call me imoral

Recent am avut o discutie cu un prieten, apropiat sufleteste dar indepartat ideatic, pe tema moralitatii. Ce este moral si ce nu? Si cine stabileste daca am incalcat vreo regula morala fata de societate sau fata de noi insine?

Personal, nu cred in ideea de moralitate general valabila, acceptabila si aplicabila la nivel social. Dusa la nivel colectiv, ideea devine fie prea abstracta pentru a putea fi luata in considerare ca regula de conduita in actiunile zilnice, fie se pierde in maruntisuri pudiponde. Moralitatea nu poate fi decat subiectiva. Fiecare isi stabileste propriile criterii care ii definesc actiunile sau gandirea ca morale sau imorale. Insa, acceptand aplicabilitatea individuala a termenului, nu cred ca se mai poate vorbi de moralitate, in sens general.

In ceea ce ma priveste, consider ca ma situez in limitele moralului atat timp cat prin ceea ce fac sau spun nu provoc in mod constient suferinta celor din jur. Pentru mine moralitatea este echivalenta cu bunavointa, si nu are legatura cu pudoarea sau cu tiparele impuse de societate. Actiunile considerate de societatea atot-hotaratoare scandaloase, care socheaza opinia publica prin dezinhibare, revolta, teribilism sau stridenta, pot fi catalogate ca indecente sau ridicole in cel mai bun caz, insa atat timp cat nu provoaca un rau intentionat unui singur exponent al acestei societati, nu pot fi considerate imorale. (Pudoarea ofensata nu poate fi considerata o suferinta, atingerea demnitatii in shimb este una cat se poate de serioasa). 

Subliniez aspectul intentional al suferintei provocate. Se poate intampla ca actiunile mele sa provoace un rau oarecare unei persoane, fara ca eu sa vizez persoana respectiva in actiunea mea, insa prin asta nu pot fi acuzata de imoralitate, cel mult de neglijenta.

Extrapoland, actiunile care duc la propria-mi suferinta sunt profund imorale, iar negarea libertatii, taierea aripilor este raul cel mai adanc pe care singura mi-l pot provoca. A actiona in functie de opinia publica, a ma supune legilor morale stabilite de cei de langa tine, nu din convingere ci din prejudecata, inseamna o noua auto-limitare, ceea ce este nu numai inutil, ci si nesanatos si reprobabil.

Revenind asupra unei idei din comentariile la postul anterior, consider ca suntem absolut liberi, si in orice moment putem actiona dupa propriul plac, acceptand absurditatea situatiei. Insa, in acelasi timp, libertatea inseamna responsabilitate. Suntem constienti de consecintele propriilor actiuni si suntem produsul actiunilor trecute. Ca urmare, libertatea pe care ne-o luam la fiecare alegere facuta presupune acceptarea voluntara si constienta a anumitor limite care vin odata cu alegerea. Orizontul de actiune se restrange in functie de limitele alese.

Constiinta propriei libertati ma face datoare fata de mine insami sa incerc sa pastrez orizontul cat mai larg posibil. Aducand noi limite fara fundamentare reala, pacatuiesc fata de sufletul meu liber (includ aici pe langa ideea de moralitate si religia, superstitia, prejudecata, lipsa auto-aprecierii care duce la nevoia exagerata de integrare sociala, principialitatea gratuita si exclud limitele fiziologice). Prin urmare, nu pot decat sa resping legile morale impuse de societate ca superflue.  

pledoarie pentru nonconformism

In general, ma consider o persoana toleranta, binevoitoare chiar. Desi nu ma pot lauda cu o experienta de viata bogata, sau cu o cunoastere temeinica a psihicului uman, in timp am invatat ca oamenii, si actiunile lor, nu trebuie judecati sub impulsul primei impresii. Cand analizam pe cei de langa, nu exista alb si negru ci doar multiple nuante de gri (si uneori, in cazurile privilegiate, culori), iar fundamentele unor actiuni aparent banale sau nejustificate se pot dovedi de o profunzime surprinzatoare. In plus, imi place sa cred ca oamenii sunt fundamental buni, iar de multe ori circumstantele, lipsa de comunicare si inertia pot conduce la actiuni necaracteristice.

