putem fi fericiti?

Pornesc de la o idee lansata de Dorian.Gray in comentariul la unul din posturile anterioare. El imi spunea ca suferinta este pana la urma cel mai profund sentiment si toti ajungem sa-l experimentam. Si tot el lega ideea de suferinta de legea lui Maslow, conform careia starea de nefericire vine din frustrarile acumulate in urma comparatiilor pe care le facem constant, mai mult sau mai putin constient, cu cei din jur.

Sunt de acord cu Dorian in ceea ce priveste universalitatea suferintei, nu si in privinta profunzimii absolute a acesteia. Intr-adevar, toti ajungem sa experimentam suferinta, mai mult, cred ca oamenii nu sunt capabili de fericire pe termen lung si ajung sa caute starile de suferinta. Suferinta predispune spre reflexie si introspectie intr-o masura mai ridicata decat fericirea, si prin asta ne ajuta in demersul de cunoastere si dezvoltare personala.

Mai mult, cred ca suferinta este necesara pentru evolutia umanitatii. In general, starile de fericire sunt insotite de o anumita auto-multumire, care pe de o parte predispune spre inactivitate (nu numai ca suntem multumiti cu ce avem, dar in incercarea de a pastra cat mai mult aceasta fericire ne ferim de la orice actiuni care ar risca tulburarea ei) precum si spre interiorizare (in individualismul nostru, tindem sa pastram fericirea pentru noi), pe cand starea de nemultumire indeamna spre comunicare, spre creativitate. In fond, cu cateva exceptii, marile opere au fost create pe fondul unor mari nemultumiri sau suferinte.

Sursa nemultumirilor si a suferintei nu este limitata insa la raportarea la mediu. Raportarea la ceilalti, constatarea esecului eforturilor de distantare, de ridicare deasupra celorlalti in calitate de Mitsein, poate constitui o sursa de suferinta, materializata in ultima instanta in ura fata de persoana la care constatam unele calitati dezirabile. Insa imi permit sa afirm ca acest tip de suferinta nu este universal. Persoanele cu o capacitate larga de intelegere nu sunt capabile de ura, si constatand calitatile superioare ale aproapelui simt mai degraba admiratie, si tind spre iubire in loc de ura. In plus, este foarte putin probabil ca scara de valori individuala sa coincida in asa masura cu a persoanelor de langa, incat sa nu gasesc o calitate compensatorie, care sa imi serveasca nevoia de distantare.

Suferinta cea mai profunda vine din nemultumirile produse de propria persoana, cu limitele ei. Ca fiinte umane, inzestrate cu constiinta, suntem produsul propriilor perceptii si in fiecare zi facem eforturi pentru dezvoltarea unui eu propriu, care sa corespunda acestor perceptii. Inevitabil, eu cel de azi am asteptari sporite fata de eu cel de ieri. In aceste conditii, sursa fericirii de azi poate parea superflua maine, sau, mai mult, se poate transforma in sursa nefericirii viitoare.

Constatarea unei limitari in dezvoltarea propriei persoane constituie o sursa de suferinta, iar depasirea acesteia ne da sentimentul unei victorii, deci al unei fericiri temporare. Ulterior, gustul victoriei se pierde iar fericirea devine vaga, moment in care ne concentram pe o noua limita care trebuie depasita, si reluam zbuciumul suferintelor produse de neputinta noastra in fata noilor provocari. Astfel, suferinta este nu numai inevitabila, dar si necesara pentru regasirea senzatiilor de fericire trecatoare. Mai mult, suferintele incercate fac posibila aprecierea fericirii la adevarata ei dimensiune.

Bineinteles, cred ca exista oameni care traiesc perioade lungi din viata intr-o stare persistenta de fericire calduta, intr-o stare de adormire placuta, multumiti de ei insisi si de cei din jur (mi-e greu totusi sa cred ca o viata intreaga poate fi traita in acest fel). Insa cele mai crunte suferinte si privilegiul a cinci minute de fericire care sa-ti umple inima sunt preferabile unei vieti caldute si monotone. In ultima instanta, eu sunt singura capabila sa definesc un sens propriei existente, si am o singura viata la dispozitie in acest scop.

