marea ipocrizie

Uitandu-ma zilele astea in jurul meu, cu ceva mai multa atentie decat de obicei, mi-am zis ca probabil cea mai supraestimata valoare din istoria gandirii omenesti este adevarul. Palimpsestele greu lizibile, tomurile carturarilor si filosofilor si pana si paginile de internet scrise in graba abunda de paragrafe cliseistice si moralizatoare, care incearca sa ne convinga ca adevarul e pur si luminos, omniprezent si eliberator. Vieti intregi au fost irosite in cautarea adevarului, desi singurul consens la care au reusit sa ajung armatele de ganditori e ca nu exista adevar. Aud peste tot in jur indivizi care sustin ca prefera o viata mizera in lumina adevarului decat sa traiasca o minciuna. Nu pot decat sa ridic dintr-o spranceana si sa ii suspectez fie de o mare naivitate, fie de o si mai mare ipocrizie.

Sa fim un pic seriosi, cine are cu adevarat nevoie de adevar? Cine poate spune, cu mana pe inima, ca e in cautarea adevarului dintr-o nevoie sincera, imperioasa de a iesi din intuneric, si ca nu e doar o curiozitate morbida, care il framanta, ii tulbura somnul si il determina sa caute raspunsuri chiar atunci cand presimte ca raspunsurile ar aduce cu sine nefericire si mai multe intrebari? Decidem ca avem nevoie de adevar, atata timp cat adevarul ne prieste, cat banuim ca in spatele usilor se gaseste o realitate care sa corespunda nazuintelor noastre, un netagaduit digerabil. E adevarat, exista si cativa nebuni care cauta adevarul dur, sec si neplacut, sacrificand multumirea de sine si linistea noptilor, insa odata gasit realul se dovedeste nemultumitor, insuficient, asa ca nebunii nostri se apuca din nou, cu si mai multa indaratnicie, de cautat si pierdut noptile.

Daca, insa, adevarul ne copleseste, preferam sa il ocolim, sa il ignoram, cautand mai departe si deschizand alte usi, sau sa il negam pur si simplu, creandu-ne propria versiune a adevarului.Iar asta nici macar nu e atat de greu de facut, daca tinem cont de multele fete ale adevarului. In fond, cine ma poate convinge ca realitatea lui e veridica pe cand a mea nu e? Pretiosul adevar are calitatea de a fi alunecos cat sa iti scape printre degete, dar destul de lipicios cat sa iti lase iluzia unei comori. In plus, poate fi cu usurinta contrafacut, deci daca nu gasesc adevarul pot oricand sa imi fabric unul sau sa iau unul gata facut, din paginile unei carti deschise aleatoriu.

In viata de zi cu zi minciuna este cu atat mai intalnita cu atat mai dispretuita. Societatea are nevoie de o mentinere a ipocriziei pentru a supravietui. Daca, dintr-o data, ni s-ar nazari sa fim pe deplin sinceri unul cu celalalt, probabil intr-o saptamana jumatate in populatie ar disparea de mana celorlalti, iar supravietuitorii nu si-ar mai gasi rostul. Ar disparea meserii precum avocatura sau diplomatia, nu s-ar mai pomeni de fictiune sau arta, copiii ar creste stiind exact ca au talente de instalator sau chelnerita si nu de deveni astronauti, supermodele sau actori celebri, iar politetea ar fi scoasa din dictionar de la primul "nu mi-a facut deloc placere sa stau de vorba cu tine. De fapt te gasesc anost, conversatia, ca si persoana ta, nu au nimic atragator. La nevedere!"

Ca sa nu mai vorbim de iubire. Iubirea romantica este pe jumatate minciuna. Cand ne indragostim, nu ne indragostim de omul in carne si oase, cu defectele si lipsurile lui, ci de imaginea idealizata a acestuia, de o creatie proprie, infrumusetata si poleita de reflectiile inimii noastre avantate si nesabuite. Abia mai tarziu, daca stam zi de zi langa cel iubit, incepem sa descoperim ca nu e chiar rupt din soare, ca nu tot ceea ce gandeste e genial si ca dimineata parca nu-i miroase gura a trandafiri. Dar atunci indragostirea e inlocuita de altfel de dragoste, mai linistita si poate mai reala, care insa nu ar fi fost posibila fara etapa premergatoare si fara minciunile aferente. Va mai amintiti de Ioana? Credeti ca tanti Ioana ar mai fi batut zi de zi zeci de kilometri daca l-ar fi vazut pe B'Aurel asa cum il vedeam noi, batran, certat cu curatenia si duhnind a alcool si tigari ieftine?

Daca vrem sa fim sinceri ar trebui sa vorbim mai putin despre adevar, sa ne recunoastem si sa ne acceptam ipocrizia, ca pe o necesitate. Acceptandu-mi propria ipocrizie o pot intelege mult mai usor pe a celui de langa mine si pot deveni mai tolerant. Stiind ca nu detin, ca nu pot si ca nu vreau sa detin adevarul, nu ma pot erija in judecator al celorlalti si ma multumesc sa vad realitatea ca o intersectare a realitatilor individuale, si, prin asta, mult mai usor de suportat.

le vampire de M. Baudelaire

Toi qui, comme un coup de couteau,
Dans mon coeur plaintif es entrée;
Toi qui, forte comme un troupeau
De démons, vins, folle et parée,

De mon esprit humilié
Faire ton lit et ton domaine;
— Infâme à qui je suis lié
Comme le forçat à la chaîne,

Comme au jeu le joueur têtu,
Comme à la bouteille l'ivrogne,
Comme aux vermines la charogne
— Maudite, maudite sois-tu!

J'ai prié le glaive rapide
De conquérir ma liberté,
Et j'ai dit au poison perfide
De secourir ma lâcheté.

Hélas! le poison et le glaive
M'ont pris en dédain et m'ont dit:
«Tu n'es pas digne qu'on t'enlève
À ton esclavage maudit,

Imbécile! — de son empire
Si nos efforts te délivraient,
Tes baisers ressusciteraient
Le cadavre de ton vampire!»

Charles Baudelaire

despre cum sa fii mediocru si fericit

Vreau sa fim dintru inceput intelesi: fericirea presupune acceptarea unei doze de mediocritate. Spiritele superioare, cei cu o bruma de geniu, care traiesc intru perpetua devenire si nu pot accepta ca au facut umbra pamantului degeaba, vrand sa lase o urma suficient de adanc intiparita in scoarta telurica incat sa fie vizibila si recunoscuta de umanitatea de peste secole, pot tinde spre toate astea doar renuntand la fericirea traiului curent. Mereu patrunsi de rolul pe care cauta sa si-l atribuie, sacrifica viata prezenta gloriei viitoare.  Nu pot eu sa judec in ce masura sacrificiul este justificat, si nici macar generatiile urmatoare nu o pot face, pentru ca nici unul din exponentii generatiilor de peste secole nu va putea masura, macar in mica parte, costul inovatiei sau al operei culturale exprimat in unitati de fericire.

Am mai vorbit despre limitele si volatilitatea fericirii pe blog, inca pe la primele posturi: http://selasspot.blogspot.com/2008/11/putem-fi-fericiti.html, despre imposibilitatea de a ramane fericit si despre necesitatea suferintei. Inca sustin opiniile exprimate in trecut si nu consider echivalente fericirea cu noroiul caldut al autosuficientei. Mai mult, cred ca ceea ce ne diferentiaza, ca specie umana de speciile necuvantatoare, este dorinta de a gasi raspunsuri si un rost ontologic. Dar nu despre asta vreau sa vorbesc acum, ci despre cateva cai practice de a ocoli nefericirea, mai ales nefericirea din cauze extrinseci (cele marunte, bineinteles. exclud suferintele profunde cauzate de pierderi sau catastrofe incontrolabile).

