fuse si se duse

concediul, adica. nici n-am apucat bine sa intru in atmosfera de vacanta, ca deja trebuie sa imi setez ceasul biologic pentru reintoarcerea intre hartii, monitoare, telefoane si target-uri de export.

insa pana atunci mai am o zi de tranzitie, in care sa imi pregatesc moralul si sa trag o privire in urma spre cele 2 saptamani de concediu.

in rezumat, vacanta s-a desfasurat in doua parti - una cu civilizatie, cultura si gadilat spiritul si neuronii in Olanda, a doua cu salbaticie, munte si mangaiat sufletul la Vatra Dornei.

Olanda a fost o surpriza placuta, mai ales ca am avut noroc de invitatia unui prieten care si-a luat o saptamana libera pentru noi si ne-a plimbat cam peste tot pe unde era ceva demn de vazut. Am descoperit ca Amsterdam-ul inseamna mai mult decat droguri si sex (desi nici astea nu sunt de ici de colo), ca olandezii sunt in cea mai mare parte extrem de draguti, zambitori si linistiti, ca toata lumea merge pe bicicleta iar biciclistii au prioritate absoluta, ca exista orasele paradoxale, unde nu exista drumuri asflatate, doar poteci si canale, si cu toate astea nici urma de praf sau noroi.

in plus, am comprimat cam tot ce era de facut intr-o vacanta in saptamana petrecuta in Olanda - am vazut lucruri noi, ne-am odihnit, ne-am distrat, am incercat o multime de optiuni culinare (concretizate in traditionalele 3 kg in plus post-concediu) si extra-culinare, am revazut prieteni vechi si am cunoscut oameni noi. pentru completarea impresiilor vin cu poze:

La Burgers Zoo - Arnhem

Dani - incercand o bere cu cirese la o terasa in Doetinchem

pe mijlocul de locomotie preferat

Amsterdam

Dani din nou

Giethorn

tot Giethorn

Tolkamer

dupa Olanda au urmat cateva zile la Vatra Dornei, cu Mica si Ticu. Ca de obicei, nu am avut aparatul foto la mine, asa ca nu pot sa imi sustin vizual impresiile, insa ele nu au fost cu nimic mai prejos. Am stat de povesti si am colindat dealurile, am mers calare pana la Piatra Tunzariei sa vedem lumea din varful ei, (cale de 3 ore resimtite zdravan in toti muschii din dotare), am mancat bureti cu smantana cum numai Mica stie sa faca si zmeura direct de la sursa, ne-am umplut plamanii de aer, sufletele de munte si ne-am mai alinat din dor.

o alta lume

Recent am citit "Je suis nee au harem" de Choga Regina Egbeme. Am parcurs lectura pe nerasuflate, in doua zile in care i-am acordat aproape fiecare moment liber, intr-atat m-a impresionat povestea (desi cartea in sine nu impresioneaza prin valoarea literara, asadar s-ar putea sa nu fie pe gustul amatorilor de arta pentru arta).

Povestea, relatata la persoana I, este marturia exprimata cursiv, oral, pe un ton aproape detasat, urmarind fara abateri firul cronologic, a unei tinere femei nigeriene, si face o introducere frusta in lumea atat de diferita a comunitatilor africane poligame.

Choga Regina are 25 de ani in momentul relatarii, fiul ei are aproape 6 ani, ambii au fost diagnosticati seropozitiv si lupta zilnic, cu ajutorul remediilor naturiste locale, impotriva virusului (de altfel fara sanse reale, autoarea decedand ca urmare a maladiei in 2003, la scurt timp dupa publicarea primei editii a cartii).

Mama Chogai, de origine germana, ajunge in Nigeria la varsta de 40 de ani si alege sa lase in urma familia (sotul si fiica adolescenta) pentru a deveni a 33-a sotie a unui fermier bogat din Lagos, cucerita de personalitatea acestuia si de ambitiile de conducere si educare spirituala a comunitatii locale.

Copilaria Chogai Regina se desfasoara in universul inchis de zidurile haremului si, potrivit declaratiilor autoarei, a fost una fericita si lipsita de griji, zidurile avand rol de protectie si delimitand cu claritate o comunitate numeroasa si armonioasa, traind dupa reguli si principii neschimbate de secole si neavand nici cea mai vaga dorinta de schimbare a acestui trai cotidian - singurul posibil si conceptibil.

Pana la adolescenta fetele locuiau impreuna cu mamele naturale si erau crescute de intreaga comunitate de "mame", urmand ca, odata cu prima menstruatie, sa fie mutate in asa numitul "poulailler", unde tinerele erau educate pentru a-si duce la indeplinire rolul de sotie si mama.

