dupa festival

Dupa cum promiteam, si pentru ca e frumos sa te tii de cuvant daca promiti un lucru, revin cu impresii post-festival-de-teatru-neconventional. 

Din cele cinci zile de festival m-am invrednicit sa ajung la una singura, mai precis duminica. Ceea ce am vazut mi-a placut atat de mult, incat mi-a parut rau ca nu am facut un efort sa ajung si in zilele anterioare(de tinut minte pentru urmatoarele manifestari de acest gen). Mi-a placut cu atat mai mult cu cat nu stiam la ce sa ma astept, iar expectantele inexistente nu pot fi inselate. 

In prima parte am vazut o piesa jucata de o trupa din Timisoara - trupa Aualeu - teatru de garaj si curte (i-am gasit ulterior si pe net la www.aualeu.ro). Piesa, o comedie despre esecul institutiei matrimoniale si singuratatea in doi, destul de buna, insa jocul celor doi actori (al caror nume nu l-am retinut, din pacate) a facut-o de-a dreptul grozava. Ritm alert, condimentat cu un pic de muzica, text simplu si precis, fara fraze redundante, pauzele de text compensate cu o pantomima excelenta.

In plus, subiectul domestic si apropierea actorilor de public faceau reprezentatia extrem calda si umana, iar oricine cu cativa ani de casnicie in spate (myself included) putea sa se regaseasca in multe din situatiile exemplificate in piesa. Am ras, dar la sfarsit zambetul era destul de amar.

A doua parte a fost un spectacol de improvizatie, cu actori din orase diferite. Nu m-a impresionat, astfel incat am sa ma abtin de la comentarii. Au fost voci care au sustinut ca ceea ce faceau ei nu era tocmai improvizatie, dar avand in vedere ca e primul spectacol de acest gen la care am asistat, nu sunt in masura sa ma exprim.

Concluzie: la (cat) mai multe! pe urmatoarele sigur n-am sa le ratez.

on the edge

ma aflu pe  margine, langa prapastie, cu picioarele pe teren sigur si cu ochii in abis. trag aer in piept si ma aplec ametitor, imi strig ecoul, port o scurta conversatie (in fond suntem prieteni vechi) si ma retrag in momentul in care prapastia mi se pare prea ademenitoare. buuunnn, teren sigur, solid, din nou. picioarele bine infipte si capul in nori. 

(auto)biografie: viata a inceput odata cu constiinta libertatii, la o data imprecisa undeva in anii '90, la o oarecare distanta de inceputul vietii biologice. imi amintesc sigur ca era noapte. de atunci a fost o continua plimbare pe buza prapastiei, un dans pe sarma neintrerupt, o pendulare indecisa, uneori constienta, alteori lasata la discretia hazardului, dar rar am reusit sa ma indepartez de margine. 

de o parte haul - libertate absoluta, sentiment, betie, senzualitate, uitare, trup si transpiratie, fum, vartej necontrolat, vuiet, chemarea dureroasa. de cealalta, campul pietros - siguranta, ratiune, stabilitate, liniste, aer rarefiat, spirit, cunoastere, pragmatism. intre: eu. 

stare de echilibru, ar numi-o binevoitorii (fara sa se insele prea mult avand in vedere ca am supravietuit cu succes pana aici si mi-am pastrat optimismul). nehotarare si frica de absolut, ar spune carcotasii (si ei sunt si mai aproape de adevar, pentru ca niciodata n-am avut curajul sa ma indepartez destul de mult incat sa pierd din vedere marginea asiguratoare). absurd, l-ar numi Camus (iar eu nu pot decat sa-i dau dreptate, ca unui cunoscator). conditie umana, ar spune Malraux, rezumand toate intrebarile intr-un concept care trebuie acceptat ca atare. 

oricare din explicatiile gasite, chiar si cele mai contradictorii, sunt corecte si in acelasi timp insuficiente. dansul pe buza prapastiei imi face placere dar ma si nemultumeste. incerc sa fiu din ce in ce mai agila, pasii sa-mi fie din ce in ce mai rapizi si mai siguri, trecerea de pe o parte pe cealalta se face din ce in ce mai usor, aproape imperceptibil, pe masura ce invat mai multe despre ambele parti. de fiecare data cand inaintez prea mult in una din directii, ma invadeaza nemultumirea, sufletul tanjeste spre cealalta parte, iar pasii ma aduc inapoi pe sarma. 