Primul aspect, intotdeauna subapreciat dar, cred eu, de maxima importanta, este bunul simt. trebuie sa renuntam la meschinarie si la a da vina pe ceilalti. Calitatile sau reusitele altora nu trebuie sa se transforme in surse ale nefericirii proprii, nu trebuie sa aruncam povara nereusitelor personale pe umerii celor de langa. Asumarea responsabilitatii pentru propria existenta este primul pas spre fericire si inseamna sa constientizezi ca tu iti controlezi viata si nimeni altcineva nu iti poate justifica trairile, reusitele sau esecurile, implinirile sau frustrarile, salturile si caderile. In ultima instanta, tu esti cel care decizi daca alegi sa fii fericit sau nefericit. Dupa ce ai devenit constient de aceasta stare de fapt, atitudinea fata de lume si fata de aproape devine mult mai binevoitoare si degajata.

A doua conditie e strans legata de prima: trebuie sa ne scuturam de lene. Mai usor de zis decat de facut, stiu, mai ales ca resursele de scuze sunt inepuizabile. De cate ori nu ne-am zis ca e prea frig sau prea cald, prea devreme sau prea tarziu, o zi prea incarcata la serviciu a justificat o dupa amiaza in amorteala sau, evocand nereusita viitoare, am renuntat la a mai incerca. Din vasta-mi experienta in lupta cu lenea congenitala, lupta in care am castigat cateva batalii dar mai am mult pana la a castiga razboiul, stiu ca nu exista nici o tactica secreta care sa asigura capitularea subita si irevocabila a adversarului. Pur si simplu trebuie sa te dai jos din pat si sa te apuci de lucru. Bunica Lucretia avea o vorba: "ochii sperie, mainile bucura". Cu alte cuvinte, activitatea predispune la fericire, si asta prin mai multe cai: in primul rand placerea activitatii in sine, odata depasit inconvenientul presupus de iesirea din starea de confort. Apoi, activitatea iti mentine mintea ocupata, reducand direct proportional numarul de neuroni aflati la dispozitia gandurilor negre. Si in al treilea rand, si poate cel mai important, micile reusite ale activitatii curente ridica starea de spirit, sporesc increderea in sine si ajuta la depasirea esecurilor trecute.

O alta cale de evitare a nefericirii este de a rationa si de a nu mai crede in romantisme ieftine sau prejudecati. Sa fie clar, nu exista suflet pereche (grav ar fi daca ar exista. calculati voi probabilitatea de a-l intalni la o populatie de 7 miliarde si, invers proportional, deduceti care e probabilitatea de a fi nefericit) precum nu exista feti frumosi tandri, respectuosi, cu six pack si ochi albastri si nici femeia intelectuala, gospodina, nerusinata in dormitor si devreme acasa. Dragostea nu vine sa bata la usa, indiferent ca tu poti sa juri ca ti-e scris in stele, iar relatiile nu functioneaza dupa reguli (cu atat mai putin dupa cele din revistele siropoase). Nu exista o conduita recomandabila pentru femei si una pentru barbati. Si barbatii si femeile sunt oameni, iubesc, sufera si au dorinte sexuale. Asadar, indiferent de sex, iubeste si impartaseste-ti dragostea (celalalt nu are cum banui ce e in sufletul tau daca nu ii spui). Daca ai norocul ca sentimentele sa iti fie impartasite, ai gasit calea spre fericire. Daca nu, mergi mai departe (chiar daca simti ca mori un pic la fiecare pas) si nu il invinovati pe cel a carui inima nu a reusit sa tresalte la sunetul glasului tau.

In stransa legatura cu cele de mai sus, comunicarea, deschiderea si sinceritatea sunt o alta cale de a te feri de mizerie. Ceilalti sunt la fel de oameni ca si tine, si pot cadea usor prada prejudecatilor, isi pot forma opinii insuficient fundamentate, pot interpreta gresit gesturi sau atitudini sau pot apleca urechea la barfe. Doar pentru ca suspectezi o atitudine lipsita de bunavointa nu inseamna ca, la randul tau, trebuie sa renunti la a mai fi binevoitor. Incearca sa iei oamenii asa cum sunt si incearca sa le comunici cat mai deschis si clar ce gandesti. Nu inseamna neaparat ca vor fi de acord cu tine sau ca iti vor deveni toti prieteni, dar sanse sunt ca mare parte sa adopte o atitudine cordiala sau macar respecuoasa. Cat despre ceilalti, ei bine, cred ca solutia e, pe cat posibil, sa ii ignori.

In fine, ar mai fi cateva solutii igienice de evitare a nefericirii: nu trebuie sa uitam ca serviciul (sau job-ul ca sa ma exprim in termenii uzitati unanim pe internet) este doar job, adica un mijloc de a ne asigura resursele financiare pentru ziua de maine, si, desi trebuie tratat cu maxim de seriozitate, nu trebuie confundat cu viata. Si nu in ultimul rand, trebuie sa ne respectam corpul, sa mancam cat de cat sanatos, sa nu abuzam de nici un fel de substante care pot fi introduse in organism si care nu au drept scop aportul de nutrienti si sa facem miscare. Pentru mine sportul e printre cele mai scurte si sigure cai de a ridica nivelul endorfinelor si buna dispozitie.

solutia lui Papini

"Numai poezia ar fi putut sa faca si mai cumplita senzatia ingrozitoare a vietii, asa cum e, amortita zi de zi de inconstienta obisnuintei noastre; sa starneasca din nou spaimele, sa reaprinda toate tristetile, sa destepte iar rusinea, sa preschimbe tocmai tihna acomodarii cu lucrurile intr-un chin de nesuportat. Teoriile nu au inraurire. Teoriile nu-i conving decat pe cativa si-i plictisesc pe cei mai multi. Insa arta vie, poezia cea atotputernica si ademenitoare ... ar fi induplecat oamenii sa se priveasca in marea moarta a existentei umane si sa se traga inapoi ingroziti - cuprinsi de dorinta de a fugi, de-a fi altfel. Pentru Narcis, oglindirea in lacul inconjurat de margarete a fost pricina mortii; pentru omenire, ar fi fost prilejul unei noi vieti."
G. Papini - Un om sfarsit

arabeasca perla sintetica

Recent m-am intors din Dubai. Am mai vorbit pe blog, mai demult, despre impresiile lasate de vizitele mele in lumea araba,   pornind de la un alt subiect:
http://selasspot.blogspot.com/2009/08/o-alta-lume.html

Poate parea frapant pentru cei care cunosc Dubaiul din auzite, din excesiva mediatizare si cosmetizare de pe internet sau din media, sau din ofertele bombastice ale agentiilor de turism, insa pentru mine aceasta vizita a intarit impresiile legate de lumea araba si a adus, la intoarcerea in tara, aceeasi senzatie de gratitudine pentru privilegiul de a ma fi nascut pe taramuri romanesti. Imaginea "perlei arabesti" construita cu exces de cheltuieli, campanii de imagine in presa internationala si vise vandute in lung si in lat, se prabuseste cu zgomot si praf fierbinte de desert dupa cativa pasi pe strazile laturalnice ale Dubaiului.

Mai fusesem in Dubai cu cateva luni in urma, insa doar pentru doua zile, in care am reusit sa vizitez doar partea noua a orasului. Am gasit, intr-adevar, impresionant orasul care rasarise in numai 30 de ani de zile, din nisip, cu cladirile moderne si stralucitoare in soarele fierbinte arabesc, cu zgarie norii extravaganti, mall-urile imprastiate peste tot, ca sa nu mai zic de insulele ridicate in mijlocul marii. Inca de atunci, insa, am gasit suparatoare pentru bunul simt grandomania afisata peste tot. Acolo toate trebuie sa fie daca nu cele mai mari,  macar cele mai stralucitoare sau cele mai scumpe.

