pasiuni trecute si viitoare

Tatal meu, vanator pasionat de mai bine de 20 de ani, are o vorba : « Vanatoarea si prostia sunt surori bune ». Asta numai cand se intoarce rupt de foame si oboseala dupa cate o zi (eventual una de iarna, cu frig si ninsoare) de umblat aiurea dealurile fara sa prinda picior de mistret, pentru ca in zilele cu succes isi uita intelepciunea in favoarea mandriei de vanator care isi hraneste familionul.

 Eu, cum nu pot sa contrazic genetica, dezvolt intelepciunea parinteasca in teorie generala, si spun « pasiunea si prostia sunt surori bune ».  Si la mine se aplica cu atat mai mult, cu cat ambele sunt de gen feminin. Si cum pun multa pasiune in tot ce fac (exceptand activitatile rutiniere gen mancat, dormit, spalat pe dinti, etc.), am ocazia sa verific valabilitatea teoriei mai sus enuntate cu varf si indesat. Bineinteles, teoria mea se aplica mai ales pentru sentimentele intense, care tind sa anuleaze orice bruma de ratiune si te arunca fara drept de apel in patetic, indiferent de forma pe care o iau (dragoste pentru un barbat, entuziasm in fata unei lucrari de arta, melancolie la o piesa de-a lui PJ Harvey, bucurie copilareasca de a ma intalni cu cineva drag, incremenire pe varf de munte, panica din momentele de constientizare a trecerii irevocabile a timpului).

 Daca trairile mele ma fac ridicola in ochii celor de langa, nu-i nici un bai, oricum nu dau prea multi bani pe parerea celor de pe strada, iar cei a caror parere conteaza sunt oameni suficient de destepti cat sa mai astepte o a doua manifestare sau sa analizeze si doua – trei idei pe care le emit. Dar ce te faci in momentele in care descoperi lipsa de fundament a pasiunilor tale, sau realizezi ca, in concentrarea ta absoluta asupra propriilor emotii, aluneci in egoism si uiti de cei de langa tine, si chiar de tine insati in asa masura incat pasiunea devine nociva?

 Ei bine, astea sunt momentele in care se trezeste intelepciunea stramoseasca in mine si ma erijez in creatoare de teorii asupra psihicului omenesc. Asta a fost varianta eufemistica. In cea prozaica, ma trezesc, imi aplic benevol doua perechi de palme, imi adun demnitatea, o scutur bine si o ridic din nou in pozitie verticala, cum ii sade bine, si imi promit ca pe viitor o sa fiu mai ponderata.

 Bineinteles, dezideratul e imposibil de atins, asfel incat urmeaza o perioada de  rationalism rece si sec, in care pasiunea veche e inmormantata cu onorurile cuvenite,  perioada care are darul sa-mi ridice intelectul pe piedestal si plictisul la stadiul de stil de viata. Cand starea de fiinta rationala imi devine insuportabila, in mod inevitabil, ma arunc cu capul inainte si ochii inchisi intr-o noua pasiune (pentru ca pe cele ingropate nu le mai pot invia), tocmai la timp cat sa-mi reiau bataile inimii.

 Mda, e clar, pot trai oricum, numai ponderat nu. Insa prefer oricare din starile antagonice (pe care le traiesc cu aceeasi convingere), decat pe cea nici rece nici calda, ci caldicica, cu iz de apa statuta.