dualitate intrerupta

ieri Petra a parasit-o pe Petra.. care a acceptat despartirea fara prea multe proteste. o intrevazuse si ea, intelesese ca e inevitabila, doar o chestiune de timp.. de ceva timp nu se mai puteau privi in ochi, nu se mai placeau, se sufocau reciproc si isi gaseau doar defecte. cu toate astea, vocea calma, matura si categorica i-a zgariat sufletul si i-a inabusit revolta:

- nu mai putem asa, Petra, nu te mai inteleg. esti oscilanta, visatoare si iresponsabila, te infierbanti prea usor si ma provoci spre actiuni deloc rezonabile. nu ma mai asculti, nu imi mai accepti autoritatea, si stii foarte bine ca tu singura nu ajungi nicaieri. ma obosesti teribil, si nu mai am timp de mine. macar daca din goana comuna as gasi surse pentru propria-mi dezvoltare, cred ca ti-as putea ierta nelinistea. dar sfarsitul zilei te gaseste pe tine la fel de nelinistita iar pe mine sfarsita de puteri.. inca o zi neproductiva.

- dar.. eu sunt libera.. nu pot trai altfel.. uita-te la mine, ma sufoc, deja am inceput sa ma invinetesc de la discutia asta.

o spranceana ridicata (Petra a sesizat o nuanta de cruzime ironica, dar zilele astea s-a dovedit excesiv de susceptibila, posibil sa fi fost doar o parere):

- te-am lasat o perioada, pentru ca recunosc ca am o slabiciune pentru tine, dar trebuie sa inveti sa respecti niste limite. pana si tu trebuie sa recunosti ca m-am dovedit destul de permisiva. dar... nu imi dai de ales, trebuie sa uit de tine o perioada, sa ma regasesc, sa imi pun ordine in ganduri. stii ca e doar temporar, ca o sa ne revedem pentru ca nu putem trai una fara alta.... bla, bla......

pentru Petra totul devine cetos, se scufunda din ce in ce sub greutatea clipei... ea n-a trait niciodata in trecut sau viitor, parasirea actuala o ucide...previziunile de orice fel nu sunt specialitatea ei, prea tin de rational ca sa se poata dovedi incurajatoare.

pasiuni trecute si viitoare

Tatal meu, vanator pasionat de mai bine de 20 de ani, are o vorba : « Vanatoarea si prostia sunt surori bune ». Asta numai cand se intoarce rupt de foame si oboseala dupa cate o zi (eventual una de iarna, cu frig si ninsoare) de umblat aiurea dealurile fara sa prinda picior de mistret, pentru ca in zilele cu succes isi uita intelepciunea in favoarea mandriei de vanator care isi hraneste familionul.

 Eu, cum nu pot sa contrazic genetica, dezvolt intelepciunea parinteasca in teorie generala, si spun « pasiunea si prostia sunt surori bune ».  Si la mine se aplica cu atat mai mult, cu cat ambele sunt de gen feminin. Si cum pun multa pasiune in tot ce fac (exceptand activitatile rutiniere gen mancat, dormit, spalat pe dinti, etc.), am ocazia sa verific valabilitatea teoriei mai sus enuntate cu varf si indesat. Bineinteles, teoria mea se aplica mai ales pentru sentimentele intense, care tind sa anuleaze orice bruma de ratiune si te arunca fara drept de apel in patetic, indiferent de forma pe care o iau (dragoste pentru un barbat, entuziasm in fata unei lucrari de arta, melancolie la o piesa de-a lui PJ Harvey, bucurie copilareasca de a ma intalni cu cineva drag, incremenire pe varf de munte, panica din momentele de constientizare a trecerii irevocabile a timpului).