Da, putem fi cu adevarat fericiti, extatici chiar, dar numai pe perioade limitate de timp si numai cu pretul unor suferinte pe masura.

din nou despre blog

abia recent mi-am facut curajul sa-mi popularizez blogul in randul prietenilor prin cateva link-uri bine plasate. ca urmare, am descoperit ca lumea care intra pe bloguri are obiceiul sa si citeasca ce se scrie pe acolo, si mai mult, mai lasa si comentarii, de unde deduc ca se citeste activ. reactia care a urmat initiativei curajoase s-a situat la capatul celalalt de pod, undeva intre panica si dorinta de a da bir cu fugitii. 

primul impuls a fost sa revad rapid postarile anterioare cu scopul de a sterge tot ce e redundant sau patetic. mi-am reconsiderat impulsul din doua motive: primul (si cel mai laudabil), din orgoliul de a tine capul sus, si de a-mi asuma atat initiativa de a scrie cat si cea de a face public acest lucru. al doilea e ca daca as fi operat o selectie realista asupra posturilor pe criteriul redundantei sau al pateticului, nu as mai fi pastrat mare lucru. decizie finala: pastram blogul, cel putin momentan.

luand decizia asta am revenit asupra considerentelor initiale prin care imi justificam crearea unui blog. poate fi foarte usor explicabila dorinta de a avea un blog prin nevoia de integrare, de a fi in rand cu lumea (dupa cum bine zicea Paul facandu-i introducerea lui John). adica toata lumea respectabila, sau cu pretentii de respectabilitate, si acces la internet isi face un blog, mai mult sau mai putin reprezentativ (vezi "mi-am tras blog, hahalelelor!"). 

o explicatie alternativa ar fi nevoia de comunicare, de socializare cel putin in lumea virtuala, in conditiile in care comunicarea din lumea reala e din ce in ce mai grabita si superficiala. pana la urma suntem fiinte sociale si avem nevoia de impartasire si confirmare a ideilor, care indiferent de valoarea lor, de la genialitate pana la banalitate, de la pretiozitate exagerata pana la exprimarea cea mai comuna, nu valoreaza nici cat o ceapa degerata daca nu sunt recunoscute. reactiile starnite confirma sau infirma aceasta valoare si incurajeaza sau condamna existenta blogului. 

din multitudinea de bloggeri, un procent infim si exclusivist au recurs la aceasta varianta de exprimare pentru simplul motiv ca au ceva de spus. ceva de o importanta (reala sau inchipuita) atat de mare incat pastrarea pentru sine ar fi fost nu numai imposibila ci si reprobabila, un act de egoism. 

in imediata apropiere sunt cei care au descoperit sau creat frumosul, iar publicarea lui prin facilitatile puse la dispozitie de o pagina de internet reprezinta un act de marinimie si de revarsare a preaplinului inimii.

in fine, explicatia cea mai sincera si aproape de adevar pe care o pot gasi este ca blogul este o modalitate de seductie. fiecare din noi, fiintele umane suntem in permanenta deschisi si dornici de a fi sedusi (Liiceanu spunea ca seductia se produce pe un fond prestabilit de asteptare nelamurita) de catre fiinte carora le recunoastem superioritatea, si in acelasi timp ne dorim sa actionam ca seducatori, fie pe taramul spiritului fie pe cel al simturilor. dincolo de marinimia cu care ne impartasim ideile sau conceptia despre frumos, exista o doza de vanitate, o dorinta de a capata o influenta asupra ideilor sau simturilor celor din jur. in cazul blogurilor, incercarea de a seduce nu vizeaza neaparat o persoana anume, ci publicul larg si eterogen care ajunge sa acceseze, intentionat sau intamplator, pagina de internet.