Am vazut cel mai mare turn din lume - la cei 828 m ai lui poate fi considerat o mare realizare a arhitecturii moderne, iar probabil unii l-ar categori drept capodopera (nu si eu, care a trebuit sa imi inving claustrofobia pentru a urca 129 de etaje cu un lift groaznic de stramt), cel mai mare mall din lume - paradis consumerist, cu un imens acvariu interior, patinoar artificial si in jur de 1200 magazine, daca nu ma inseala memoria,  si cea mai mare fantana muzicala din lume - la adresa careia nu am cum sa aduc critici, pentru ca spectacolul oferit la fiecare jumatate de ora seara este intr-adevar superb. Am apreciat ospitalitatea si serviciile oferite in hotelurile de 4 si 5 stele, care se gasesc cu duiumul si se intrec in servicii si am ramas cu gandul la potentialele aventuri terestre (safari in desert, ski in mall sau pe dune), acvatice (inot cu delfinii sau waterpark-uri) sau aeriene (sarituri cu parapanta sau para-sailing) pe care Dubaiul le ofera turistilor largi la punga.

De data asta, insa, am avut mai mult timp la dispozitie, mai multa curiozitate si rabdare, astfel ca am trecut de imaginea sclipitoare si am observat detalii invizibile turistilor grabiti si infometati de senzatii.daca pasesti dincolo de splendoarea sau kitschul centrului, gasesti aceleasi stradute inguste si mizere pe care le poti gasi in orice oras arabesc, cu mii de maghernite in care se vinde tot ce gandul poate gandi, marea majoritatea fabricate in China, cu mirosuri grele, statute si cladiri insalubre. Pe strada nu vezi urma de arab. Locuitorii Dubaiului, privilegiati de stat si minoritari (din populatia Dubaiului numai 17% sunt localnici, restul sunt imigranti, cea mai mare parte indieni - aprox. 40% -, dar si din bangladesh, Pakistan, tarile din Asia de Sud-est si cativa europeni), sunt vazuti coborand in in masini luxoase, de teren sau plimbandu-se prin mall-urile nesfarsite.

Desi resursele de petrol au potentat o dezvoltare economica fulgeratoare, in numai 30 de ani, si au facut posibil importul de tehnologie, forta de munca, arhitectura si management vestic, acesti 30 de ani nu au adus nici o schimbare in cultura sau mentalitatea araba. Femeile, in marea lor majoritate, sunt imbracate in abaie negre, acoperite din cap pana in picioare, si mentinute la statutul de supusenie casnica dintotdeauna. Am vazut numeroase femei lucrand, ocupand pozitii de top management, de birou sau de chelnerite in hotel, insa nici una nu era de nationalitate araba (probabil or fi cateva, dar ma hazadrez sa zic ca procentul lor e nesemnificativ). Barbatii afiseaza aceeasi atitudine aroganta si intransigenta si, in spatele bunavointei afisate fata de turisti si imigranti, se ghiceste lipsa de rabdare si consideratie. In plus, din muzica care rasuna in restaurante sau in masini, din vestimentatia localnicilor si opulenta bijuteriilor aurite din suk-uri, transpare rigiditatea culturala, un traditionalism paradoxal, tinand cont de modernitatea frapanta a arhitecturii urbane.

In metro sau pe strada vezi mii de indieni sau asiatici, slabi, cu imbracaminte mizera si cu fizionomii lipsite de expresie. In fapt, ei sunt cei care au pus umarul la constructia Dubaiului de astazi, formeaza marea majoritate a dubaiezilor, insa in Emirate imigrantii nu se bucura de nici un fel de drepturi civile. Povestile despre sclavia mascata a Dubaiului au ajuns nu de putine ori in presa iar, privind fetele tacute si resemnate din metrouri, poti ghici ca articolele disparate care au mai ajuns prin presa occidentala nu reusesc sa prezinte decat mica parte din povestile imigrantilor din Dubai.

Una peste alta, orasul lasa impresia unui mar mare, lucios, dar putred in interior, si o senzatie acuta de artificial, incat de la un moment la altul te astepti ca uriasa bula de sapun sa plesneasca pentru a lasa vederii, goala si dezolanta,  imaginea adevaratului Dubai, cel ascuns cu grija privirii turistilor.

poze:

cine mai numara?

cand a mai trecut un an? m-am intrebat eu mirata pe data de 9 ianuarie. da, da, stiu ca anul se incheie pe 31 decembrie, in fiecare an, dar anul asta am avut niste sarbatori atat de super-mega-grozave ca m-am dumirit cand era deja 9 ianuarie si eu intrasem cu maxima hotarare si entuziasm intre hartii, tastaturi si telefoane. pai cum sa nu fii entuziast daca te intorci dupa o saptamana si un strop de vacanta la Dorna, singurul loc din Nord-Estul Romaniei (probabil) unde a fost zapada pe toata perioada Sarbatorilor?
Sarbatorile au fost grozave nu numai pentru rar-intalnita boierie (n-am mai pomenit vacanta de o saptamana si un strop de..... niciodata ) dar si pentru ca la Dorna ne-am intalnit toti mesedicii.
paranteza necesara pentru a-mi fi iertat jargonul: termenul e seulement pour les connaisseurs si semnifica vajnic descendent al lui Mesedic. la randul lui Mesedic, omulet cu merite deosebite, printre care si cel de a organiza sezatori in Duminici si sarbatori si de a fi contribuit la venirea pe lume a bunicului meu din partea tatalui, era mic la stat, mare la sfat si cu un nume pe masura: Melchisedec. restul e usor de dedus...
asadar, Dorna, zapada, munte, mesedicii toti in par, plus inca vreo 10 mesedici prin alianta sau afiliere ideologica, mancare cat pentru o armata, bautura cat pentru doua, haladuit pe munti in ciuda crivatului (exact, am avut parte de viscol, crivat si alte fenomene hibernale), pana sa bag eu de seama trecusem binisor in alt an.
ehhh, si cu forte proaspete am recapitulat si intarit traditionalele hotarari de inceput de an (pe care de data asta musai, musai le duc la inceplinire, nu ca anul trecut si cu un an inainte su cu...), gen "sa citesc 10 carti pe luna, sa scriu cat Dostoievski, sa fac sport in fiecare zi si de doua ori in weekend,  sa slabesc 10 kile" si tot de astea cumpatate si realizabile. dar, in acelasi timp, mi-am mai propus eu vreo doua lucruri mai putin avantate dar mai ambitioase. atat de ambitioase incat nu dau nici un indiciu pe blog din superstitie si secretomanie.
pentru necredinciosi, iaca poze sa va convingeti:

un an nou mai bun, linistit si in care sa va indepliniti si cele mai negandibile si improbabile dorinte ascunse pe fund de ventricul :D

strainul misterios

al lui Mark Twain. Am descoperit de curand cartea on-line (pornind de la un fragment dintr-o editie in limba romana) si am citit-o pe nerasuflate. poate ca nu e cea mai valoroasa opera a lui Twain, insa randurile ei cuprind atata resemnare si tristete, incat iti spui ca numai un om greu incercat ar fi putut sa le scrie. iar randurile astea vin de la unul din cei mai indragiti umoristi din toata literatura...
ororile vietii sunt descrise cu o naturalete si nevinovatie care imi amintesc de Candide sau de Thyl Ulenspiegel. insa, spre deosebire de Voltaire sau de De Coster, Twain emite fara ocolisuri sau menajamente o serie de consideratii filosofice acuzatoare si pesimiste la adresa umanitatii. citez:


"No, it was a human thing. You should not insult the brutes by such a misuse of that word; they have not deserved it," and he went on talking like that." It is like your paltry race - always lying, always claiming virtues which it hasn't got, always denying them to the higher animals, which alone posses them. No brute ever does a cruel thing - that is the monopoly of those with the Moral Sense.


Oh, it's true. I know your race. It is made up of sheep. It is governed by minorities, seldom or never by majorities. It suppresses its feelings and its beliefs and follows the handful that makes the most noise. Sometimes the noisy handful is right, sometimes wrong; but no matter, the crowd follows it. The vast majority of the race, whether savage or civilized, are secretly kind-hearted and shrink from inflicting pain, but in the presence of the aggressive and pitiless minority they don't dare to assert themselves.