 Daca trairile mele ma fac ridicola in ochii celor de langa, nu-i nici un bai, oricum nu dau prea multi bani pe parerea celor de pe strada, iar cei a caror parere conteaza sunt oameni suficient de destepti cat sa mai astepte o a doua manifestare sau sa analizeze si doua – trei idei pe care le emit. Dar ce te faci in momentele in care descoperi lipsa de fundament a pasiunilor tale, sau realizezi ca, in concentrarea ta absoluta asupra propriilor emotii, aluneci in egoism si uiti de cei de langa tine, si chiar de tine insati in asa masura incat pasiunea devine nociva?

 Ei bine, astea sunt momentele in care se trezeste intelepciunea stramoseasca in mine si ma erijez in creatoare de teorii asupra psihicului omenesc. Asta a fost varianta eufemistica. In cea prozaica, ma trezesc, imi aplic benevol doua perechi de palme, imi adun demnitatea, o scutur bine si o ridic din nou in pozitie verticala, cum ii sade bine, si imi promit ca pe viitor o sa fiu mai ponderata.

 Bineinteles, dezideratul e imposibil de atins, asfel incat urmeaza o perioada de  rationalism rece si sec, in care pasiunea veche e inmormantata cu onorurile cuvenite,  perioada care are darul sa-mi ridice intelectul pe piedestal si plictisul la stadiul de stil de viata. Cand starea de fiinta rationala imi devine insuportabila, in mod inevitabil, ma arunc cu capul inainte si ochii inchisi intr-o noua pasiune (pentru ca pe cele ingropate nu le mai pot invia), tocmai la timp cat sa-mi reiau bataile inimii.

 Mda, e clar, pot trai oricum, numai ponderat nu. Insa prefer oricare din starile antagonice (pe care le traiesc cu aceeasi convingere), decat pe cea nici rece nici calda, ci caldicica, cu iz de apa statuta.

 

Seven Pounds

am vazut ieri seara filmul din titlu, si m-a impresionat in asa masura incat am zis ca e musai de recomandat si altora pe blog (e prima data cand recomand un film pe blog, desi sunt o adevarata devoratoare de filme iar cele care sa ma impresioneze intr-adevar sunt destul de putine). nu am sa va stric placerea povestind despre ce e vorba in film (care se dovedeste destul de imprevizibil incat sa iti mentina interesul la cote maxime pe toata durata lui), si nu am sa postez nici vreun trailer, dar va recomand cu toata increderea sa il vedeti, preferabil in liniste si pe indelete, fara prieteni galagiosi sau popcorn.

filmul e regizat de Muccino (responsabil si pentru The Pursuit of Happyness), si il are tot pe Will Smith in rolul principal, care face un rol de zile mari. Spre deosebire de filmul anterior, pe langa povestea cu miez, Seven Pounds beneficiaza si de un ritm sustinut, cu intorsaturi de situatie si de personaje secundare bine construite

nu am inteles de ce filmul nu a beneficiat de atentie la Oscaruri, pentru ca valoarea e clar peste The Curios Case of Benjamin Button (care mi s-ar fi parut un film excelent, daca ar fi avut o ora jumatate in loc de 3 si n-ar fi fost cumplit de lent si previzibil) sau Slumdog Millionaire (care iar mi s-ar fi parut un film ok daca n-ar fi luat atatea premii si n-ar fi fost atat de mediatizat, si oricum are cam mult iz telenovelistic). n-am vazut celelalte filem nominalizate, insa recenziile nu prea m-au motivat.

din filmele de anul trecut am mai vazut doua care mi-au placut, si despre care nu prea s-a vorbit - In Bruges (prima data cand am reusit sa vad un film al lui Collin Farrell pana la capat fara intreruperi voluntare) si Gran Torino (Clint Eastwood la batranete e un actor demn de luat in considerare, iar rolul lui face tot filmul). Planuiesc sa vad in perioada urmatoare Vicky Cristina Barcelona, pe care il astept in cinema pentru ca am mari asteptari, si Revolutionary Road. Daca impresiile sutn bune revin.

zile astenice...