Existenta tinerei cunoaste o intorsatura dramatica la varsta de 16 ani cand, tatal ei, slabit de boala, ii impune casatoria cu un barbat violent si infidel, care o supune unei constante presiuni psihice si unei serii de violuri, in urma carora ramane insarcinata. Intr-un final, reuseste sa evadeze si sa isi aduca fiul pe lume in conditii relativ civilizate, afland totodata de existenta maladiei. Ulterior, isi dedica toate eforturile pentru combaterea acesteia, insa este nevoita sa asiste rand pe rand la moartea mamei si a unor persoane apropiate din harem.

Dincolo de tragismul situatiei particulare, am fost miscata de suferinta femeilor care traiesc in acest tip de comunitati. Pentru aceste femei orice posibilitate de alegere sau exprimare este eliminata inca de la nastere. Toata viata li se desfasoara in umbra si la discretia barbatilor, singurul rol acceptat fiind cel de procreere. Nu le este recunoscuta nici un fel de inzestrare intelectuala sau spirituala iar partea emotionala este scoasa din ecuatie de la bun inceput. Educatia sexuala este inexistenta, subiectul fiind considerat tabu, iar, ca urmare, riscul de contactare a bolilor cu transmitere sexuala este cu desavarsire ignorat.

Ceea ce este cumplit este ca intr-o situatie similara se gasesc milioane de femei din tari mai putin civilizate, chiar daca civilizatiile nu incurajeaza neaparat poligamia. Pana acum constientizasem la nivel teoretic problema femeilor din astfel de culturi, insa nu am surprins niciodata cu adevarat tragicul din spatele existentei atator milioane de vieti.

Lucrand de ceva timp cu tarile arabe, am avut ocazia de multe ori sa intru in contact cu oameni din medii si culturi diverse, si am observat diferentele de abordare a relatiilor inter-umane si cele privind criteriile de realizare a scarilor valorice. Am fost frapata de aceste diferente cu atat mai mult cu cat ma aflam in ipostaza femeii care trebuia sa poarte negocieri directe cu barbati din lumea araba.

Cred ca cea mai vie impresie mi-a ramas in urma unei deplasari in Arabia Saudita. Inca de la sosirea la Jeddah am fost avertizati asupra precautiilor necesare pentru a evita altercatiile cu politia religioasa locala - abaya obligatorie, fara machiaj sau expunere indecenta a vreunei portiuni de piele, deplasari in afara imobilelor doar in grup sau insotit de un barbat ruda apropiata (frate sau sot, ambii indisponibili in cazul unei deplasari de afaceri). Orice incalcare a normelor era insotita de riscul arestarii si aplicarii de pedepse corporale (biciure) de catre politia religioasa. Inutil sa mai mentionez ca nici prin cap nu mi-a trecut sa testez sistemul.

Imi amintesc ca in momentul in care am pus piciorul pe aeroportul din Otopeni, la intoarcere, am fost recunoscatoare ca am avut norocul sa ma nasc in Romania, si niciodata nu mi s-a parut tara asta atat de frumoasa si civilizata ca atunci, in pofida nivelului considerabil mai redus de dezvoltare economica. Cel putin aici, desi dezavantajati ca punct de pornire comparativ cu statele occidentale, se poate vorbi de o egalitate a sanselor intre sexe.

Recunosc ca niciodata nu am dovedit porniri feministe. Ba dimpotriva, am considerat oarecum zgomotoase si exagerate manifestarile feministelor occidentale, care nu scapau nici o ocazie de infierare a tagmei masculine si isi dadeau foc sutienelor, iar Simone de Beauvoir mi-a parut de multe ori prea inversunata. Insa trebuie sa admit ca aceste manifestari isi dovedesc necesitatea daca pot ameliora, macar in mica masura, situatia femeilor precum Choga Regina.

In rest, nu am nimic impotriva diversitatii religioase si culturale, pot sa inteleg inclusiv poligamia, atata timp cat fiecare din membrii societatii poate actiona in functie de liberul arbitru.

pentru oamenii pe care anii nu-i schimba

weekendul asta am regasit un prieten drag. dupa muuuuuulti ani in care nu mai auzisem nimic de el am dat intamplator peste datele lui de contact pe internet (tot sunt bune si retelele astea sociale la ceva, desi recunosc ca nu prea le-am vorbit de bine pana acum).

m-am bucurat enorm sa aud de el, mai ales ca ne despartisem in termeni ambigui, pe care amandoi (dupa cum aveam sa aflu) i-am regretat mai tarziu. de multe ori, in anii de dupa, m-am gandit cate am fi avut sa ne spunem, daca am fi avut ocazia sa stam linistiti, pe indelete, cu un pahar de vin si o privire retrospectiva mai limpede.

a fost reconfortant si imbucurator sa constat ca nici anii, nici distanta, nici traiul printre straini n-au reusit sa-l schimbe (poate doar cateva fire albe in plus, insa el face parte din categoria aia speciala de oameni carora varsta le sporeste sarmul). in rest, in ciuda a tot si a toate, si-a pastrat intacte nemaipomenita larghete sufleteasca, bunavointa si umorul, dragostea pentru muzica si spiritul usor boem si si-a mentinut vii neastamparul si bucuria de a trai.

Edi, asta e pentru tine:

Ploaia asta nebuna.......
Asculta mai multe audio Diverse

incredere sau naivitate?

astazi, inca o data, mi s-a reprosat ca sunt prea naiva... am auzit atat de des lucrul asta in ultimul timp incat incep sa ma intreb daca increderea in oameni de care am dat tot timpul dovada este similara cu naivitatea (aici naivitate este sinonim cu prostie crasa). dar reflectand mai bine, pe indelete, imi dau seama ca nu... nu e si nici nu are cum sa fie vreodata.

desi imi dau seama in urma argumentelor aduse ca uneori increderea nu imi este perfect indreptatita, refuz cu tot dinadinsul sa imi reneg natura increzatoare si sa las suspiciunile sau pornirile otravitoare de paranoia sa imi influenteze atitudinea sau actiunile.

pentru a-mi sustine rational refuzul, si nu doar pe baza naturii mele intuitiv-emotionale binevoitoare, reiau o idee pe care am mai expus-o intr-o forma diferita in unul din posturile anterioare, si cred ca merita subliniata pentru ca e una din convingerile mele cele mai adanci.

cred ca nu exista oameni intr-adevar rai. spun asta cu toata convingerea, fara urma de fariseism sau superficialitate. fundamental, prin constructie, cu exceptia unor lipsuri structurale maladive, oamenii sunt in cea mai mare parte buni, insa lipsa de comunicare, inertia sau comoditatea care perpetua neintelegerile, precum si transformarea vietii in lupta sau goana sub presiunea sociala provoaca mai mult rau decat actiunile premeditate.

mai mult, majoritatea oamenilor au porniri comune spre dragoste si impartasire, insa aceste porniri sunt de cele mai mult ori suprimate datorita unor idei imprumutate de morala/religie/societate, atat de adanc inradacinate incat se confunda cu insasi esenta individuala. de cele mai multe ori asemenea idei imprumutate actioneaza ca o frana nu numai pentru impartasire, dar si pentru receptare, descurajand copilul din noi care bate la usi inchise.

pana sa ne dam seama de devenim neincrezatori si banuitori, preferam ca din doua interpretari posibile sa o gasim veridica pe cea negativa, si numim atitudinea asta responsabilitate, maturitate sau precautie. micsorati sufleteste, cautam compensare in propriul ego, punem ingustimii sufletesti masca ratiunii intransigente si ne mandrim cu noul statut de ens rationalis. odata acest statut asumat ne gasim indreptatiti in a acorda verdicte in stanga si in dreapta, din ce in ce mai grabite si mai categorice.

ori ceea ce uitam, in nevoia noastra de sistematizare, de impartire a tot si a toate in categorii, este ca fiinta umana, de la cea mai umila pana la cea mai savanta, este de o complexitate care scapa chiar privirii celei mai obiective, cu atat mai mult uneia care vine cu preconceptii. fiecare inchide in el, in proportii variabile, om si animal, bine si rau, ratiune si pasiune, celest si teluric, egoism si abnegatie.

echilibrul zilnic, starea sanatoasa si burgheza de fiinta sociala, cu picioarele pe pamant si bine ancorata in realitate, vine in urma unei lupte interioare, de multe ori neconstientizata sau inadins ignorata. din comoditate sau frica alegem sa aplicam verdicte celor de langa, este mai la indemana si ne satisface nevoia de securitate, caci tot ceea ce e de neinteles, ce scapa clasificarii noastre rationale, ne sperie. cu alte cuvinte, daca nu inteleg prefer sa urasc.

pe aceste considerente imi intemeiez increderea in oameni, si nu pe o naivitate oarba (desi cred ca si aceast tip de naivitate este preferabil relei credinte). sunt convinsa ca in spatele unor actiuni discutabile se afla aspecte pe care nu am reusit sa le surprind, sau ca am provocat aceste actiuni nereusind sa ma fac pe deplin inteleasa. putine situatii sunt atat de grave incat sa nu merite o a doua privire, un plus de rabdare si un efort de gasire a unui limbaj comun.