Monarchies, aristocracies, and religions are all based upon that large defect in your race - the individual's distrust of his neighbor, and his desire, for safety's or comfort's sake, to stand well in his neighbor's eye. These institutions will always remain, and always flourish, and always oppress you, affront you, and degrade you, because you will always be and remain slaves of minorities. There was never a country where the majority of the people were in their secret hearts loyal to any of these institutions.


"What an ass you are!" he said. "Are you so unobservant as not to have found out that sanity and happiness are an impossible combination?


 Will a day come when the race will detect the funniness of these juvenilities and laugh at them - and by laughing at them destroy them? For your race, in its poverty, has unquestionably one really effective weapon - laughter. Power, money, persuasion, supplication, persecution - these can lift at a colossal humbug - push it a little - weaken it a little, century by century; but only laughter can blow it to rags and atoms at a blast. Against the assault of laughter nothing can stand.


Life itself is only a vision, a dream... Strange, indeed, that you should not have suspected that your universe and its contents were only dreams, visions, fiction! Strange, because they are so frankly and hysterically insane - like all dreams: a God who could make good children as easily as bad, yet preferred to make bad ones; who could have made every one of them happy, yet never made a single happy one; who made them prize their bitter life, yet stingily cut it short; who gave his angels eternal happiness unearned, yet required his other children to earn it; who gave his angels painless lives, yet cursed his other children with biting miseries and maladies of mind and body; who mouths justice and invented hell - mouths mercy and invented hell - mouths Golden Rules, and forgiveness multiplied by seventy times seven, and invented hell; who mouths morals to other people and has none himself; who frowns upon crimes, yet commits them all; who created man without invitation, then tries to shuffle the responsibility for man's acts upon man, instead of honorably placing it where it belongs, upon himself; and finally, with altogether divine obtuseness, invites this poor, abused slave to worship him!


sursa:  http://www.shsu.edu/~eng_wpf/authors/Twain/Mysterious-Stranger.htm

tropait in haine noi

procastination is my middle name. de ceva timp imi tot propun sa mai improspatez un pic frumosul blog, al carui aspect imi provoca accese teribile de cascat, si in sfarsit m-am indurat si de el.

am umblat un pic la design (bagati seama la noul fundal, atat de complet diferit incat schimbarea e cvasi-insesizabila) si am filtrat lista de bloguri citite. am eliminat toate blogurile care n-au mai venit cu nimic nou in ultimul an (cu parere de rau pentru Paul, Costin si Snuf, dar trag nadejde ca decizia mea nemiloasa se dovedeste mobilizatoare) sau pe care pur si simplu nu le-am mai consultat de ceva timp, si am postat o serie de bloguri pe care le citesc cu mare interes si care cred ca ar merita citite si de altii. unele sunt de-a dreptul geniale, rogu-va zaboviti cu mouse-ul asupra listei din dreapta si o sa va convingeti.

m-am gandit sa modific cu un gram si aranjarea in pagina si cu ocazia asta am observat ca arhiva mea se intinde pana in 2008 oh-la-la.. asta inseamna aproape 4 ani, blogul meu deja e in grupa mare. dupa ce m-am minunat singura de propria-mi perseverenta in a insira cuvinte in spatiul virtual, m-am lasat purtata de o nostalgie hibernala si am citit cateva din postarile mai vechi. multe s-au intamplat in aproape 4 ani, in viata reala cu ecouri rasucite in viata virtuala. 

s-ar parea ca perioadele cele mai agitate, in care aveam sufletul tandari si imi foloseam toata energia pentru a-mi canaliza gandurile spre chestiuni cat mai indepartate, au fost si cele mai prolifice. in ultimul an m-am linistit considerabil iar numarul de posturi pe blog s-a redus la fel de considerabil.  retrospectiv, as renunta la unele postari iar pe altele le-as publica cu bold. dar, precum cioara mandra de puii ei, ma declar multumita de blog si-i fac cadou doar haine noi nu si operatii estetice. si-mi jur in barba sa scriu mai mult si mai bine.

live and let live

putine lucruri pot fi afirmate cu certitudine, insa ma hazardez sa cred ca acesta este unul dintre ele: noi, oamenii, ca fiinte sociale, suntem dependenti de ceilalti. mai mult de atat, tot ceea ce spunem, facem, gandim sau proiectam este adresat sau cauzat intr-un fel sau altul de catre cei de langa noi. daca e o binecuvantare sau un blestem e greu de spus (depinde de dispozitia in care ma trezesc dimineata), dar e un fapt care trebuie acceptat si de care trebuie sa luam seama.

instinctul de apartenenta la grup ne face sa cautam bunavointa si aprobarea celor de langa noi, astfel incat nu doar actiunile marunte, zilnice sunt cantarite si filtrate prin prisma a ceea ce noi consideram acceptabil pentru cei din jur, ci si  visele si ambitiile personale, in fapt, vizeaza realizari care sa castige admiratia si aprecierea celorlalti. independenta si anarhismul sunt o iluzie in lipsa factorului social. cei care se proclama independenti de fapt au nevoie sa constientizeze zilnic prezenta si actiunile celorlalti, de care "n-au nevoie", iar rebelii, in lipsa unei opinii colective pe care sa o combata, sunt redusi la inexistenta.

fara oglinda in care sa ne reflectam si care sa ne confirme calitatile si defectele, sa ne dea masura justetii noastre existentiale si sa trezeasca in noi sentimente care sa ne faca sa ne simtim vii, existenta insasi ar fi pusa la indoiala. fie ca imi place sa recunosc sau nu, orice actiune intreprinsa urmareste o reactie din partea cuiva, fie ca e vorba de cel mai apropiat prieten sau un necunoscut. in lipsa acestei confirmari, probabil as renunta rand pe rand la orice tip de actiuni si in cele din urma la existenta in sine.

odata constient de toate astea, provocarea e sa traiesti si sa lasi sa traiasca. sa spun ca prin asta am fi fericiti probabil e prea mult. insa, cu siguranta, pentru a ne feri de nefericire, trebuie sa invatam sa ii privim pe ceilalti si sa ii acceptam asa cum sunt, ca pe un dat natural si ineluctabil, si sa nu incercam sa ii schimbam dupa asteptarile si preferintele noastre. mai mult, trebuie sa incercam, pe cat posibil, sa ramanem credinciosi noua insene, sa reusim sa ne dam seama ce suntem si unde vrem sa ajungem, si sa nu ne lasam personalitatea alterata pentru a corespunde unui ideal social aparent sau, dimpotriva, pentru a demonstra un punct de vedere contrar.


asta nu presupune renuntarea la politete sau bunavointa, dimpotriva. trebuie sa incercam sa ne dovedim intelegatori, de buna credinta si afabili, pastrandu-ne autenticitatea. sunt oameni care reusesc asta natural, care se simt intre oameni ca pestele in apa, sunt  increzatori si isi cunosc atu-urile, si pentru care live and let live e subinteles. majoritatea insa (myself included) trebuie sa depaseasca nesiguranta sau timiditatea sau, dimpotriva, sa renunte la infatuare si sa invete sa deschida ochii in jur. pentru astfel de oameni live and let live e o provocare.

chagrins d'amour

  la inceputul uneia din orele de franceza din liceu profesoara, pe care o admiram pentru personalitatea predominant pozitiva dar si usor excentrica, a asternut urmatoarele versuri pe tabla:
"plaisir d'amour ne dure qu'un instant, chagrin d'amour, ca dure toute la vie"

reproducerea e din memorie, nu sunt sigura daca intr-adevar asa sunau, insa versurile mi-au ramas in minte inscriptionate cu toata forta impresiei produse asupra imaginatiei adolescentine de la acea vreme. nu am avut curiozitatea, mai tarziu, sa caut sursa banuind ca trebuie sa apartina vreunui poem sau cantec dulceag care ar fi diminuat pana la ridicol amintirea acelei impresii. 