important e sa nu ma stabilesc in nici una din cele doua parti, granita fiind, in mod evident, ingusta si neincapatoare. de fapt, ceea ce caut, ceea ce iubesc e dansul in sine, miscarea, trecerea, pendularea. gasesc un sens in cautarea sensului si fericire in cautarea fericirii. lamentarile, nemultumirile, strigatele fac parte din coreografie, ca si zambetele si preaplinul inimii. 

festivalul de teatru neconventional

in ultimul timp in iasi se intampla lucruri. si unele din lucrurile astea sunt chiar foarte bune si frumoase.

un exemplu este festivalul de teatru neconventional care are loc zilele astea. pentru detalii dati click: http://www.inoras.ro/eveniment_festival-de-teatru-neconventional-17-21-decembrie-2008-in-dublin-pub.htm

eu imi planific sa merg vineri si duminica. am sa vin cu impresii.

refugiu in arta

am privilegiul sa locuiesc intr-un oras care se bucura de prezenta unor oameni de arta remarcabili. desi poate ca nu mai sunt atat de multi ca pe vremuri, in Iasi, in momentul de fata, exista personalitati de cultura care au un cuvant greu de spus. iar domeniul artelor vizuale este unul din cele mai bine reprezentate.

in calitate de exponent al publicului, de consumator de frumos, pot sa enumar cativa din artistii locali care m-au impresionat, dupa ani buni de batut galeriile si expozitiile iesene: Valeriu Gonceariuc, Zamfira Barzu, Dragos Patrascu, Felix Aftene, Sorin Purcaru, Ioan Vanau.. ar mai fi si altii, dar numele astea imi vin acum in minte pentru ca lucrarile lor mi-au lasat urme in suflet la un moment dat.  enumerarea e subiectiva si se bazeaza exclusiv pe impresiile personale, fara influenta avizata a unor critici.

recent am vizitat atelierul unui prieten - Cristi Diaconescu. Il stiam demult, ii stiam talentul, dar nu avusesem ocazia sa vad mai in delatiu ce lucreaza. dupa ce am avut ocazia sa vad indeaproape, sa ating, sa imi iau tot timpul necesar pentru perceperea culorii si sa ascult si explicatiile personale, cred ca ar fi un gest de egoism din partea mea sa nu impartasesc si altora din impresiile lasate.

mai intai trageti un ochi pentru exemplificare: http://uapiasi.ro/gallery14.htm. 

lucrarile lui Cristi sunt un strigat, ajung direct la suflet. la sufletului omului contemporan, urban, prins in absurdul vietii cotidiene, contorsionat, incordat in lupta de supravietuire si de afirmare, care totusi pastreaza in suflet o farama de inocenta si a ramas cu o privire aruncata spre copilarie. 

pentru mine tablourile lui au un dublu efect: imi induc un sentiment de revolta existentialista, impotriva absurditatii existentei, sentiment indus de culorile puternice si mesajul viu, care amintesc oarecum de arta de copil rebel a lui Basquiat. 

pe de alta parte am sentimentul de salvare, de refugiu. linia bruta si tehnica libera folosita ma intorc spre copilarie, imi readuc zambetul si inocenta si favorizeaza uitarea. pentru jumatate de ora cat am fost in atelierul lui Cristi am uitat de lume si de timp, iar asta este ceea ce eu numesc arta.

vizita in atelierul lui Cristi, ca orice contact cu arta autentica, mi-au intarit convingerea ca, in afara de iubire, arta este singura noastra scapare. 

insomnia

somnul natiunii naste monstri, se zice. se poate. eu am sa parafrazez: insomnia individului naste monstri. si ce monstri! negri, uscativi, cocosati, perfizi, insidiosi, cu o mie de gheare, toti monstrii gandirii ascunsi bine pe timpul zilei sub preocuparile cotidiene ies la iveala in orele de nesomn. 

