sâmbătă, 22 noiembrie 2008

zapezile copilariei

Cand eram copii prima zapada era un motiv de bucurie frenetica. O asteptam cu nerabdare toata luna noiembrie, si de obicei o gaseam intr-o dimineata cand bunica Lucretia venea si ne anunta ca "a venit iarna draguta". Noi, cele trei nepoate, saream din pat in curte direct in pijamale (lucru rapid remediat datorita puterilor coercitive nemasurate ale bunicii), si ne bucuram de aceasta prima zapada printr-o suita de exclamatii, alergaturi, tentative de oameni de zapada sau batai cu bulgari, chiar daca stratul de zapada era anemic si se topea la prima raza mai serioasa de soare.
Ne intorceam pentru micul dejun tot ca urmare de puterii discretionare cu care bunica influenta actiunile nepoatelor, intr-o stare de agitatie exaltata si cu o pofta de mancare demna de trei urmasi ai lui Pantagruel. Dupa ce reuseam sa ne potolim intr-o oarecare masura decretam solemn pe trei voci ca iarna este anotimpul nostru preferat, si eram convinse ca fara constrangerile nejustificate ale bunicii am fi putut sa ne ducem traiul in zapada, ca eschimosii.
Cu nestatornicia tipica varstei, uitam declaratiile facute in fiecare martie, cand decretam din nou la unison si pe acelasi ton convingator, ca primavara este anotimpul nostru preferat. Insa in perioada dintre cele doua declaratii ne bucuram in fiecare zi de zapada abundenta, pufoasa si de un alb cel mai alb, specifica iernilor de Dorna.
Astazi, la un moment dat, cand am aruncat o privire pe geam, am observat curtea vecinei acoperita de stratul alb al primei zapezi de noiembrie. Primul lucru care mi-a venit in minte a fost ca ar trebui sa trec pe anvelope de iarna si sa reinnoiesc polita casco. Apoi mi-am spus cu o oarecare neplacere ca probabil e destul de frig afara, si ca as putea sa imi aman treburile de rezolvat pentru maine, avand in vedere ca oricum e week-end, asa ca m-am intors glorioasa in pat cu un ceai cald si un Henry James drept companie.
Abia dupa aceste reflectii am gasit o asemanare intre curtea alba a vecinei si curtea diminetilor de noiembrie a bunicii, si m-a lovit dureros de viu dorul de Dorna si de vocile celor doua surori.
In termen de cateva secunde am simtit acut senzatia trecerii timpului, am avut constiinta felului in care timpul isi pune amprenta asupra noastra, nu numai fizic cat mai ales asupra gandurilor si sentimentelor.
E adevarat ca intelepciunea vine odata cu maturitatea, ca suntem produsul propriilor experiente si a eforturilor de invatare din experientele straine, ca fiecare zi lasa urme definitorii asupra eului personal. In incercarea de a ne defini, de a da un sens existentei noastre terestre, singura pe care o cunoastem, sondam adanc in suflet, analizam, explicam, sortam si dam deoparte sentimente superflue, cu intentia iluzorie de a descoperi si pastra esentialul.
Inevitabil, ne pierdem inocenta si capacitatea de a ne exalta in fata lucrurilor marunte. Un cost prea ridicat pentru un rezultat indepartat si nesigur.

4 comentarii:

Blogul lui Paul spunea...

las ca vine el revelionu' si auzi pe langa vocile surorilor si vocile noastre...

Shalom Alehem spunea...

Henry James? Dude! Really...

ilhan spunea...

Spunei lui Dan sa puna niste stiuci la afumat ca am auzit ca are afumator... pretty please...si sa nu uite sa le sareze bine de tot...cu sare din aia grunjoasa

Medeea-Sela spunea...

@ paul (sau blogul lui) - abia astept. Laaaaa mulltiiii aaaaaaannniiiii! de pe acum

@shalom - not a fan of Henry James? i'm a girl after all, so I can be excused

@Ilhan - tu vii cu stiuca noi rezolvam cu afumatul (Dan mai precis, ca de la mine n-ai pretentii)


contoare