 

pe atunci cuvintele prindeau forma, prevedeam infinite  placeri si chinuri viitoare, si abia asteptam sa trec din adolescenta in maturitate (din motive care acum imi scapa eram convinsa ca trecerea se va face brusc si fara loc de tagada odata cu terminarea liceului) ca sa gust cu toata voluptatea intreaga gama de placeri si, mai ales, de dureri ale dragostei. mi se parea mie ca orice chin e justificat de o pasiune adevarata, si ca lumea e plina de fosti indragostiti care savureaza o suferinta demna, hranindu-se din amintirea mereu vie a clipelor romantice din tinerete.

mai tarziu, dupa o serie de relatii esuate, mai lungi sau mai scurte, mai pasionale sau mai linistite, am descoperit ca aceste chagrins d'amour nu sunt chiar atat de dezirabile sau romantice. si, cu atat mai putin pentru tot restul vietii...iertata-mi fie superficialitatea si lipsa de idealism, dar nu stiu cine ar putea supravietui in compania fantomelor tuturor iubirilor moarte. e adevarat ca se poate intampla, printr-un mare noroc (sau nenoroc, daca vreti) sa intalnesti acea dragoste, Dragostea, marea pasiune, care sa lase urme de nesters si ale carei chagrins sa fie greu, poate chiar imposibil, de vindecat.

o astfel de dragoste de fiecare data lasa urme pentru ca, inevitabil, este sortita pieirii. nu vorbesc de iubirea asezata si calduta, pe care o simtim in grade diferite pentru frati, prieteni sau partener de viata, care, desi incontestabila, nu are acea forta acaparatoare, capabila sa ne ridice deasupra, sa ne duca pe campiile adevarului, sa ne smulga din absurdul existential, de sub imperiul vointei si sa ne faca sa tremuram la presimtirea absolutului. doar dragostea adevarata, cea care apare o data, sau, daca suntem extrem de norocosi, de doua ori in viata,  are aceasta capacitate eliberatoare, dandu-ne o intelegere diferita asupra lumii si a noastra insene. 

 

daca religia e accesibila numai celor dispusi sa renunte la cercetare, iar arta e dintru inceput aceptata ca efemera, dragostea ne pare ca singura cale viabila de refugiu in atemporalitate. iubind uitam dezgustul teluric si zbaterea ni se pare nefondata, lumea e departe si straina iar absolutul intr-atat de accesibil incat aproape ca respingem existenta noastra pre-indragostire. dar starea asta de exaltare e prea nefireasca, prea departe de lumesc, de omenesc. inevitabil, dragostea se auto-consuma sau sfarseste prin a-si consuma protagonistii. 

 

cazul fericit e, paradoxal, cel in care circumstantele nu o lasa sa evolueze. atunci amandoi pastreaza nostalgia unei neimpliniri, umbra tacuta al lui "ce-ar fi fost daca"... gasesc acest caz drept fericit pentru ca aici protagonistii nu se invinovatesc reciproc sau pe ei insisi, au trebuit sa renunte la iubire inainte de a-i cuprinde promisiunile, vremurile sau evenimentele au fost mai puternice decat ei, dar ca daca vremurile ar fi fost mai indulgente....

la polul opus, unul din cei doi oboseste sau, pur si simplu, intr-o buna zi, nu mai iubeste. atunci celalalt e sfasiat, perplex, negasindu-si locul in existenta in care a recazut brusc, cu praf, zgomot si contuzii dureroase. intru-nceput nu pricepe si nu poate sa priceapa. ar renunta la orice, nici o umilinta nu i-ar parea prea mare, s-ar incolaci pe presul din fata usii si ar cersi macar o privire. cand isi da seama ca toate astea nu i-s de vreun folos, renunta si rataceste aiurea, incercand sa regaseasca maruntele motivatii zilnice care il ajutasera sa supravietuiasca atata timp si care dintr-o data nu mai sunt de ajuns. exerseaza zilnic voiosia, imbratiseaza visul, pana ajunge sa se convinga de noua stare de echilibru si ocoleste cu grija cenusa vechii iubiri.

daca circumstantele sunt favorabile iar cei doi se iubesc in proportii egale, dragostea se dilueaza de la sine, usor si insesizabil, trecand la starea de iubire calduta, casnica si rutiniera, cu ani egali si concedii la mare, copii de crescut si rate de platit. nostalgiile de noiembrie, acele chagrins d'amour, sunt uitate, copiii cresc, primavara-vara-toamna-iarna-primavara, integrare fara cracnire in mecanismul universal si multumirea unei vieti indestulatoare.

sa nu uit sa va povestesc de profesoara de franceza....

 

despre calatorii si intoarceri acasa

ehhh, dragii mosului, si a trecut si vara asta... iar toamna cu miros amarui de frunze galbene, iar intoarcere la serviciu in forta si nici gand de concediu pana la Sarbatori (si nici atunci, daca pardalnecele targete nu se dau prinse), iar trezit la 7-cafea-doua oua fierte si un ardei gras-serviciu -cafea din nou- calculator-sedinte-telefoane -calculator-condus-cina-un film/o carte/o cafea sau bere in oras - jogging -somn. 5 zile din 7, mereu asteptand sfarsitul de saptamana, in care de obicei nu se intampla nimic.

ar putea parea, din insiruirea de mai sus, vadit monotona, ca  ma plang de rutina si platitudinea unicei mele vieti. catusi de putin. in fapt, am conchis eu intorcandu-ma de pe campuri si de prin concedii, e o viata cat se poate de normala si dezirabila. concluzii asemanatoare descopar aproape de fiecare data cand am intorc dintr-o calatorie, cu atat mai favorabile stilului rutinier cu cat calatoria a fost mai lunga iar destinatia mai neobisnuita.

esentiala in pastrarea echilibrului si a intretinerii unei relative stari de multumire este, insa, o frecventa minima a calatoriilor. fiecare plecare, in tara sau in afara ei, spre civilizatie sau spre exotism, de jumatate de zi sau de doua saptamani, are un aer de aventura in necunoscut. zilele care o preceda sunt pline de freamat si inchietudine, drumul incarcat de promisiuni si incertitudini, iar destinatia se dovedeste de fiecare data cuceritoare. intr-o calatorie simturile sunt exaltate si panditoare, capturand fiecare culoare, fiecare forma, nediscriminand bucolicul sau urbanul, masa de oameni de pe strazi sau linistea unui varf de munte. cunosc oameni cu aviditate si interes iar simtamintele unei prietenii sau relatii sentimentale sunt consumate intr-o seara de conversatii intamplatoare.

si toate acestea pentru a ma putea intoarce acasa, la cele atat de cunoscute si familiare incat trec neobservate, la zilele repetitive, linistitoare si ferite de neprevazut. acasa a devenit atat de acasa incat nu arareori observ cu suprindere cat de calduros si primitor poate fi apartamentul cu doua camere de la etajul 4 dupa o zi ploioasa, sau discreta aparitie a unui rond de flori dintr-o intersectie prin care trec zilnic.imi desfac bagajul si imi iau in primire teritoriul, cu usurare si incantarea regasirii, si imi odihnesc simturile ratacite.

calatoriile imi  sunt necesare ca sa pot aprecia cum se cuvine fericirea micuta si linistita a traiului rutinier, fara a o lasa sa degenereze in spleen (cum se intampla si cu marile fericiri, nu numai cu cele micute si discrete. am mai zis-o si o mai zic, noi, oameni curiosi si angoasati, nu stim sa fim fericiti), iar monotonia zilelor de toamna imi e necesara pentru a-mi pregati simturile pentru urmatoarea calatorie. dar pana atunci mai e, si maine e weekend.

de feminis

pana acum nu am abordat pe blog nici unul din subiectele regasite cu predilectie in publicatiile sau pe site-urile destinate cititorilor de sex feminin: frumusete (a se intelege infrumusetare si nu sensul abstract si larg al termenului), dieta, sport, etc. motivul nu e pentru ca mi-as fi impus o anumite linie tematica (mi-am mai aparat in cateva posturi mai vechi dreptul de a bate campii dupa bunul plac intr-un blog care se vrea personal si fara tel) sau pentru ca astfel de subiecte ies din aria mea de interes.