de vreo doua luni ma bantuie insomniile. pierd nopti intregi aiurea, cu creierul contorsionat in mii de ganduri, in fierbere, adorm intr-un tarziu, un somn chinuit de cateva ore, si ma trezesc cu ochii rosii si creierul tandari, cu convingerea ca singurul lucru intr-adevar indispensabil traiului omenesc este cafeaua, iar in prima jumatate a zilei sunt la fel de comunicativa precum camelia din ghivechiul de langa biroul meu (de fapt sunt convinsa ca la o interogare riguroasa doamna plantuta ar putea oferi mai multe informatii, si mai pertinente, decat as putea eu). 

avand in vedere inclinatiile spre despicarea firului in patru de care dispun, am analizat pe toate partile cauzele teribilelor insomnii. sunt o persoana activa, sanatoasa, fac miscare, am o alimentatie relativ sanatoasa, preocupari diverse, un psihic puternic care ma ajuta de fiecare data sa ies la suprafata daca se intampla sa nu-mi placa de mine, iubesc, nu am probleme financiare sau morale deosebite, intr-un cuvant, indeplinesc toate conditiile pentru un somn de frumusete ca la carte.  doar ca somnul nu e de acord cu mine si pace. 

bineinteles, am incercat toate solutiile care mi-au trecut prin minte pentru remedierea problemei - cele mai putin antrenante carti posibile (cu parere de rau Dle. Camus ati fost declarat castigator), ceai de tei cu miere, sauna, mai mult sport (un pic mai mult si ma inscriu la maraton), pastile cu extract de valeriana (da, exista asa ceva), numarat oi (Dle Becali, imi ofer expertiza), in fine, tot ce imaginatia sau sursele babesti au putut sa-mi furnizeze. degeaba, somnul de frumusete nu se lasa induplecat.   

si atunci, cum orice alta explicatie iese din discutie, am ajuns la concluzia ca motivul lipsei cronice de somn este ca imi sunt necesare rendez-vous-urile de fiecare noapte cu monstrii mei. in fiecare seara ma viziteaza,  in grupuri mai numeroase sau separat, cate unul. unii mi-au devenit de-a dreptul simpatici, pe altii in continuare nu vreau sa-i vad in ochi, insa s-ar parea ca asta nu e motiv de descurajare pentru ei. 

sunt monstri si monstri. monstruletii, aia mici si relativ simpatici pun sub lupa actiunile de peste zi, sau ma trag de maneca pentru eventuala lipsa de actiuni. ei vin si gasesc hibe, gafe, imi aduc argumente si unghiuri de vedere noi, si in final ne despartim prieteni pentru ca au meritul de a veni cu idei progresiste pentru a doua zi.

in schimb sunt si monstrii hidosi, perifizii, cei cu o mie de oglinzi, care ma pun fata in fata cu mine si imi pun la indoiala fundamentele existentiale. ei au neobrazarea de a afirma ca o persoana sanatoasa, activa si cu un psihic bun nu inseamna nimic. imi arata ca puntile de care ma leg pentru iesirea la suprafata sunt fragile si nesigure, ca trairile cele mai intense sunt si cele mai efemere, ca demersul de autocunoastere si definire e abia la inceput si rezultatele lui sunt incerte. 

ei imi arata ca descoperirea libertatii absolute de care dispunem vine odata cu constientizarea propriilor limite. si procesul este irevocabil, odata ce am luat cunostinta de propria-mi libertate, nu mai am posibilitatea sa gasesc justificari deterministe, dispar tapii ispasitori ai tuturor nereusitelor mele, singura responsabila pentru esec sau reusita sunt eu. iar monstrii insomniaci, nemilosii, au drept scop minimalizarea si relativizarea reusitelor de peste zi. din jocul oglinzilor imi dau o idee despre profunzimile fiintei, numai pentru a pune in evidenta, prin contrast,  superficialitatea in care ma mentin. ei bine, astia sunt monstrii cu care nu reusesc sa fac pace.

din fericire tot mai prind cateva ore de somn, iar a doua zi o iau de la capat cu cautarea fericirilor marunte si cu incercarile de intelegere a un pic mai mult decat ieri. e o lupta zilnica, dar sunt optimista. am sa-mi inving monstrii, sau, in cel mai rau caz, am sa-i adorm in extract de valeriana.