cine-a inventat termenul "astenie de primavara" trebuie sa se fi gandit la mine in starea din zilele astea. proasta inventie, doamnelor si domnilor! adica in loc sa ma bucur ca vine primavara, se incalzeste afara, apar freziile si gargaritele si se mareste ziua, eu ce fac? ma tarai de colo fara colo fara vlaga, abia reusesc sa duc la bun sfarsit cele mai simple activitati, iar cele pe care le pot lasa pe maine devin activitatile preferate.

nu ca n-as avea treaba, idei sau dispozitia necesara. am de lucru cat lumea, idei garla si starea de spirit proactiva, dar toate raman la nivel teoretic. cand e vorba de pus in practica.. pe toate le fac, dar absolut pe toate, cu maximum de eficienta si organizare, doar ca de maine.... azi as prefera sa mai dorm juma' de zi....

ca urmare am decis ca am neaparata nevoie de un plus de motivatie/infuzie de energie/boost/scuturare (las la libera interpretare termenul optim), si pana la sfarsitul saptamanii cand ma vad cu fetele mele si am sa am sigur parte de o resuscitare, orice idee e binevenita.

incertitudine

Infernul sunt ceilalti, spunea amicul meu Jean-Paul, iar eu, care in general nu obisnuiesc sa il contrazic, de data asta ma intreb cata dreptate are. Cat din infern se gaseste in ceilalti si cat in mine? Sau poate infernul vine din incompatibilitatea dintre sine si ceilalti, din antagonismul dintre Dasein si Mitsein, dintre eu pentru mine si eu pentru ceilalti.

Mi-am redescoperit de curand fragilitatea propriei constructii, volatilitatea unei fericiri traite prea intens. Am descoperit ca fericirea te indeparteaza prea mult de realitate, care in cele din urmaisi cere drepturile si te trage inapoi subit si categoric, iar caderea in realitate este cu atat mai dureroasa cu cat fericirea gustata a fost mai intensa.

Un sfert de ora de discutie cu un “om mare”, exponentul perfect reprezentativ al celorlalti, a reusit sa zgudie pana-n temelii echilibrul fragilei constructii numite “sine”, la care muncisem vreme indelungata, scotand la bataie optimismul si bucura vietii de care dispun in resurse considerabile, punandu-mi sufletul pe o tava lasata pe trotuar, la colt de strada, la dispozita trecatorilor.

Sec si transant, mi s-a perindat prin fata ochilor tot sirul defectelor de care ma fac vinovata (care, intre noi fie vorba, imi erau indeajuns de cunoscute): idealismul, nehotararea, insuficienta maturitate, sentimentalismul, inconsecventa, nimicnicia si mai ales, pacat capital, singur suficient pentru condamnarea-mi definitiva, lipsa cronicizata a simtului realitatii.

Ca o trezire brusca intr-o dimineata in care dormisem linistita cu senzatia de week-end si realizez brusc ca e mijlocul saptamanii si am intarziat la serviciu, cu tiutul innebunitor al ceasului in urechi, lumina prea puternica pentru ochii inca impaienjeniti, si graba de a-mi reveni in simtiri pentru a face fata noii zile, trezirea la realitate a fost dureroasa pentru simturi si buimacitoare pentru minte. O saptamana am petrecut-o in transa, indeplinind minimul subzistential, coplesita de intrebari.

Cat traiesc pentru mine si cat pentru ceilalti? Trebuie sa iau in calcul propria perceptie a realitatii sau realitatea majoritatii ? Daca un compromis atrage un altul, cand trebuie sa ma opresc pentru a nu-mi altera irevocabil eul? Cand necesitatea unei schimbari imi va aparea ca iminenta, voi avea curajul sa o intreprind sau voi fi prea prinsa in angrenajul realitatii sociale? Pot trai pastrandu-mi principiile, sau renuntarea la principii este singurul trai posibil? Si cum e mai bine, fericit in lumea ta sau mizerabil in lumea reala?