sâmbătă, 31 ianuarie 2009

call me imoral

Recent am avut o discutie cu un prieten, apropiat sufleteste dar indepartat ideatic, pe tema moralitatii. Ce este moral si ce nu? Si cine stabileste daca am incalcat vreo regula morala fata de societate sau fata de noi insine?

Personal, nu cred in ideea de moralitate general valabila, acceptabila si aplicabila la nivel social. Dusa la nivel colectiv, ideea devine fie prea abstracta pentru a putea fi luata in considerare ca regula de conduita in actiunile zilnice, fie se pierde in maruntisuri pudiponde. Moralitatea nu poate fi decat subiectiva. Fiecare isi stabileste propriile criterii care ii definesc actiunile sau gandirea ca morale sau imorale. Insa, acceptand aplicabilitatea individuala a termenului, nu cred ca se mai poate vorbi de moralitate, in sens general.

In ceea ce ma priveste, consider ca ma situez in limitele moralului atat timp cat prin ceea ce fac sau spun nu provoc in mod constient suferinta celor din jur. Pentru mine moralitatea este echivalenta cu bunavointa, si nu are legatura cu pudoarea sau cu tiparele impuse de societate. Actiunile considerate de societatea atot-hotaratoare scandaloase, care socheaza opinia publica prin dezinhibare, revolta, teribilism sau stridenta, pot fi catalogate ca indecente sau ridicole in cel mai bun caz, insa atat timp cat nu provoaca un rau intentionat unui singur exponent al acestei societati, nu pot fi considerate imorale. (Pudoarea ofensata nu poate fi considerata o suferinta, atingerea demnitatii in shimb este una cat se poate de serioasa). 

Subliniez aspectul intentional al suferintei provocate. Se poate intampla ca actiunile mele sa provoace un rau oarecare unei persoane, fara ca eu sa vizez persoana respectiva in actiunea mea, insa prin asta nu pot fi acuzata de imoralitate, cel mult de neglijenta.

Extrapoland, actiunile care duc la propria-mi suferinta sunt profund imorale, iar negarea libertatii, taierea aripilor este raul cel mai adanc pe care singura mi-l pot provoca. A actiona in functie de opinia publica, a ma supune legilor morale stabilite de cei de langa tine, nu din convingere ci din prejudecata, inseamna o noua auto-limitare, ceea ce este nu numai inutil, ci si nesanatos si reprobabil.

Revenind asupra unei idei din comentariile la postul anterior, consider ca suntem absolut liberi, si in orice moment putem actiona dupa propriul plac, acceptand absurditatea situatiei. Insa, in acelasi timp, libertatea inseamna responsabilitate. Suntem constienti de consecintele propriilor actiuni si suntem produsul actiunilor trecute. Ca urmare, libertatea pe care ne-o luam la fiecare alegere facuta presupune acceptarea voluntara si constienta a anumitor limite care vin odata cu alegerea. Orizontul de actiune se restrange in functie de limitele alese.

Constiinta propriei libertati ma face datoare fata de mine insami sa incerc sa pastrez orizontul cat mai larg posibil. Aducand noi limite fara fundamentare reala, pacatuiesc fata de sufletul meu liber (includ aici pe langa ideea de moralitate si religia, superstitia, prejudecata, lipsa auto-aprecierii care duce la nevoia exagerata de integrare sociala, principialitatea gratuita si exclud limitele fiziologice). Prin urmare, nu pot decat sa resping legile morale impuse de societate ca superflue.  






8 comentarii:

Canibal spunea...

You imoral!!!
Of of of of daca si cu parca...
Crunta realitate care este? caci pana la urma traim in prezent si nu intr-o lume teoretica si fantasmagorica pe care ne-o facem noi in capu nostru plin de gargauni.gen pe ceas.

don't! spunea...

din cate tin eu minte, in amurgul idolilor era prezentat contrastul dintre morala acceptata si cea reala, dintre constrangerea asociata moralei generale si urmarea instinctelor, asociata moralei lui Nietzsche.

Medeea-Sela spunea...

@Canibal, daca am pus titlul posutlui "call me imoral" nu inseamna ca ma si consider imorala. de fapt, exact opusul e valabil :) doar ca am propria idee de moralitate si nu accept ideea de morala impusa de marea majoritate care este in cea mai mare masura nefondata si prohibitiva.
iar realitatea e atat de subiectiva... de la o zi la alta imi schimb perceptia asupra realitatii asa ca nu pot sa-ti definesc "crunta realitate".

@Don't - sincer, daca simti o influenta a lui Nietzsche e in mod absolut intamplator. nu am avut in vedere ideile lui Nietzsche, si in general nu pot sa spun ca ader in totalitate la filozofie nietzscheana. mai degraba sunt de factura existentialista, insa Nietzsche are meritul lui in formarea curentului existentialist, in masura in care recunoaste si promoveaza superioritatea omului asupra unor teorii mistice, inutile si periculoase.

Canibal spunea...

cred ca realitatea iti schimba perceptia nu tu pe ea :)))
oricum ideea ta de moralitate ti-o faci exclusiv prin ideea de moralitate impusa de marea majoritate.
So? Ce e de facut?
SA RECUNOSTI
>:D
ca nu exista libertate, nici indivizi, ci constrangeri iar alegerea este pur si simplu excludere

don't! spunea...

oh well, va trebui in acest caz sa ne multumim cu Camus[cu toate ca el neaga vehement apartenenta, dar mai ales inventarea existentialismului], cu Joyce [portretul unui artist in tinerete e chiar interesanta], iar Greata lui Sartre e epica.

Medeea-Sela spunea...

Canibal, asta e o discutie pe care as putea-o continua la nesfarsit, si tot nu as ajunge sa-ti dau dreptate. De fapt, nici macar nu cred ca tu esti convins de ceea ce spui, dar o faci din spirit de contradictie :)
@don't - tocmai ai enumerat o serie din autorii mei preferati (desi in cazul lui Camus apreciez mai mmult ideile decat stilul, pe cand stilul lui Joyce este genial).

don't! spunea...

Camus are, intr-adevar, un stil putintel mai neconventional, asadar dificil.

daniel spunea...

Din cate vad am intrat intr-un cerc de cunoscatori intr-ale filozofiei. Recunosc: ma "misc" cam greu printre numele de autori dar sper ca asta nu e o problema. In ce priveste subiectul postarii: eu cred ca moralitatea e doar un scut. Adica ceva inventat de oamenii destepti ca sa-i poata feri pe cei mai putin destepti de violente inutile. Doar ca pe parcursul istoriei moralitatea a reusit sa-si ascunda atat de bine scopul existentei incat acum sa fie inteles gresit acest scop. Tot incerc sa-mi amintesc unde scrie, si ce scrie exact in biblie despre acest lucru. Oricum ideea ar fi cam in felul urmator: Daca ceva din comportamentul tau il poate provoca pe aproapele tau sa-si piarda credinta, renunta la acel comportament (sau asa ceva). Daca nu gresesc eu cuvintele din versetul respectiv se refera chiar la moralitate (sau si la moralitate).


contoare