleasi stradute inguste si mizere pe care le poti gasi in orice oras arabesc, cu mii de maghernite in care se vinde tot ce gandul poate gandi, marea majoritatea fabricate in China, cu mirosuri grele, statute si cladiri insalubre. Pe strada nu vezi urma de arab. Locuitorii Dubaiului, privilegiati de stat si minoritari (din populatia Dubaiului numai 17% sunt localnici, restul sunt imigranti, cea mai mare parte indieni - aprox. 40% -, dar si din bangladesh, Pakistan, tarile din Asia de Sud-est si cativa europeni), sunt vazuti coborand in in masini luxoase, de teren sau plimbandu-se prin mall-urile nesfarsite.

Desi resursele de petrol au potentat o dezvoltare economica fulgeratoare, in numai 30 de ani, si au facut posibil importul de tehnologie, forta de munca, arhitectura si management vestic, acesti 30 de ani nu au adus nici o schimbare in cultura sau mentalitatea araba. Femeile, in marea lor majoritate, sunt imbracate in abaie negre, acoperite din cap pana in picioare, si mentinute la statutul de supusenie casnica dintotdeauna. Am vazut numeroase femei lucrand, ocupand pozitii de top management, de birou sau de chelnerite in hotel, insa nici una nu era de nationalitate araba (probabil or fi cateva, dar ma hazadrez sa zic ca procentul lor e nesemnificativ). Barbatii afiseaza aceeasi atitudine aroganta si intransigenta si, in spatele bunavointei afisate fata de turisti si imigranti, se ghiceste lipsa de rabdare si consideratie. In plus, din muzica care rasuna in restaurante sau in masini, din vestimentatia localnicilor si opulenta bijuteriilor aurite din suk-uri, transpare rigiditatea culturala, un traditionalism paradoxal, tinand cont de modernitatea frapanta a arhitecturii urbane.

In metro sau pe strada vezi mii de indieni sau asiatici, slabi, cu imbracaminte mizera si cu fizionomii lipsite de expresie. In fapt, ei sunt cei care au pus umarul la constructia Dubaiului de astazi, formeaza marea majoritate a dubaiezilor, insa in Emirate imigrantii nu se bucura de nici un fel de drepturi civile. Povestile despre sclavia mascata a Dubaiului au ajuns nu de putine ori in presa iar, privind fetele tacute si resemnate din metrouri, poti ghici ca articolele disparate care au mai ajuns prin presa occidentala nu reusesc sa prezinte decat mica parte din povestile imigrantilor din Dubai.

Una peste alta, orasul lasa impresia unui mar mare, lucios, dar putred in interior, si o senzatie acuta de artificial, incat de la un moment la altul te astepti ca uriasa bula de sapun sa plesneasca pentru a lasa vederii, goala si dezolanta,  imaginea adevaratului Dubai, cel ascuns cu grija privirii turistilor.

poze:

cine mai numara?

cand a mai trecut un an? m-am intrebat eu mirata pe data de 9 ianuarie. da, da, stiu ca anul se incheie pe 31 decembrie, in fiecare an, dar anul asta am avut niste sarbatori atat de super-mega-grozave ca m-am dumirit cand era deja 9 ianuarie si eu intrasem cu maxima hotarare si entuziasm intre hartii, tastaturi si telefoane. pai cum sa nu fii entuziast daca te intorci dupa o saptamana si un strop de vacanta la Dorna, singurul loc din Nord-Estul Romaniei (probabil) unde a fost zapada pe toata perioada Sarbatorilor?
Sarbatorile au fost grozave nu numai pentru rar-intalnita boierie (n-am mai pomenit vacanta de o saptamana si un strop de..... niciodata ) dar si pentru ca la Dorna ne-am intalnit toti mesedicii.
paranteza necesara pentru a-mi fi iertat jargonul: termenul e seulement pour les connaisseurs si semnifica vajnic descendent al lui Mesedic. la randul lui Mesedic, omulet cu merite deosebite, printre care si cel de a organiza sezatori in Duminici si sarbatori si de a fi contribuit la venirea pe lume a bunicului meu din partea tatalui, era mic la stat, mare la sfat si cu un nume pe masura: Melchisedec. restul e usor de dedus...
asadar, Dorna, zapada, munte, mesedicii toti in par, plus inca vreo 10 mesedici prin alianta sau afiliere ideologica, mancare cat pentru o armata, bautura cat pentru doua, haladuit pe munti in ciuda crivatului (exact, am avut parte de viscol, crivat si alte fenomene hibernale), pana sa bag eu de seama trecusem binisor in alt an.
ehhh, si cu forte proaspete am recapitulat si intarit traditionalele hotarari de inceput de an (pe care de data asta musai, musai le duc la inceplinire, nu ca anul trecut si cu un an inainte su cu...), gen "sa citesc 10 carti pe luna, sa scriu cat Dostoievski, sa fac sport in fiecare zi si de doua ori in weekend,  sa slabesc 10 kile" si tot de astea cumpatate si realizabile. dar, in acelasi timp, mi-am mai propus eu vreo doua lucruri mai putin avantate dar mai ambitioase. atat de ambitioase incat nu dau nici un indiciu pe blog din superstitie si secretomanie.
pentru necredinciosi, iaca poze sa va convingeti:

un an nou mai bun, linistit si in care sa va indepliniti si cele mai negandibile si improbabile dorinte ascunse pe fund de ventricul :D