de vreo doua luni ma bantuie insomniile. pierd nopti intregi aiurea, cu creierul contorsionat in mii de ganduri, in fierbere, adorm intr-un tarziu, un somn chinuit de cateva ore, si ma trezesc cu ochii rosii si creierul tandari, cu convingerea ca singurul lucru intr-adevar indispensabil traiului omenesc este cafeaua, iar in prima jumatate a zilei sunt la fel de comunicativa precum camelia din ghivechiul de langa biroul meu (de fapt sunt convinsa ca la o interogare riguroasa doamna plantuta ar putea oferi mai multe informatii, si mai pertinente, decat as putea eu).
avand in vedere inclinatiile spre despicarea firului in patru de care dispun, am analizat pe toate partile cauzele teribilelor insomnii. sunt o persoana activa, sanatoasa, fac miscare, am o alimentatie relativ sanatoasa, preocupari diverse, un psihic puternic care ma ajuta de fiecare data sa ies la suprafata daca se intampla sa nu-mi placa de mine, iubesc, nu am probleme financiare sau morale deosebite, intr-un cuvant, indeplinesc toate conditiile pentru un somn de frumusete ca la carte. doar ca somnul nu e de acord cu mine si pace.
bineinteles, am incercat toate solutiile care mi-au trecut prin minte pentru remedierea problemei - cele mai putin antrenante carti posibile (cu parere de rau Dle. Camus ati fost declarat castigator), ceai de tei cu miere, sauna, mai mult sport (un pic mai mult si ma inscriu la maraton), pastile cu extract de valeriana (da, exista asa ceva), numarat oi (Dle Becali, imi ofer expertiza), in fine, tot ce imaginatia sau sursele babesti au putut sa-mi furnizeze. degeaba, somnul de frumusete nu se lasa induplecat.
si atunci, cum orice alta explicatie iese din discutie, am ajuns la concluzia ca motivul lipsei cronice de somn este ca imi sunt necesare rendez-vous-urile de fiecare noapte cu monstrii mei. in fiecare seara ma viziteaza, in grupuri mai numeroase sau separat, cate unul. unii mi-au devenit de-a dreptul simpatici, pe altii in continuare nu vreau sa-i vad in ochi, insa s-ar parea ca asta nu e motiv de descurajare pentru ei.
sunt monstri si monstri. monstruletii, aia mici si relativ simpatici pun sub lupa actiunile de peste zi, sau ma trag de maneca pentru eventuala lipsa de actiuni. ei vin si gasesc hibe, gafe, imi aduc argumente si unghiuri de vedere noi, si in final ne despartim prieteni pentru ca au meritul de a veni cu idei progresiste pentru a doua zi.
in schimb sunt si monstrii hidosi, perifizii, cei cu o mie de oglinzi, care ma pun fata in fata cu mine si imi pun la indoiala fundamentele existentiale. ei au neobrazarea de a afirma ca o persoana sanatoasa, activa si cu un psihic bun nu inseamna nimic. imi arata ca puntile de care ma leg pentru iesirea la suprafata sunt fragile si nesigure, ca trairile cele mai intense sunt si cele mai efemere, ca demersul de autocunoastere si definire e abia la inceput si rezultatele lui sunt incerte.
ei imi arata ca descoperirea libertatii absolute de care dispunem vine odata cu constientizarea propriilor limite. si procesul este irevocabil, odata ce am luat cunostinta de propria-mi libertate, nu mai am posibilitatea sa gasesc justificari deterministe, dispar tapii ispasitori ai tuturor nereusitelor mele, singura responsabila pentru esec sau reusita sunt eu. iar monstrii insomniaci, nemilosii, au drept scop minimalizarea si relativizarea reusitelor de peste zi. din jocul oglinzilor imi dau o idee despre profunzimile fiintei, numai pentru a pune in evidenta, prin contrast, superficialitatea in care ma mentin. ei bine, astia sunt monstrii cu care nu reusesc sa fac pace.
din fericire tot mai prind cateva ore de somn, iar a doua zi o iau de la capat cu cautarea fericirilor marunte si cu incercarile de intelegere a un pic mai mult decat ieri. e o lupta zilnica, dar sunt optimista. am sa-mi inving monstrii, sau, in cel mai rau caz, am sa-i adorm in extract de valeriana.