Inclinatia excesiva spre o intelegere binevoitoare a celui de langa are totusi anumite dezavantaje. De multe ori ma surprind cautand intelesuri si profunzimi ascunse in gesturile sau vorbele unor semeni de o platitudine perfecta, platitudine ascunsa uneori sub o exprimare pretioasa sau sub un aer de mister asumat. Realizez inciudata ca am investit timp pretios si sentimente disproportionate in relatii cu indivizi care nu manifesta nici macar disponibilitatea de a intelege in nuante.

Ceea ce nu pot sa inteleg si sa accept nici in ruptul capului este meschinaria. Mai degraba pot sa inteleg prostia crasa, in toate formele ei, decat ingustimea de care dau dovada de multe ori oamenii inteligenti. Vad oameni cu un nivel superior de inteligenta care isi impun limite stupide gandirii sau sentimentelor, sub pretextul unor principii sau orgolii absurde. Vad oameni care insista cu incapatanare in stabilirea unor unitati de masura a sentimentelor, in scopul bine precizat de a nu depasi limita acceptata de masa de indivizi marunti din ceea ce numim societate. Oameni pentru care frica de ridicol merge pana acolo incat isi fac un merit din strictetea cu care si-au calculat, masurat si administrat portia zilnica de sentimente caldute - suficient pentru a-si incalzi ego-ul, dar in nici un caz nu intr-atat incat sa le pericliteze pretioasa imagine de fiinta rationala, bine ancorata in realitate.

Ideile neobisnuite, iesite din tipare sunt inlaturate rapid si vehement. Sentimentele exaltate sunt analizate cu condescendenta, cu mila uneori, preferabil de la distanta in eventualitatea in care s-ar putea dovedi contagioase.

Pfiuuuu, daca nu v-as detesta condescendenta, v-as plange de mila, dragii mei semeni calculati. Pentru ca nu o sa ajungeti niciodata sa cunoasteti uitarea de sine, nu o sa stiti cum e sa traiesti pana la propria pierzanie, cum toate valorile materiale sau morale devin nule in favoarea unei nopti de betie sau de iubire. Daca ati sti toate astea, nu ati mai fi asa grabiti sa stabiliti reguli de conduita.

(auto)iluzionare

sau realitate? realizez din ce in ce mai mult ca notiunea de obiectivism este una falsa. bineinteles ca exista o realitate exterioara propriei persoane si reprezentari, nu fac referire aici la idealismul schopenhauerian, viata nu este doar vis, este si cat se poate de reala. insa aceasta realitate ne scapa inca de la primele incercari de surprindere si intelegere. nu mai vorbesc de incercarile ulterioare de redare a unor informatii pe baza observatiilor facute. 

neavand alt mijloc de cunoastere decat propria perceptie, neavand alta modalitate de masurare decat propria judecata, totul devine subiectiv, relativ. in aceste conditii sunt indreptatita sa pun sub semnul intrebarii propria fericire, gasesc absolut normal ca ideile de bun si frumos de care astazi ma agat cu toata forta sa se dovedeasca maine futile, iar inconsecventa de care dau dovada mi se pare singura atitudine posibila.

singura idee in care ma dovedesc consecventa este cea privind propria-mi realitate. Stiu ca sunt reala, adevarata. mai reala decat multe din persoanele pe care le vad din jur (fie-mi iertata lipsa de modestie), iar constiinta acestei realitati a venit odata cu cea a libertatii. descoperirea libertatii absolute de care dispun a fost descoperirea vietii mele, si de atunci sunt intr-o cautare neintrerupta pe un drum cu sens unic. 

libertatea implica posibilitatea de a dispune la discretie de propria persoana, inseamna o nemarginire a gandului si oportunitatea de a-mi forma propria realitate. imi permit sa experimentez emotii diverse si contradictorii, pot sa imi aduc gandirea spre o singura idee, pe care sa o imbratisez cu toata convingerea, pentru ca sa o abandonez maine. pot sa imi canalizez toate sentimentele spre o singura cauza, pierduta din start, doar de dragul simtirii (intotdeauna am iubit iubirea in sine, poate tocmai pentru caracterul absolut pe care i-l atribui). 

