desi imi dau seama in urma argumentelor aduse ca uneori increderea nu imi este perfect indreptatita, refuz cu tot dinadinsul sa imi reneg natura increzatoare si sa las suspiciunile sau pornirile otravitoare de paranoia sa imi influenteze atitudinea sau actiunile.
pentru a-mi sustine rational refuzul, si nu doar pe baza naturii mele intuitiv-emotionale binevoitoare, reiau o idee pe care am mai expus-o intr-o forma diferita in unul din posturile anterioare, si cred ca merita subliniata pentru ca e una din convingerile mele cele mai adanci.
cred ca nu exista oameni intr-adevar rai. spun asta cu toata convingerea, fara urma de fariseism sau superficialitate. fundamental, prin constructie, cu exceptia unor lipsuri structurale maladive, oamenii sunt in cea mai mare parte buni, insa lipsa de comunicare, inertia sau comoditatea care perpetua neintelegerile, precum si transformarea vietii in lupta sau goana sub presiunea sociala provoaca mai mult rau decat actiunile premeditate.
mai mult, majoritatea oamenilor au porniri comune spre dragoste si impartasire, insa aceste porniri sunt de cele mai mult ori suprimate datorita unor idei imprumutate de morala/religie/societate, atat de adanc inradacinate incat se confunda cu insasi esenta individuala. de cele mai multe ori asemenea idei imprumutate actioneaza ca o frana nu numai pentru impartasire, dar si pentru receptare, descurajand copilul din noi care bate la usi inchise.
pana sa ne dam seama de devenim neincrezatori si banuitori, preferam ca din doua interpretari posibile sa o gasim veridica pe cea negativa, si numim atitudinea asta responsabilitate, maturitate sau precautie. micsorati sufleteste, cautam compensare in propriul ego, punem ingustimii sufletesti masca ratiunii intransigente si ne mandrim cu noul statut de ens rationalis. odata acest statut asumat ne gasim indreptatiti in a acorda verdicte in stanga si in dreapta, din ce in ce mai grabite si mai categorice.
ori ceea ce uitam, in nevoia noastra de sistematizare, de impartire a tot si a toate in categorii, este ca fiinta umana, de la cea mai umila pana la cea mai savanta, este de o complexitate care scapa chiar privirii celei mai obiective, cu atat mai mult uneia care vine cu preconceptii. fiecare inchide in el, in proportii variabile, om si animal, bine si rau, ratiune si pasiune, celest si teluric, egoism si abnegatie.
echilibrul zilnic, starea sanatoasa si burgheza de fiinta sociala, cu picioarele pe pamant si bine ancorata in realitate, vine in urma unei lupte interioare, de multe ori neconstientizata sau inadins ignorata. din comoditate sau frica alegem sa aplicam verdicte celor de langa, este mai la indemana si ne satisface nevoia de securitate, caci tot ceea ce e de neinteles, ce scapa clasificarii noastre rationale, ne sperie. cu alte cuvinte, daca nu inteleg prefer sa urasc.
pe aceste considerente imi intemeiez increderea in oameni, si nu pe o naivitate oarba (desi cred ca si aceast tip de naivitate este preferabil relei credinte). sunt convinsa ca in spatele unor actiuni discutabile se afla aspecte pe care nu am reusit sa le surprind, sau ca am provocat aceste actiuni nereusind sa ma fac pe deplin inteleasa. putine situatii sunt atat de grave incat sa nu merite o a doua privire, un plus de rabdare si un efort de gasire a unui limbaj comun.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu