Infernul sunt ceilalti, spunea amicul meu Jean-Paul, iar eu, care in general nu obisnuiesc sa il contrazic, de data asta ma intreb cata dreptate are. Cat din infern se gaseste in ceilalti si cat in mine? Sau poate infernul vine din incompatibilitatea dintre sine si ceilalti, din antagonismul dintre Dasein si Mitsein, dintre eu pentru mine si eu pentru ceilalti.
Mi-am redescoperit de curand fragilitatea propriei constructii, volatilitatea unei fericiri traite prea intens. Am descoperit ca fericirea te indeparteaza prea mult de realitate, care in cele din urmaisi cere drepturile si te trage inapoi subit si categoric, iar caderea in realitate este cu atat mai dureroasa cu cat fericirea gustata a fost mai intensa.
Un sfert de ora de discutie cu un “om mare”, exponentul perfect reprezentativ al celorlalti, a reusit sa zgudie pana-n temelii echilibrul fragilei constructii numite “sine”, la care muncisem vreme indelungata, scotand la bataie optimismul si bucura vietii de care dispun in resurse considerabile, punandu-mi sufletul pe o tava lasata pe trotuar, la colt de strada, la dispozita trecatorilor.
Sec si transant, mi s-a perindat prin fata ochilor tot sirul defectelor de care ma fac vinovata (care, intre noi fie vorba, imi erau indeajuns de cunoscute): idealismul, nehotararea, insuficienta maturitate, sentimentalismul, inconsecventa, nimicnicia si mai ales, pacat capital, singur suficient pentru condamnarea-mi definitiva, lipsa cronicizata a simtului realitatii.
Ca o trezire brusca intr-o dimineata in care dormisem linistita cu senzatia de week-end si realizez brusc ca e mijlocul saptamanii si am intarziat la serviciu, cu tiutul innebunitor al ceasului in urechi, lumina prea puternica pentru ochii inca impaienjeniti, si graba de a-mi reveni in simtiri pentru a face fata noii zile, trezirea la realitate a fost dureroasa pentru simturi si buimacitoare pentru minte. O saptamana am petrecut-o in transa, indeplinind minimul subzistential, coplesita de intrebari.
Cat traiesc pentru mine si cat pentru ceilalti? Trebuie sa iau in calcul propria perceptie a realitatii sau realitatea majoritatii ? Daca un compromis atrage un altul, cand trebuie sa ma opresc pentru a nu-mi altera irevocabil eul? Cand necesitatea unei schimbari imi va aparea ca iminenta, voi avea curajul sa o intreprind sau voi fi prea prinsa in angrenajul realitatii sociale? Pot trai pastrandu-mi principiile, sau renuntarea la principii este singurul trai posibil? Si cum e mai bine, fericit in lumea ta sau mizerabil in lumea reala?
3 comentarii:
Întâmplător, m-am lovit azi de acelaşi infern exterior. Nu cred că problema vine din noi dacă gândim statistic şi 90% dintre apropiaţi sunt de acord cu ce facem. Existenţa pentru sine nu o exclude pe cea pentru ceilalţi câtă vreme aveam o relaţie bună cu sinele. Injusteţea exteriorului e doar un reziduu al răului în lupta noastră interioară.
Romanticii au murit de tineri, ştii bine, iar marile reforme morale au sfârşit prost, în extremism. Câtă vreme produci mai multă bucurie în jur decât revoltă şi tristeţe, nu cred că ar trebui să renunţi la optimism. Mai ales dacă pesimismul nu îţi este structural, constitutiv. Adevărul se spune şi în scandaluri, şi în glume, şi în şoaptă. Eu am ales să ofer ce-i bun doar celor care îl pot recepta (nu e atitudinea celui care face prozeliţi, ştiu, dar măcar e semnul păstrării unui bun în sferele restrânse). Lucrurile amestecate nu miros a bine...
Fericit in lumea reala
Multumesc de incurajari, Filonous, intr-adevar pesimismul nu ma caracterizeaza si subnt sigura ca o sa revin la sentimente mai bune. Deocamdata ma lupt sa reconstruiesc starea de echilibru.
Ar fi bine sa pot oferi ce-i bun numai celor ce-l pot recepta, din pacate am o problema de dozare a ceea ce ofer si una de recunoastere a celor care pot recepta binele.
Canibal, solutia ta in momentul de fata e un pic utopica pentru mine. cred ca trebuie sa imi adun curajul sa fac niste schimbari, ca sa pot sa-mi aduc realitatea pe aceeasi linie cu fericirea.
Trimiteți un comentariu