joi, 25 iunie 2009

profilul nefericitului perfect

nu mai stiu pe unde citeam un studiu care plasa natia noastra romaneasca printre cele mai nefericite din Europa. "mai sa fie", gandeam eu pe atunci, "romanasul nostru, amator de palinca, muieri si voie buna, sa fie el chiar asa amarat de sa il intreaca in fericire pana si neamtul cel scrobit?" ulterior am aruncat o privire in proxima vecinatate - pe strada, pe la serviciu (lucrez intr-o companie de 1500 de oameni, asadar am material de analiza garla...), am mai citit un ziar, am mai aflat o parere. mda, s-ar parea ca romanasului nostru chiar i s-a dus flota la fund si perspectivele se lafaie in gaura de ac.

cum in studiul cu pricina nu m-au inclus in esantionul reprezentativ, si cum ma incapatanez sa ma opun trendului majoritar printr-o stare de bucurie micuta, cotidiana, care o duce intr-un dulce concubinaj cu un optimism miop, m-am intrebat care o fi cauza pentru care ne-am procopsit cu calificativul de "deprimati ai Europei".
"ei care?" or sa-mi raspunda prompt si obidit cativa treziti din gandurile negre. "pai nu vezi ce zile traim? criza, coruptie, stres, credite, scade natalitatea, emigreaza cei buni, raman cei slabi, iese Gigi europarlamentar, se duce tara de rapa. unde mai pui ca suferim taica, cu sufletul nostru sensibil de latino-balcanici, si ne strigam suferinta in gura mare, sa stie lumea: despartiri, scandaluri, tradari, soacre dezamagite, mirese cu burta la gura parasite, nu ne mai ajung doinele si jalea. mai vii si tu cu intrebari stupide despre fericire, de parca nu ne-ar fi de ajuns."
hmmm.. ridic eu sceptic dintr-o spranceana... da, vad cateva cazuri intr-adevar napastuite (curios, nu din partea lor am auzit cele mai vehemente plangeri), insa ceilalti de ce persista in nefericire?
vad oameni impliniti profesional vesnic nemultumiti, pentru care zambetul de mult s-a transformat in rictus, care, prinsi intr-o ierarhie perpetua intre subalternul dispretuit si seful pizmuit, suspecteaza orice vorba buna de interese ascunse si descalifica orice pornire generoasa drept slabiciune;
vad oameni care irosesc zile si nopti de iubire in zbuciumari stupide de gelozie, neincredere, posesivitate si pretentii absurde. care, uitand cat de libera este iubirea, se agata cu disperare de o iluzie, sufoca si in final urasc;
vad oameni cu familii inchegate, care nici macar nu isi observa copiii crescand, prea preocupati cu proiectia unor destine remarcabile care sa implineasca niste ambitii pierdute din propria tinerete;
ii vad pe cei consumati de propriile averi, pe femeile vesnic nefericite pentru o urma de celulita de pe coapsa, pe pseudo-rationalii care dispretuiesc orice pornire entuziasta, pe ambitiosii incrancenati intr-o lupta continua, pe defavorizatii coplesiti de propria conditie de tigan/provincial/femeie/roman in UE/chel/etc., pe vesnicii revoltati impotriva regimurilor politice, pe resemnatii fatalisti, care isi accepta crucea in pur spirit mioritic.

si intrezaresc raspunsul la intrebarea mea: semenii mei se iau prea in serios. prea concentrati asupra propriilor individualitati, prea patrunsi de importanta simtamintelor si ideilor incercate, prea incrancenati, transforma viata intr-o lupta sau intr-o goana, pierd privirea de ansamblu si absolutizeaza pana la ridicol.
majoritatea au uitat sa se bucure de lucrurile marunte, sa faca gesturi simple, sa relativizeze si sa puna sub semnul intrebarii, sa lase liber copilul din fiecare, bezmetic si cu capul in nori, sa se exprime liber, deschis si fara pretiozitati, sa iubeasca cu toata inima chiar daca doar pentru o noapte, sa isi deschisa larg ochii, mintea si sufletul.
da, traim vremuri grele (desi probabil nu mai grele decat ale generatiilor anterioare sau ale celor viitoare). insa esential e ca traim si dispunem de o singura viata, ca suntem cu desavarsire liberi si numai de noi depinde sa scoatem maximul posibil din fiecare zi.
in aceleasi conditii date, pot decide sa fiu fericit sau nefericit (aici iar ii dau dreptate lui Kirilov).
iar eu, desi experimentez unele caderi si melancolii inevitabile, revin cu obstinatie la optimismul meu caracteristic (unii ar spune natang si nefondat, dar refuz sa-i ascult). si in continuare cred ca majoritatea oamenilor sunt fundamental buni, ca in cea mai mare parte a timpului sunt binevoitori, ca de cele mai multe ori nu exista rautate, cat lipsa de comunicare, si ca studiile astea sociale sunt cam vagi si irelevante.