7 comentarii:
cred ca te gandesti prea mult.
si da-i si lupta, si da-i si lupta. ai sa invingi monstruletzii pana la urma.
chiar as vrea sa-i cunosc si eu pe aia simpatici. poate ma conversez si eu cand am insomnii. nu esti singura, fii sigura.
p.s.: nu era somnul ratiunii naste monstri (goya)? in plus, pentru prima oara aud ca nu-i place cuiva camus. mie caligula, strainul si mitul lui sisif mi s-au parut extraordinare. dar e vorba de gusturi, de ce simti ca e mai aproape de gandirea ta. la fel, Dl. Sarte care a castigat premiul Nobel, l-a refuzat dar a cerut banii in mod confidential nu reprezinta nimic pentru mine. same for you I think.
@canibal: yep, you could be right. cred ca am sa ma las.
@dorian: daca te pui bine iti fac cunostinta cu cativa monstruleti :) pe masura ce-i trimit la plimbare am sa ti-i trimit tie. beware!
da, citatul initial era al lui Goya, dar a fost parafrazat de Romania libera, iar eu i-am parafrazat pe ei pentru ca imi servea mai bine ideea.
cat despre camus, n-am zis ca nu imi place, dimpotriva. si nici nu consider ca nu se impaca cu lectura lui sartre, chiar daca cei doi in viata reala nu s-au prea impacat.
nu stiam ca sartre a cerut banii confidential pt. premiul Nobel. hmmmmmm, pana la urma toti avem micimile noastre. cu toate astea, existentialismul ramane pentru mine o doctrina demna de luat in considerare, iar actiunile lui sartre din viata reala (cu multe dintre care nu sunt de acord) nu-i stirbesc cu nimic din meritul de a fi unul dintre marii ganditori existentialisti.
cred că vinovatul pentru nesomn este procesul de autocunoaştere. în el apar la un moment dat astfel de gânduri când nu mai eşti sigur de nimic. este un semn bun că ai ajuns până aici. cei mai mulţi care se apucă de aşa ceva nu ajung la această ultimă încercare şi cea mai grea. dacă vei reuşi să treci de ea poţi spune că te cunoşti. abia atunci, pentru că acum se verifică toate in/certitudinile pe care le ai. vei ajunge să nu mai fii sigură de nimic, nici măcar de faptul că îţi plac cartofii prăjiţi. dar dacă treci de încercarea asta vei putea fi sigură de ce eşti capabilă. te înţeleg pentru că am trecut prin aşa ceva acum multă vreme. baftă!
buna Dan,
daca sunt legate de procesul de autocunoastere, inseamna mi-e dat sa am insomnii pana la adanci batraneti. nu cred ca autocunoasterea este un proces cu finalitate clara in timp.
odata procesul inceput, e ireversibil si presupune o evolutie continua.
fiecare descoperire presupune o noua perspectiva, si un pas mai departe in evolutia personala, astfel incat eu cea de azi sunt un pic diferita fata de eu cea de ieri, si tot asa, astfel incat fiecare noua zi imi prelungeste procesul de autocunoastere cu inca o zi.
si sincer, cred ca abia in momentul in care am pretinde ca am incheiat cu autocunoastere ar trebui sa ne facem griji. bineinteles ca nu sunt sigura de nimic, dar siguranta absoluta (in special cand e vorba de propria persoana) e ingusta si neproductiva.
aa, si nu-mi plac cartofii prajiti. de asta sunt absolut sigura :P
prima.... prima data totul are contur, are culoare... e roz, e dulce, un cui, un dinte pentru tine, dar realitatea e doar un gard cu spini, in timp, totusi e dulce si nu simti decat... privirea lui zburdand firesc, prin venele-ti placerea, cu aripi de inger cazut in suburbia gandurilor, abisul cuvintelor nespuse, prima.... prima data dulce-amarui zambet de pica, ferice tu mireasma ca-l porti in gand si-n suflet, poftind in vis, nemuritor mereu va fi.
si totusi maine e o alta prima ..data, ferice tu inger cu aripi de zahar, suflet plapand, chipul lui sunet drag, un dinte pentru tine musca lent trecutul, zumzet de carne murata.
poate de aici insomnia.. vreau sa prelungesc azi si prima data de azi. de ce-ti duci ochii inspre maine? azi e dulce si dureros si imi da destul sens.
maine.... o sa vedem atunci, mai e atat de mult pana maine.
Trimiteți un comentariu