updates

Tocmai am realizat ca am ocupat inadmisibil de mult din spatiul bloggeristic detaliind telenovela pe care eu o numesc "viata personala", dar am doua scuze perfect valabile in aceasta privinta:
1 - telenovela asta imi ocupa al naibii de mult gandurile si emotiile (insa odata cu curatenia de Paste am initiat masuri de remediere a situatiei)
2- asta e ceea ce se cheama blog personal (iar eu prin asta inteleg un spatiu virtual atoate-rabdator, unde pot sa imi desfasor gratios gandurile cele mai lipsite de noima in aceeasi masura ca si pe cele care pot fi suspectate de profunzime).

Buuunn, cu introducerea facuta, pot trece la impresii despre ultima perioada de cand n-am mai calcat pe blog.

Cea mai proaspata impresie e cea de la Atelier 35 (expozitia e deschisa de cateva luni bune, dar eu abia de curand m-am invrednicit sa o vizitez in tihna). Prima reactie dupa ce am iesit pe usa de la WTC, a fost "dom'le, astia de la UAP Iasi chiar nu au nici un criteriu de selectie pentru lucrarile expuse???"
In mai multe cuvinte, cred ca singurul criteriu a fost varsta artistilor (sub 35 de ani), pentru ca rar mi-a fost dat sa vad un amalgam mai incalcit de lucrari si stiluri, si cu mana pe inima spun ca in viata mea nu am avut ocazia sa vad mai multe lucrari proaste grupate in acelasi loc.
Sa fim intelesi, au fost cativa artisti pe care i-am retinut si care m-au impresionat (pe unii ii stiam deja, altii mi-au intrat pentru prima data in aria vizuala). Din cei care mi-au placut ii mentionez pe Dragos Gavrilean, Sorin Otinjac, Petru Ciobanica, Adina Tofan, Andreea Dascalul, Cristi Diaconescu, Melania Hangan, Tudor Dumitrascu. Au mai fost lucrari care mi-au incantat vederea, dar trebuie sa recunosc ca nu am retinut numele artistilor.
Insa lucrarile lor erau alaturate fara nici o noima sau justificate unor lucrari de o calitate atat de slaba si o lipsa de estetica atat de izbitoare, incat simpla alaturare le aducea un prejudiciu. Am vazut cele mai infioratoare kitsch-uri expuse langa lucrari cu adevarat valoroase, tehnici infantile, culori tipatoare si subiecte de o stupizenie absoluta alaturate unor opere in adevaratul sens al cuvantului, astfel incat impresia de ansamblu a fost una jalnica.

O impresie situata la polul complet opus mi-a fost lasata de vizita pe care am facut-o in atelierul Zamfirei Barzu (de fapt doua vizite consecutive, pentru ca o singura zi nu mi-a fost de ajuns). Zamfira este geniala, lucrarile ei imbina in mod fericit figurativul cu abstractul, culorile si forma au forta si expresivitate, iar tema eroticului este abordata cu lirism si pasiune in acelasi timp.
In plus, am beneficiat de compania savuroasa a Zamfirei, de o ceasca de ceai si de cateva ore de stat la povesti, asa ca am plecat cu ochii incantati si sufletul plin. O puteti gasi pe Zamfira online la: http://arts.iasi.roedu.net/zamfira/

Pe langa astea, am mai participat la o lectura publica din cea mai recenta carte a lui Dan Lungu - "Cum sa uiti o femeie". Il stiam pe Dan Lungu de la "Sunt o baba comunista", insa cum ultima lui carte s-a intamplat sa fie despre dragoste si sa pice intr-un moment in care viata mea amoroasa e pe duca, pot sa spun ca atat lectura cartii cat si discutia autorului cu publicul m-au uns la suflet. Recomand cu toata caldura cartea, care e trateaza sensibilul subiect al iubirii (sau al dezamagirii din iubire, mai bine spus) cu umorul tonic specific lui Dan Lungu.

Adaugand la toate astea Pastele petrecut la Vatra Dornei, pot spune sa sufletul e plin si am energie pentru inca o buna bucata de vreme.

azi

o zi ciudata, suprarealista. azi timpul s-a dilatat si am trait cateva luni din viata in cateva ore. un amestec de gusturi, salciu cu dulceag, gustul fad al timpului neprieten. un amestec de stari, spaime si linisti suprapuse, epuizanta proximitate a necunoscutului. un amestec de dispozitii, perceptie acuta a fiecarei clipe si instrainare, abdicarea in fata concretului.

azi am constatat ca a venit primavara chiar daca eu am ramas cu jumatate de suflet in iarna. s-ar parea ca totusi anotimpurile curg si fara noi, si nu avem de ales decat sa le urmam. ca s-o ajung din urma mi-am inverzit privirea cu indaratnicie, mi-am lasat timpanele strapunse de ciripituri, am privit soarele drept in ochi si am palpat un mugure in intreaga-i plinatate. inainte de orele amiezii traiam primavara.

azi m-am cautat si nu m-am gasit. uluita, m-am oprit pentru prima data dupa luni de goana orizontala, am scrutat adancul si nu eram acolo. am intrebat ecoul, am dat deoparte niste umbre aruncate neglijent, chiar am atins cu varful degetelor obscuritatile opace din strafunduri.. nici urma de mine. m-am uitat nedumerita in jur.. cu usurare am constatat ca nu eram nici la suprafata (imi era frica de puterea de atractie a orizontalitatii indelungate). stiam ca in sus nu are rost sa ma caut, era evident ca nu avusesem nici o scara la indemana in ultimul timp.  am realizat intr-un tarziu ca singura cautare posibila, pentru a ma gasi, era oprirea cautarilor. dar azi linistea imi apare ca un deziderat inaccesibil. am parcurs restul zilei fara mine.

o zi apasatoare si lipsita de rezultate vizibile. si totusi azi am construit o punte.

love, relations and stuff like that

Dupa tonul jalnic din ultimul post mi-am jurat in barba ca am sa revin pe blog numai cand oi fi in stare de postari mai optimiste. si ta-daaa: iacata-ma! 