dimpotriva, ma intereseaza, in masura in care consider o buna informare in acest domeniu un semn al respectului de sine. similar cu modul in care incerc sa ma informez in diferite aspecte privind mentinerea sanatatii si sa respect unele norme de igiena si preventie care sa ma fereasca de vizitele la medic, in acelasi mod, asadar, incerc sa ma mentin informata privind metodele de ingrijire a pielii, alimentatie sanatoasa si exercifii fizice, si sa pun in aplicare (in procente variabile) informatiile obtinute pentru a-mi asigura si pastra o infatisare multumitoare (cu accent din ce in ce mai mult pe partea de pastrare, odata cu trecerea timpului care - fatalitate - s-ar parea ca nu s-a decis sa ma ocoleasca taman pe mine, ombilicul propriului univers).

pe de alta parte, cu toate ca, in timp, am reusit sa acumulez informatii destul de pertinente incat sa imi permit sa le impartasesc, interesul meu nu merge atat de departe incat sa ma mentina motivata pentru a scrie despre astfel de subiecte in mod  constant, metodic si amanuntit, iar internet-ul abunda in informatii scrise de oameni mult mai bine pregatiti si mai pasionati decat mine.

ei bine, ceea ce m-a determinat sa fac o exceptie cu acest post e faptul ca am cunoscut-o pe Dana, o cosmeticiana din Iasi care m-a cucerit (as fi zis pe loc, dar de fapt a fost vorba de 4 ore, cat a durat tratamentul). In primul rand, Dana darama imaginea preconceputa a cosmeticienei (chiar si termenul mi se pare ca a capatat o usoara nuanta peiorativa) - este educata, rafinata, o partenera de conversatie vivace si in acelasi timp fara urma de infatuare (am constatat aceasta caracteristica la personalul saloanelor pentru snobi). In al doilea rand, e pasionata, dedicata, bine informata si (mare plus in ochii mei) inclinata sa foloseasca ingrediente si produse naturale.

pentru ca am ajuns la ea intamplator, dupa o cautare pe google, si cam panicata ca nu reusesc sa rezolv unele probleme ale tenului inainte sa dau nas in nas cu soarele in concediu, nu stiam aproape nimic despre ea inainte. in cele 4 ore de chin, urmat de rasfat (pentru mine) si munca de ocnas (pentru ea) am beneficiat de o multime de informatii interactive, care m-au convins ca am nimerit bine. trebuie sa mentionez aici ca eu sunt un client/pacient destul de dificil, pentru ca vreau sa stiu tot ce mi se intampla, de ce se mi se intampla si de ce n-ar putea sa se intample astfel (dupa cum ar putea depune marturie fostul meu dentist, pe la care n-am mai calcat de cand e Nico sa ma suporte). ei bine, Dana a anticipat intrebarile mele si, in plus, s-a dovedit si o companie placuta. 

si daca ar fi fost doar atat, poate n-as fi ajuns sa consider o vizita la cosmetician drept subiect de postat pe blog. dar, dupa ce am ajuns la calculator, am descoperit blog-ul Danei:http://proestetic.ro, unde ofera belsug de informatii utile si fundamentate, si magazin-ul on-line de produse cosmetice handmade, create de ea insasi: http://proesteticmagazin.wordpress.com/. pentru ca stiu, din experienta proprie, ca nu e usor sa gasesti un profesionist bun in ale cosmeticii in Iasi, cu atat mai putin produse cosmetice naturale, ma gandesc ca e o informatie care merita raspandita.

stiu ca nu stiu nimic, si totusi

"Alegerea vietii noastre presupune o stiinta, dar aceasta stiinta noi nu o avem si, socratic vorbind, nici n-o putem avea. Noi nazuim sa ne alegem cea mai buna viata, pentru ca altminteri ne irosim viata si traim la intamplare, zvarliti de colo-colo; dar, pe de alta parte, cand sunt intrebat in privinta reperelor fundamentale ale vietii mele - curajul, iubirea, prietenia, frumusetea, pietatea, etc. -, cand trebuie sa pobez o stiinta a vietii, nu pot sa dau decat raspunsuri evazive si insuficiente. in toate situatiile si cunostintele acestea suntem repetenti. Situatia umana are aceasta natura dramatica: nu stiu nimic, cand de fapt trebuie sa stiu, fiinda trebuie sa imi aleg existenta, fiindca insasi existenta mea e alegere."



AD, "Crase banalitati metafizice"

un om greu de multumit

zilele astea am inceput sa citesc banalitatile metafizice ale lui Alexandru Dragomir, asa cum au fost ele adunate si daruite publicului de Gabriel Liiceanu si Catalin Partenie. Pana sa ajung in posesia cartii, aveam despre Dragomir o imagine vaga si oarecum fabuloasa, ca despre un mare ganditor, discipol al lui Heidegger, caruia circumstantele nu i-au permis sa se bucure de popularitate si recunoastere sociala.


dupa ce am citit prefata lui Liiceanu am devenit curioasa si am inceput sa caut mai multe informatii despre Dragomir - omul. mi-am dat seama ca lipsa popularitatii nu a fost datorata neaparat circumstantelor ci mai ales alegerii, motivate de un amestec intrigant de orgoliu si modestie. din putinele informatii pe care le-am adunat am putut sa ghicesc, si nu cred ca ma insel prea mult, un adevarat filosof, pasionat de intelegere, cunoastere si gandire, care stia sa evalueze si sa se autoevalueze cu exigenta si care dovedea un dezinteres complet fata de o imprejurari.


interviul de mai jos (unul din putinele care s-au pastrat, cred) este savuros, onest si denota un simt al umorului specific marilor spirite:
http://www.romaniaculturala.ro/articol.php?cod=7885
 spicuiesc:




"Iubiti viata…

Cit sint viu, da. Apoi… o sa mai vad! Dar, in orice caz, iubesc lumea…"

"Tutea spunea ca enciclopedismul este un defect, un cancer mintal…
Nu mi se pare ca ceea ce spune Tutea ar fi de luat in serios. Tutea vorbea multe, mult prea multe…"

"Da, bine… Eu sint cel mai mare ginditor roman in viata asa cum altii sint cei mai mari jucatori de golf din Romania, o tara in care nu se joaca golf! "

"Si ce rol credeti ca poate avea filozoful in tara asta?
E o intrebare comica... 

Cred ca, daca este filozof adevarat, atunci rolul lui este nul

"

"Credeti ca tot ceea ce a fost la Paltinis, toata experienta aceea, mai poate fi reluat? Si, daca da, cu cine?

Va referiti la problema maestru-discipol?

Exact!

Oricind poate fi reluata!

Cu cine? Avem oamenii necesari?

Apar ei daca sint! Asteptam!

Cit asteptam?

Pina apar…"

despre intalnirea cu Heidegger: "

aveam cu mine sapte intrebari. 

Mi le notasem eu, le pigulisem asa, in germana, in germana pe care o stiam atunci… I-am pus eu prima intrebare si am asteptat sa imi raspunda. Dupa un timp de tacere el mi-a spus: „Mai departe…“. Le-am citit atunci pe toate sapte. Aproape ca n-a stat, nu a ripostat, si mi-a spus: „Va voi raspunde, dar nu in ordinea dumneavoastra, ci asa cum vreau eu, asa cum mi s-au orinduit ele in capul meu!“. Si, te rog sa ma crezi, mi-a raspuns de m-a turtit! Adica erau raspunsuri atit de adinci, atit de serioase… Pentru mine… ce termeni de comparatie aveam? Pe Radulescu-Motru si pe P.P. Negulescu… Astfel incit am iesit de la el nauc. "

bacu' tragic

duduie presa din tara, si pana si cei din afara tarii au aflat si s-au minunat, despre rezultatele sublime, dar care lipsesc cu desavarsire, ale examenului de bacalaureat din anul de gratie 2011. Cea mai mare catastrofa din educatia tinerei Romanii capitaliste, parinti revoltati care nu inteleg de ce le sunt maltratate progeniturile, progeniturile insele in ipostaza de victime care inca incearca sa se mai dumireasca, dezbateri interminabile in presa, reactii tip post-Fukushima, toti se intreaba ce s-a intamplat si cine e de vina pentru nenorocirea nationala.