pentru mine, libertatea inseamna sa ma las in voia pornirilor autodistructive pentru a lasa loc constructiilor viitoare. inseamna lasarea in urma a unui loc de observatie caldut si indelung pregatit, pentru tatonarea unuia nou, in coltul opus. inseamna nu depasirea, cat anularea tuturor limitelor. in gandire si sentimente limitele sunt inexistente. pasii pe drumul meu mi-i duc cu convingere si pasiune, cu voluptate chiar, iar intensitatea cu care imi traiesc cautarile imi dau masura propriei realitati.

stiind toate lucrurile astea, pot decide ca sunt un om fericit (Kirilov al lui Dostoievski spunea ca omul este nefericit numai pentru ca nu stie ca este fericit. imediat cum relizeaza, in secunda imediat urmatoare, devine fericit iar totul este bine). 

daca nu ma consider fericita, inseamna ca de fapt nu vreau sa fiu, ca starea de fericire nu e cea care ma multumeste, si ca am nevoie de clipele mizerabile la fel de mult ca si de cele extatice.  de fapt, traiesc cu aceeasi voluptate caderile, momentele in care sunt jalnica (imi place chiar sa imi plang de mila uneori), precum si cele in care ma surprind zambind de una singura pentru ca nu mai pot tine atata fericire pentru mine. 

nu pot sa caut nici fericirea, nici suferinta absoluta. pentru mine, renuntarea la una din cele doua inseamna renuntarea la viata traita (poate de aceea Kirilov a ales sa se sinucida).  nu incerc sa vad capatul drumului, imi opresc privirea cat mai mult posibil la fiecare pas.

Nietzsche intreaba

"Esti autentic? Sau doar un actor? Un inlocuitor? Sau insasi ceea ce inlocuiesti? - Pana la urma poate ca nu esti decat un actor contrafacut..."

nu ma prea dau eu in vant dupa citate, dar trebuie sa recunosc ca omul stie sa puna degetul pe rana constiintei.

de ce iubesc sarbatorile

inainte de Craciun imi planificam un post in care sa va povestesc de ce nu-mi place perioada sarbatorilor. cum ma enerveaza toata harmalaia din magazine, globurile de plastic, SMS-urile cu mesaje prefabricate si trimise mai departe fara macar a fi citite in prealabil, vizitele obligatorii cu zambete mai mult sau mai putin sincere, cum la radio peste tot dai de colinde de ti se acresc urechile, etc, etc.

ei bine, nu va mai spun toate astea, pentru ca mi-am dat seama ca de fapt iubesc sarbatorile. de ce? pentru ca imi dau ocazia sa constat cat de norocoasa sunt. sarbatorile sunt singurele perioae din an care imi ofera oportunitatea sa ma intalnesc cu toti cei dragi si sa constat ca am o familie absolut grozava. ce spun eu grozava? minunata, fabuloasa, trasnita, incredibila, calda, unita, tot ce poate insemna o familie si mai mult de atat.

 in plus, am marele privilegiu de a ma fi nascut intr-un loc vazut de Dumnezeu, undeva langa Vatra Dornei, in mijlocul muntilor, unde ne strangem cu totii de fiecare data cand avem ocazia ca sa uitam de noi si de lume. asa incat, sfarsitul lui 2008 m-a prins la Dorna pe mine si pe ceilalti 15 membri ai familiei extinse. o saptamana a trecut ca o zi, dar a fost de ajuns pentru a-mi umple inima astfel incat sa mai rezist un an de zile pe betoane.   

zapada multa, imens de alba, caldura sufleteasca si mai multa, noi toti, neschimbati, folie (saci umpluti cu fan, mai precis), cai si sanie, ski, rock, vin si mim in noaptea de revelion (acum stiu sa mimez ciupag :)), canasta (addictive), vizite la bunici cu amintiri din copilarie, batai cu zapada si ingerasi,  cozonac cald (si kilograme in plus), foc in soba, munti de jur imprejur, Ticu si Mica, drifting pe Paraul Arini (noroc de lanturi), fasole cu ciolan (cat pentru o armata) - astea ar fi numai cateva din motivele pentru care iubesc sarbatorile.

si in cazul in care n-am fost suficient de convingatoare, vin cu poze:

 

drumul

zapada
folia
Ticu (si ultima tehnologie in materie de deszapezit drumuri)
mai multa zapada
apusul
noi (o parte)
Bitza 
casa

PS: cum aparatul meu nu are obiceiul sa faca poze de pe birou, multumesc Nico, Marius, Ilhan, Paul si Andreea. Plecaciuni.