Asaaa, aici intervine pauza obligatorie pentru aplauze, "vai, multumesc, multumesc, nu e cazul, zau!" ( oricum am zis optimista, nu neaparat vesela, sa nu aveti pretentii exagerate de la mine).

Care va sa zica ultima perioada am petrecut-o in pur spirit nietzschean, aplicand nihilismul activ asupra propriei persoane: am constatat lipsa de fundament a constructiei numita "Petra's love life" (or lack of it), mi-am luat o mimica scrutatoare si am sondat adancimile mocirlei crescute in ani buni de compromisuri si fuga constienta de vederea lor monstruoasa, am facut una cu pamantul ultimele ruine si am pregatit un teren nou nout, pe care sa ma apuc sa construiesc un nou edificiu, mai trainic si mai frumos, vorba cantecului. 

Cum si cand o sa construiesc frumosul edificiu e o poveste care va fi derulata pe multe posturi viitoare ale blogului (un eufemism pentru "habar n-am inca"), deocamdata am reusit sa pun piciorul pe pamant solid si sa imi definesc o pozitie actuala, si, credeti-ma, nu-i putin lucru.

Prima si cea mai grea faza e constientizarea. Petreci timp lung intr-un noroi caldut, pretinzand fata de tine si fata de altii ca ai o casnicie foarte buna (multumesc de intrebare), ca e normal sa ai activitati separate (doar suntem atat de diferiti...)  si sa te vezi cu celalalt un sfert de ora inainte de culcare (doar suntem atat de ocupati...), ca e normal sa nu mai gasesti subiecte comune de discutii (ce am mai putea discuta ce nu s-a discutat deja?), ca starea de apatie nu e deranjanta (si de ce-am zambi.. doar suntem asa de obositi...) si ca lipsa atractiei reciproce nu inseamna nimic (doar toate relatiile devin monotone..). Si-ti duci zilele linistit in starea asta de semi-lancezeala pana intr-o zi cand realitatea te loveste fix in fata, de ramai naucit si parca ti se deschid trei randuri de ochi simultan, pe care nicicum nu poti sa-i mai inchizi.

Urmeaza partea cea mai proasta: spaima. O frica metafizica, mai puternica decat propria vointa si judecata, care te ingheata si iti blocheaza creierii. O stare de tampenie absoluta si dezorientata, insotita de nopti nedormite si dureri de inima (la propriu, cred ca tre' sa-mi fac un EKG), de o lipsa acuta a oricarei viziuni care sa depaseasca ziua de azi, de intrebari stupide privind propria-ti persoana si eventualitatea unui rost pe lume, de culpabilizare, mila pentru celalalt si greata in fata oglinzii. ehhhh, starea asta e cea mai pacatoasa si greu de depasit (chiar cand crezi ca ai lasat-o in urma si fugi cat te tin picioarele, te ajunge din urma si te inlantuie, astfel incat nu poti decat sa o accepti ca inevitabila).

In cele din urma, incepi sa iti amintesti ca te afli inca in stadiul de trestie ganditoare (primul pas pe scara evolutiei botanice e de la varza la trestie), si ca a existat o perioada in viata cand nu erai casatorita (cine-ar fi zis?) si supravietuirea iti reusea destul de bine, ca te mandreai chiar cu o oarecare posesie de principii si idei. Te uiti din nou in oglinda (infruntand greata inca persistenta) si in jur, faci o analiza a situatiei, si constati ca se poate si altfel. Aici e a treia faza esentiala: odata ce ai constatat ca se poate si altfel devine evident ca "asa" nu se mai poate. Poti sa aduci toate argumentele lase si comode pe care te bazai anterior, poti sa depui toate eforturile de vointa pentru definirea unei stari pragmatice de apreciere a noroiului caldicel, inacceptabilul devine din ce in ce mai evident si te motiveaza pentru actiuni concrete.

Urmeaza faza in care ma aflu acum, cea de definire a actiunilor concrete. Treci de la starea de spirit "orice as face va fi greseala vietii mele" la cea "orice as face va fi bine", stabilesti cele doua linii de actiune posibile (indiferent cat mi-am contorsionat creierii n-am reusit sa o gasesc pe a treia) - "ne regasim si facem casnicia asta sa mearga" sau "ne despartim si fiecare pe drumul lui", si iti aloci timp pentru a realiza care din cele doua e varianta optima. Pentru asta mi-am propus o perioada mai lunga, in care sa stau singura cu mine, pe indelete si sa descopar intelepciunea sau inspiratia providentiala. 

Postul asta nu are concluzie, e cu "va urma"...