Dupa cum vad eu lucrurile, catastrofa n-a venit brusc si inexplicabil. Singura masura cu caracter de noutate de anul acesta fost combaterea (reala) a fraudei. Mai precis, pentru prima data dupa 2000 profesorii s-au temut sa inchida ochii iar elevii nu au avut posibilitatea sa triseze. nu stiu care liceu la care aproape toti elevii au fost eliminati pentru tentativa de copiere nu e o intamplare.

Au fost voci care au reclamat gradul ridicat de dificultate a subiectelor. Foarte probabil, insa cred ca in toata istoria bacalaureatului subiectele au avut grade de dificultate comparabile. Inca dinainte de nefericitul bacalaureat se stia ca sistemul de educatie romanesc e unul al extremelor: avem cei mai multi olimpici si cei mai multi repetenti. Pentru cei cu un nivel mediu, in fapt majoritatea, inca nu a fost elaborat sistem de evaluare/incurajare pertinent. Diferenta e ca in anii precedenti evaluatorii, probabil ei insisi constienti de expectantele ridicate, peste masura unui banal examen de bacalaureat care, in cele din urma, ar trebui sa fie accesibil tuturor si nu doar elitelor, dovedeau indulgenta in grade variabile si, pe de o parte, incurajau frauda, pe de alta parte supraestimau rezultatele tinerilor studiosi. Usor, usor, tendinta s-a cronicizat, astfel incat expectantele au parut din ce in ce mai ridicate iar drumurile laturalnice catre promovabilitate din ce in ce mai batatorite.

Imi amintesc ca atunci cand am dat eu bac-ul era primul an in care media de la bac se lua in calcul pentru admiterea la facultate. ideea inca nu avusese impact, prin urmare in liceul pe care l-am frecventat nota 8 si ceva (pe care m-am invrednicit sa o obtin) era considerata un rezultat respectabil. In urmatorul an se stia ca bacul iti influenteaza sansele de a accede la studii superioare, prin urmare mediile de la bac au crescut brusc cu un punct si ceva. Majoritatea aveau acum medii peste 9, ceea ce noi, generatiile vechi, abia indrazneam sa visam. Ma indoiesc ca la vremea respectiva a avut loc un val brusc de crestere a nivelului de inteligenta/cunostinte de la o generatie la alta, dupa cum nici acum nu cred ca generatia care a absolvit in 2011 s-a prostit brusc, comparativ cu generatiile anterioare. Doar ca, pentru prima data, evaluarea la bacalaureat a fost una riguroasa iar bietii absolventi n-au stiut ce i-a lovit.

Mi se pare o absurditate sa incepem sa ne plangem, abia acum, ca sistemul educational e de vina si ca rezultatul dezastruos e consecinta unor masuri nedrepte ale ministrului educatiei. Dimpotriva, masurile de combatere a furtului la examene sunt primele masuri care trebuie salutate ca un progres real intr-un sistem educational care se clatina de ceva vreme, si, privind mai departe, ca masuri de combatere a coruptiei pe termen lung.

Poate ca generatiile care nu mai cresc cu ideea ca se pot strecura pe langa examene, ca, indiferent daca muncesc sau nu, sansele de reusita sunt aceleasi, depinzand doar de abilitatea de roman descurcaret sau, in cazul in care o astfel de abilitate lipseste, de relatiile pe care fiecare a stiu sa si le cultive, poate aceste generatii, asadar, vor dobandi niste principii morale care acum par perimate, vor invata sa aprecieze o alta categorie de merite si nu vor evolua in oameni de afaceri promiscui sau politicieni corupti. Trebuie doar ca viitorii absolventi de liceu sa aiba timp pentru asimilarea noii idei si niste subiecte elaborate mai pe masura celor evaluati.

desprafuire (exercitiu de sinceritate)

intrand eu pe aici de curand am constatat un strat gros de praf de blog, estimat la o prima vedere la cam trei degete suprapuse. prima data a intervenit constiinta, care m-a si tras de maneca reprosandu-mi lenea si procastinarea. ego-ul personal a ripostat argumentand lipsa de timp si/sau de inspiratie. in realitate, mi-am dat seama ca am lasat blogul in parasire pentru ca in ultimul timp pentru ca mi-a fost, pur si simplu, bine, si n-am mai simtit nevoia sa imi desfasor ideile virtual. bineinteles ca as fi putut sa imi mai incerc creativitatea sau sa mai impartasesc niscai experiente sau impresii, insa mi-a lipsit mobilizarea, impulsul cauzal.

sa ma explic. cea mai veche si mai profunda teama a mea e cea de singuratate. Dincolo de fricile instinctuale firesti, legate de siguranta proprie, sau de fobiile nejustificate pe care reusesc in mare parte sa le tin sub control, toate celelalte stari de neliniste, emotie, nesiguranta si actiunile care rezulta sunt rezultatul panicii pe care ideea de a ramane singura mi-o inspira. Teama de esec, de ridicol sau de respingere nu sutn decat diferite fatete ale acestei frici primordiale. descopar ca toate actiunile imi sunt, direct sau indirect, in totalitate sau partial, orientate inspre inlaturarea ei, si, prin urmare, catre ceilalti. daca as analiza cat din ceea ce fac raspunde justificarii aparente de auto-dezvoltare, cat are ca scop actiunea in sine sau divertismentul si cat e orientat spre combaterea singuratatii, m-as pierde in consideratii psihologice infinite.


bineinteles ca imi place sa cred despre mine ca sunt independenta, ca pot sa ma descurc oricand singura si in orice situatie ( bravez un pic, recunosc), dar astfel de idei glorioase imi trec prin minte doar atata timp cat stiu ca am pe cineva drag pe care sa ma bazez. ideea ca as putea sa raman chiar singura ma paralizeaza si transforma pretinsa independenta intr-o iluzie. scurtele perioade de singuratate din viata mea m-au aruncat intr-o stare de disperare crunta. ma si vedeam la batranete, fara nimeni pe langa mine, semi-senila si cu o gramada de pisici in jurul meu (a se nota ca mie imi plac cainii). din fericire am norocul sa nu fi experimentat decat arareori si pe perioade scurte astfel de stari, probabil daca s-ar fi prelungit as fi gasit un modus-vivendi. dar cu siguranta n-am sa reusesc vreodata sa inteleg ascetii. imi vine in minte imaginea unui pustnic batran care realizeaza intr-o dimineata ca a trecut viata pe langa el in desert, nebun de disperare, incercand sa recupereze ce mai poate dar nereusind sa o faca din lipsa exercitiului social.

pe jumatate instinctiv, presupun aceasta teama ubicua si o leg de starea noastra de fiinte sociale si prin asta de instinctul de reproducere si perpetuare a speciei. nu degeaba se scrie/canta/vorbeste atat despre iubire, relati si prietenii, nu degeaba s-a consumat si se consuma atata energie pentru intelegerea celorlalti, se scriu carti de comunicare/negociere/manipulare, internetul geme de sfaturi despre cum sa relationezi cu colegii sau cum sa cuceresti un barbat prin trei miscari simple, apar religii si secte noi, cluburi, ierarhii si grupuri sociale. fiecare simtim nevoia de a avea langa noi pe cineva pentru care suntem speciali si necesari si facem toate eforturile pentru a ne dovedi si mentine speciali si necesari, fie ca e vorba de dovedirea unor calitati deosebite care sa ne dea acel statut special in ochii celorlalti sau de compromisuri mai mari sau mai mici pentru a-i pastra aproape.