5 comentarii:

Marius Sescu spunea...

So true. Asa de adevarat si asa de dureros. Suntem prea ocupati cu "lucrurile mari" si am uitat sa ne bucuram de lucrurile mici.
Fain postul.

Filonous spunea...

Nu e adevărat :)). Nimic nu mă poate scoate din bucuria asta copilăroasă şi tâmpă, de vreo 30 de ani încoace. Îmi trebuie încă atâţia ani de necazuri ca să pot simţi altceva... sau poate nici atunci.

Felicitări şi din partea mea pentru postare! :)

Medeea-Sela spunea...

multumesc de laude :D
Marius, multam de vizita. cred ca e prima data cand dai pe la mine. te mai astept :)

Filonous, cred ca noi suntem printre aia putini pe care nu-i baga astia in seama pe la sondaje. ehhh.. si aia 30 de ani de necazuri nu-s musai. nu tin deloc sa primesc contra-argumente.

TheAnti spunea...

Daca e vorba de sondajele uniunii europene (chiar daca nu e vorba oricum rezultatele sunt cam aceleasi :D) din cate stiu ele se refera la:
- Nevoi minime (asigurarea hranei, imbracaminte);
- Altele prevad ceva un pic mai mlt decat minimul necesar - cel mai probabil se considera ca a avea un spatiu de locuit este ceva ce ”au toti” asa ca pun cerinta un pic mai sus: incalzire adecvata a locuintei, inlocuirea unei piese de mobilier;
- foarte putine elemente merg mai departe de atat - si anume la socializare sau petrecerea timpului liber (petrecerea unui concediu, capacitatea de a primi musafiri).

Avand in vedere ca romanii fiind nefericiti conform unor astfel de sondaje, trag concluzia logica ca ei nu reusesc ca indeplineasca nici macar aceste cerinte minime pentru a isi duce existenta.

Avand in vedere ca pentru a ajuge sa iti pui probleme importante ca CETATEAN (privind conditia ta, libertate, legitimitate, spirit al legii) ai nevoie in primul rand de asigurarea unor conditii minime vietii (siguranta, hrana), cum romanii esueaza la acestea inteleg de ce nu sunt decat niste ”oi conduse” si cetateni doar in acte nu in adevaratul sens al cuvantului (”participant la problemele cetatii/societatii).

Medeea-Sela spunea...

da.. dl maslow avea o oarecare dreptate. dar eu nu ma refer neaparat la romanul care isi imparte preocuparile intre cheltuielile la intretinere si pretul la kg de cartofi in piata (desi in categoria asta sunt destui care se declara destul de multumiti).
eu vorbesc de oamenii din clasa de mijloc (asa cum poate fi asta inteleasa in Romania), care sunt atat de preocupati sa-si asigure traiul incat uita sa traiasca.

pana la urma consider ca fericirea tine de atitudine si prioritizare. pentru mine inlocuirea unei piese de mobilier are o contributie insignifianta la starea de multumire.

in ceea ce priveste spiritul cetatenesc al romanului, am putea porni (si aici :P) o intreaga discutie. romanul a avut intotdeauna o atitudine suspect de obedienta fata de cate un conducator autoritar-parental (de genul, da' dom-le, basescu e bun ca face treaba, pune batul pe ei), fara sa incerce o privire in profunzime. iti da impresia ca abia asteapta sa se incadreze frumusel in turma.
cred ca de aici si pornirea noastra specifica de denigrare de elitelor si personalitatilor originale. meritele individuale sunt minimizate, munca, ideile, realizarile sunt puse in umbra unor maruntisuri personale. iar dupa ce mocirla generala a fost restabilita, incepem sa ne plangem soarta nedreapta.


contoare