joi, 2 aprilie 2009

love, relations and stuff like that

Dupa tonul jalnic din ultimul post mi-am jurat in barba ca am sa revin pe blog numai cand oi fi in stare de postari mai optimiste. si ta-daaa: iacata-ma! 
Asaaa, aici intervine pauza obligatorie pentru aplauze, "vai, multumesc, multumesc, nu e cazul, zau!" ( oricum am zis optimista, nu neaparat vesela, sa nu aveti pretentii exagerate de la mine).

Care va sa zica ultima perioada am petrecut-o in pur spirit nietzschean, aplicand nihilismul activ asupra propriei persoane: am constatat lipsa de fundament a constructiei numita "Petra's love life" (or lack of it), mi-am luat o mimica scrutatoare si am sondat adancimile mocirlei crescute in ani buni de compromisuri si fuga constienta de vederea lor monstruoasa, am facut una cu pamantul ultimele ruine si am pregatit un teren nou nout, pe care sa ma apuc sa construiesc un nou edificiu, mai trainic si mai frumos, vorba cantecului. 

Cum si cand o sa construiesc frumosul edificiu e o poveste care va fi derulata pe multe posturi viitoare ale blogului (un eufemism pentru "habar n-am inca"), deocamdata am reusit sa pun piciorul pe pamant solid si sa imi definesc o pozitie actuala, si, credeti-ma, nu-i putin lucru.

Prima si cea mai grea faza e constientizarea. Petreci timp lung intr-un noroi caldut, pretinzand fata de tine si fata de altii ca ai o casnicie foarte buna (multumesc de intrebare), ca e normal sa ai activitati separate (doar suntem atat de diferiti...)  si sa te vezi cu celalalt un sfert de ora inainte de culcare (doar suntem atat de ocupati...), ca e normal sa nu mai gasesti subiecte comune de discutii (ce am mai putea discuta ce nu s-a discutat deja?), ca starea de apatie nu e deranjanta (si de ce-am zambi.. doar suntem asa de obositi...) si ca lipsa atractiei reciproce nu inseamna nimic (doar toate relatiile devin monotone..). Si-ti duci zilele linistit in starea asta de semi-lancezeala pana intr-o zi cand realitatea te loveste fix in fata, de ramai naucit si parca ti se deschid trei randuri de ochi simultan, pe care nicicum nu poti sa-i mai inchizi.

Urmeaza partea cea mai proasta: spaima. O frica metafizica, mai puternica decat propria vointa si judecata, care te ingheata si iti blocheaza creierii. O stare de tampenie absoluta si dezorientata, insotita de nopti nedormite si dureri de inima (la propriu, cred ca tre' sa-mi fac un EKG), de o lipsa acuta a oricarei viziuni care sa depaseasca ziua de azi, de intrebari stupide privind propria-ti persoana si eventualitatea unui rost pe lume, de culpabilizare, mila pentru celalalt si greata in fata oglinzii. ehhhh, starea asta e cea mai pacatoasa si greu de depasit (chiar cand crezi ca ai lasat-o in urma si fugi cat te tin picioarele, te ajunge din urma si te inlantuie, astfel incat nu poti decat sa o accepti ca inevitabila).

In cele din urma, incepi sa iti amintesti ca te afli inca in stadiul de trestie ganditoare (primul pas pe scara evolutiei botanice e de la varza la trestie), si ca a existat o perioada in viata cand nu erai casatorita (cine-ar fi zis?) si supravietuirea iti reusea destul de bine, ca te mandreai chiar cu o oarecare posesie de principii si idei. Te uiti din nou in oglinda (infruntand greata inca persistenta) si in jur, faci o analiza a situatiei, si constati ca se poate si altfel. Aici e a treia faza esentiala: odata ce ai constatat ca se poate si altfel devine evident ca "asa" nu se mai poate. Poti sa aduci toate argumentele lase si comode pe care te bazai anterior, poti sa depui toate eforturile de vointa pentru definirea unei stari pragmatice de apreciere a noroiului caldicel, inacceptabilul devine din ce in ce mai evident si te motiveaza pentru actiuni concrete.

Urmeaza faza in care ma aflu acum, cea de definire a actiunilor concrete. Treci de la starea de spirit "orice as face va fi greseala vietii mele" la cea "orice as face va fi bine", stabilesti cele doua linii de actiune posibile (indiferent cat mi-am contorsionat creierii n-am reusit sa o gasesc pe a treia) - "ne regasim si facem casnicia asta sa mearga" sau "ne despartim si fiecare pe drumul lui", si iti aloci timp pentru a realiza care din cele doua e varianta optima. Pentru asta mi-am propus o perioada mai lunga, in care sa stau singura cu mine, pe indelete si sa descopar intelepciunea sau inspiratia providentiala. 

Postul asta nu are concluzie, e cu "va urma"...

2 comentarii:

Filonous spunea...

Eu am ales varianta "free as a bird" acum doi ani, după nouă de aproape-căsătorit. Am făcut-o din instinct de supravieţuire :). Totuşi, n-am reuşit să ajung la concluzia că libertatea este echivalentă cu fericirea...

P.S: Nu vreau să te descurajez, dar am devenit un pic mai urâcios şi misogin de când am părăsit-o. Să nu păţeşti la fel...

Mizeria mă-sii de viaţă!

Medeea-Sela spunea...

offf, mizeria ma-sii, ca bine zici! (eu m-am dovedit in ultimul timp surprinzator de inventiva la gasirea invectivelor la adresa vietii). nu stiu daca libertatea o sa se dovedeasca sinonima cu fericirea, si in ce fel o sa imi afecteze gandirea toata perioada asta. deocamdata iau fiecare zi pe rand, si ma agat de un optimism obstinat.
sper sa nu cad in misandrie si ca in timp sa-mi revina disponibilitatea spre iubire. pana una alta, ma jeluiesc pe blog si tuturor celor care au rabdare sa ma asculte :)


contoare