in cazul meu, motivul initial pentru care am inceput un blog acum un an (o-la-la, cat timp scurs si ce putine lucruri spuse!) nu s-a regasit in totalitate in nici unul din cele invocate mai sus. am pornit blogul mai degraba ca pe un jurnal intim, in care sa-mi descarc gandurile din zilele gri si sa pot reveni asupra lor in zilele negre. pe acest principiu am pastrat mult timp existenta blogului numai pentru mine, intr-o anonimitate calduta si neangajanta. eventualii cititori erau complet necunoscuti si prin urmare puteam face abstractie de ei cu mare succes. ulterior, considerentele de mai sus si-au facut simtita prezenta si am decis printr-un mare act de curaj sa trimit link-ul unor persoane apropiate. 

in momentul de fata inca oscilez intre impulsul de a sterge blogul de pe suprafata internetului (sa ma avertizati daca ajung sa ma iau prea mult in serios, si blogul va cunoaste actiunea nemiloasa a tastei Delete), si dorinta de a continua a scriu cu aceeasi sinceritate cu care ma adresam mie insami (desi acum e mult mai greu, pentru ca am devenit mult mai constienta de mine insami prin cele scrise).  momentan cea de-a doua dorinta castiga. vom vedea pentru cat timp.

zapezile copilariei

Cand eram copii prima zapada era un motiv de bucurie frenetica. O asteptam cu nerabdare toata luna noiembrie, si de obicei o gaseam intr-o dimineata cand bunica Lucretia venea si ne anunta ca "a venit iarna draguta". Noi, cele trei nepoate, saream din pat in curte direct in pijamale (lucru rapid remediat datorita puterilor coercitive nemasurate ale bunicii), si ne bucuram de aceasta prima zapada printr-o suita de exclamatii, alergaturi, tentative de oameni de zapada sau batai cu bulgari, chiar daca stratul de zapada era anemic si se topea la prima raza mai serioasa de soare.
Ne intorceam pentru micul dejun tot ca urmare de puterii discretionare cu care bunica influenta actiunile nepoatelor, intr-o stare de agitatie exaltata si cu o pofta de mancare demna de trei urmasi ai lui Pantagruel. Dupa ce reuseam sa ne potolim intr-o oarecare masura decretam solemn pe trei voci ca iarna este anotimpul nostru preferat, si eram convinse ca fara constrangerile nejustificate ale bunicii am fi putut sa ne ducem traiul in zapada, ca eschimosii.
Cu nestatornicia tipica varstei, uitam declaratiile facute in fiecare martie, cand decretam din nou la unison si pe acelasi ton convingator, ca primavara este anotimpul nostru preferat. Insa in perioada dintre cele doua declaratii ne bucuram in fiecare zi de zapada abundenta, pufoasa si de un alb cel mai alb, specifica iernilor de Dorna.
Astazi, la un moment dat, cand am aruncat o privire pe geam, am observat curtea vecinei acoperita de stratul alb al primei zapezi de noiembrie. Primul lucru care mi-a venit in minte a fost ca ar trebui sa trec pe anvelope de iarna si sa reinnoiesc polita casco. Apoi mi-am spus cu o oarecare neplacere ca probabil e destul de frig afara, si ca as putea sa imi aman treburile de rezolvat pentru maine, avand in vedere ca oricum e week-end, asa ca m-am intors glorioasa in pat cu un ceai cald si un Henry James drept companie.
Abia dupa aceste reflectii am gasit o asemanare intre curtea alba a vecinei si curtea diminetilor de noiembrie a bunicii, si m-a lovit dureros de viu dorul de Dorna si de vocile celor doua surori.
In termen de cateva secunde am simtit acut senzatia trecerii timpului, am avut constiinta felului in care timpul isi pune amprenta asupra noastra, nu numai fizic cat mai ales asupra gandurilor si sentimentelor.
E adevarat ca intelepciunea vine odata cu maturitatea, ca suntem produsul propriilor experiente si a eforturilor de invatare din experientele straine, ca fiecare zi lasa urme definitorii asupra eului personal. In incercarea de a ne defini, de a da un sens existentei noastre terestre, singura pe care o cunoastem, sondam adanc in suflet, analizam, explicam, sortam si dam deoparte sentimente superflue, cu intentia iluzorie de a descoperi si pastra esentialul.
Inevitabil, ne pierdem inocenta si capacitatea de a ne exalta in fata lucrurilor marunte. Un cost prea ridicat pentru un rezultat indepartat si nesigur.