cred ca filantropii sunt si cei care au cea mai mare nevoie de prezenta si recunoasterea celorlalti, iar orice act umanitar ascunde o pornire egoista asiguratorie care echilibreaza lucrurile. cele mai nobile sentimente, cum sunt dragostea romantica sau iubirea parinteasca, au in spate aceeasi frica egoista de solitudine. dar, sa fim intelesi, termenul egoist aici nu are nici urma de sens peiorativ. nu gasesc intru nimic blamabila aceasta pornire atata timp cat ofer reciprocitate, raspunzand unui instinct similar al celuilalt si aratand preocupare sincera pentru binele lui. tulburarea echilibrului poate fi supusa judecatii morale.

dandu-mi eu seama de toate astea am realizat ca, in fond, tot cautand raspunsuri prin introspectie si tot alergand dupa cautarea de sens se poate sa batem la porti inchise. poate ca raspunsurile nu se gasesc in sine ci in ceilalti, iar fuga in meditatie si asceza, filosofica sau misticam desi admirabila si nobila, ramane simpla fuga. atunci cand ma aflu in compania potrivita descopar ca nu mai am intrebari sau nelinisti. iar asta nu poate decat sa insemne ca, pesemne, am gasit raspunsurile cautate.

indignare

parca Nietzsche spunea ca omul superior e dator sa se retraga in turnul lui de fildes, si ca poate sa se amestece cu pleava doar pentru a gasi subiecte de studiu, dar, chiar si asa, orice indignare sau emotie e dezonoranta si neavenita. nu am sa ma apuc sa emit pareri despre gradul in care monsieur Friedrich, lui-meme, a actionat fidel propriei teorii. n-am nici pretentii, nici turn de fildes, prin urmare, din cand in cand, in directa cauzalitate cu diverse evenimente sau realitati, ma trezesc cuprinsa de cate un val de sfanta, incomensurabila indignare.

trebuie sa ii recunosc prietenului Nietzsche partea lui de dreptate, totusi. de cele mai multe ori indignarea mea se dovedeste inutila, fara tinta precisa sau de-a dreptul amuzanta, si dispare mai rapid decat un foc de paie. ba mai mult, viteza cu care dispare e uneori direct proportionala cu gradul de sfintenie si incomensurabilitate. poftim de te mai increde in pornirile frenetice!

si totusi, venind azi spre casa, si admirand la semafor jumatatea de acoperis stralucitoare a Palatului (in)Culturii, de crapa tiganii de la Ciurea de invidie, am realizat ca sunt o serie de aspecte ale vietii palpitante de cetatean roman cu acte in regula (si, restrangand aria, de cetatean adoptat al Iasi-ului) care imi starnesc indignarea, cu incapatanare, de fiecare data cand imi pica sub atentie.

am pomenit deja acoperisul din tabla al Palatului. m-am indignat eu ceva timp in fata semaforului, pana am primit o parere mai avizata cum ca nu ar fi chiar tabla zincata, cum imi imaginam eu, ci e un oarecare soi de aliaj care sub actiunea timpului si a factorilor meteo ajunge sa isi schimbe aspectul. ca urmare, m-am domolit si m-am decis sa astept rabdatoare actiunea timpului si a vremii.

cu toate astea, observ ritmul naucitor cu care stau pe loc lucrarile de restaurare de pe la mai toate cladirile marcante ale Iasi-ului, si ma intreb pe ce si-au fondat indrazneala vocile care au sarit ca arse cand un domn filosof aflat in vizita ne-a transmis, cat de poate de firesc si cu bun simt, sa ne cam luam gandul de la titlul de "Capitala Culturala Europeana).

si, ca tot vorbeam de indrazneala (unii mai indignati decat mine ar numi-o tupeu sau nesimtire, dar eu nu sunt chiar atat de indignata si nici nu folosesc astfel de termeni) un al doilea motiv de indignare e legat de pasiunea mea intr-ale soferitului, perpetua indrazneala si lipsa de masura a autoritatilor de orice fel incurajata de firea vesnic-rabdatoare a romanului, si starea drumurilor (si a orasului, in general). oricine a circulat dinspre Tesatura inspre Tudor, pe Primaverii, cu o masina sub dimensiunile unui Tir, stie despre ce vorbesc. si domnii edili refac oarecare rond si mai replombeaza o plomba. iar eu intre timp mai verific pe unde au mai ajuns preturile la cate un amortizor sau o bucsa si ocolesc voios gropi.

ma indigneaza teribil promovarea masiva a inculturii si prostului gust, motiv pentru care am capatat o asemenea aversiune fata de televizor incat n-as gasi trebuinta unuia nici daca l-as primi cadou. aversiune exagerata, recunosc, dar justificata de avalansa de stiri care oricum nu ma ocolesc. grobianismul, vulgaritatea, agramaticalitatea, kitsch-ul, superficialitatea, cultul banului, lipsa de discretie, vanitatea au fost ridicate prin media la rangul de valori nationale.

ne dam, toata natia romaneasca, cu partile posterioare de glia stramoseasca imediat ce auzim zvonuri defaimatoare de pe la niscai italieni, frantuji sau nemti, satui de talentele de prestidigitatori ale unor concetateni mai mult sau mai putin colorati. in acelasi timp, insa, in curtea noastra, tocmai astfel de exemplare promovam zilnic si neobosit. iar daca reuseste sa strabata cate un om cu adevarat valoros, avem noi grija sa-l discreditam si sa-l descurajam cu atata pasiune incat omul se duce vazand cu ochii pe alte plaiuri. dupa care ne apucam zdravan de plans ca ne pleaca talentele si de reprosat ingratitudinea proverbiala a romanului.

ehhh, si poate ca as mai avea de zis cate ceva despre coruptia, demagogia, spiritul atoatecunoscator si mereu predispus spre critica, fatalismul sau nepasarea natiei din care cu mandrie fac parte. dar nu ma opresc acum, ca deja m-am cam lasat dusa de valul indignarii.

promit sa revin, cand m-oi afla intr-o stare de spirit propice, cu un post in care sa aduc numai laude si osanale natiei si urbei.

I see the girls walk by dressed in their summer clothes

dezvaluire

hotarat, n-am sa ajung niciodata inteleapta. probabil pe la 70 de ani am sa ma pot lauda cu oarece spirit, istetime sau perspicacitate, dar cu siguranta n-am sa ajung vreodata la intelepciune.

pare-mi-se, intelepciunea deriva dintr-o predispozitie nativa - un dat de raceala obiectiva care, dupa exercitii prelungite de observatie non-interventionista  evolueaza inspre capacitatea de a judeca cumpanit si impartial si, mai ales, de a comunica inteligibil si nepatimas rezultatele procesului reflexiv. ori mie imi lipseste cumpatarea congenitala precum si disciplina, prin urmare eventualele eforturi de inteleptire n-or sa se reflecte decat in episoade sporadice de acalmie. 

si nu cred ca varsta o sa aduca un progres real. n-am sa fiu inteleapta cum n-am sa reusesc sa cant fara sa zgarii timpane sau sa meditez in postura lotusului. probabil daca as lua lectii de canto in fiecare zi as reusi pana la urma sa emit cateva note nesuparatoare iar daca mi-as exersa flexibilitatea as ajunge sa suport ceva timp pozitia nefireasca, dar nu as reusi niciodata sa fac asta cu usurinta celor care s-au nascut cu ureche muzicala sau elasticitate.

probabil de aici vine si simpatia mea pentru cei care dau glas patimii si zbuciumului. De asta ii prefer pe Cioran sau pe Virginia Woolf, cu excesele, inconsecventa si umanitatea de care au dat dovada, de asta ma impresioneaza galbenul ravasit al lui Van Gogh sau violenta culorilor expresioniste.

Propriul meu nume este o temnita
in care plange cel pe care l-am inchis.

Fara incetare ma straduiesc sa inalt zid roata-n juru-mi;
si, in timp ce zi de zi acest zid creste spre cer,
in adancurile beznei sale intrezaresc
adevarata mea fiinta.


Ma mandresc cu acest zid inalt;
si de teama celei mai mici sparturi,

eu o astup grabnic cu tarana si nisip:
dar avand mereu grija de numele meu,
eu ma departez neincetat de adevarata mea fiinta.



R. Tagore