Adam si Eva

atat de toamna

e toamna afara si in suflete, a venit noiembrie.... inevitabil. din toate lunile anului noiembrie imi e cea mai nesuferita. e cea mai anosta, rece, deprimanta, inutila luna a anului. daca as avea puteri discretionare asupra timpului, as renunta complet la ea, as trece la calendarul cu 11 luni... singurul motiv pentru care fac un compromis si o mentin in calendar sunt cei cativa prieteni care au ziua de nastere in noiembrie si care ar fi destul de dezorientati daca brusc m-as decide sa o anulez.

da, m-as lipsi bucuroasa de noiembrie. fiecare luna are semnificatia ei, este intr-un fel necesara. decembrie vine cu zapada si sarbatori, martie e cu miros de frezii, mai e soare si cald, iunie e luna mea, august - calatorii, septembrie - la rentree, octombrie mai pastreaza din moliciunea toamnei... toate lunile au ceva doar noiembrie e goala...

cred ca de asta nici nu ne impacam.. goliciunea ei imi aminteste de goliciunea mea. pentru mine noiembrie reprezinta 30 de zile de introspectie, cu fiecare zi care se scurge merg mai spre adancuri, si cu fiecare zi ma simt mai golita de continut. 

tot anul am alergat in cautarea senzatiilor, ochii au fost larg deschisi spre frumos, spre culoare, mainile au pipait avid fiecare colt ascutit, fiecare cuta de catifea, pielea calda si usor transpirata a iubitului a ramas impregnata in pielea mea, fiecare rima a inaltat sufletul spre absolut, muzica m-a insotit in cautarea de pace ca si in momentele de revolta, fiecare noua experienta s-a adaugat la zidul experientelor anterioare, dandu-i o noua forma si un nou sens.

si toate astea numai ca sa ajung din nou la noiembrie. noiembrie vine cu goliciunea ei rece, cu vidul care amplifica la nesfarsit intrebarile, intrebarea: la ce bun toate astea, Petra?

nu, clar, noiembrie nu e simpatica. nu e politicos sa vii cu asa o intrebare dupa 11 luni de cautari. nu e frumos sa-mi intinda oglinda in care si-a reflectat pentru o secunda umbra gri, ca sa zaresc contururile dezolante ale propriei goliciuni.

noiembrie e seaca, dura si intransigenta. nu ii e frica sa imi strige intrebarile in fata, chiar daca stie deja toate raspunsurile (sau lipsa lor) inca de anul trecut si de multi ani in urma. imi stie cautarile si zbuciumul continuu, si cu toate astea isi pastreaza reflexia rece si calma si cu atat mai irefutabila.

recunosc, am avut dese momente de slabiciune, m-am umilit in fata ei, am cazut in genunchi si am rugat-o sa fie umana, intelegatoare. in fond, am incercat sa-i explic: tot ce incerc in cele 11 luni din an este sa gust o farama de fericire si sa prind o urma de sens. din toate clipele de cautare au fost unele, putine, in care am gasit fericirea absoluta, fericirea care iti aduce lacrimi in ochi si iti lasa sufletul suspendat undeva intr-o realitate metafizica.  

daca nu ar fi fost noiembrie poate as fi pastrat iluzia unei reusite temporare. clipele de fericire relativa ar fi justificat toate cele 11 luni de cautare febrila, si ar fi dat un sens urmatoarelor 11 luni. dar noiembrie vine implacabila si anuleaza toate astea, inchide cercul si imi aminteste sec de absurditatea tuturor celor existente. are cruzimea de a-mi aminti de micimea si inutilitatea existentei, si savureaza cele 30 de zile de deznadejde ca pe un castig personal.

si cu toate astea nu ma pot hotari sa scot noiembrie din calendar. desi stiu ca ma intorc de unde am plecat si pe 1 decembrie trebuie sa plec din nou de la zero, sa caut noi senzatii si noi sensuri. desi 30 noiembrie ma gaseste obosita, golita, infranta si dezgustata de mine insami, nu pot sa renunt la noiembrie. 

mda.. e foarte toamna si anul asta...